Mirela-Ioana Borchin și paradisul pierdut în romanul Apa. „Iubirea dintre bărbat şi femeie are taine. Ele de devoalează simplu, cu energie. Mirela-Ioana captează momentul, îl pune în ritual, acceptă, a primit mesaje simple şi luminoase. Sufletul şi carnea sunt împreună, nu pot fi despărţite în această viaţă, viaţa este un dar...”

Apa...

Mirela-Ioana Borchin, în cuvinte puţine şi încărcate de energie, ne transmite povestea femeii moderne în căutarea fericirii de început. Cartea sa Apa, apărută la Timişoara: Editura Mirton, 2016, este o carte în care se refece mitul frumuseţii spirituale a femeii. Dragostea îmbracă povestea, o face agreabilă şi penetrantă. Proză scurtă, textele se leagă prin personajul principal, prin căutările femeii în lumea bărbaţilor. Refacerea cuplului perfect, produce bucurii. Cuplul este mereu o prezenţă în aceste texte. Biografia este încrustată în naraţiune, autoarea depăşeşte momentul şi ne oferă o secvenţă din societatea modernă. Bucuria întâlnirii cu jumătatea sa, bărbatul, este un semn al regăsirii în labirintul vieţii şi al morţii. Este confirmarea formării întregului. Limitele sunt depăşite, contextul pare eludat, dragostea se manifestă cu putere. Sunt parcurse etapele din viaţa femeii, aşa cum le vede ea prin ochii arhetipului pus într-un corp fragil şi tare, în acelaşi timp, de Dumnezeu. Mirela-Ioana este sinceră şi îşi suprimă dezamăgirile, descoperind că dragostea care se revarsă spre ceilalţi este mai necesară decât jocul dragostei în arena timpului propriu, special şi mirific. 

Cartea este un răspuns dat „artei urâtului” atât de promovată de unele cercuri din literatura română. Vezi Cristina Nemerovschi, cu ale ei cărţi brutale şi vulgar moderne! Pe scriitoare nu o pasionează succesul cu orice preţ. Este atrasă de taina relaţiei cu ceilalţi: Bărbatul, părinţii, rudele, colegii, studenţii, celelalte femei în căutarea dragostei adevărate, familia, oraşul, apa ce străbate oraşul, profesorii, cărţile.

Titlu este aparent banal, în spatele lui se ascund secretele femeii! Zbuciumul sufletului poate fi potolit lângă o apă, pe malul râului care îşi cunoaşte izvoarele. Apa poate curăţi fiinţa de zgura vremii. Mirela-Ioan Borchin nu o spune, dar înţelegi că simbolul transmite totul: Apa este elementul vital, dă viaţă. Apa lichidă este în căutarea vasului care să-i dea forma perfectă, să o desăvârşească. Lucrurile se liniştesc în braţele bărbatului. Femeia ia forma pusă la dispoziţie de Creator prin bărbatul ei!  

Eugen Dorcescu, în prefaţă, ne atrage atenţia asupra paradisului pierdut la Mirela-Ioan Borchin. El scrie:

Conştiinţa alungării din Eden (consubstanţială memoriei filogenetice şi ontogenetice) generează, în mod fatal, simţământul nimicniciei, care, la rându-i, conduce, treptat, la sesizarea caracterului iluzoriu al contingenţei şi la intuiţia neantului, a vidului. Nu-mi este limpede dacă, pe calea meditaţiei artistice, autoarea accede, fără dubiu, şi la reprezentarea vacuităţii, adică a realităţii ultime – infinitudinea de posibilităţi latente, în metafizică aşteptare. Deşi, într-o replică fugară, ni se oferă o creionare credibilă a conceptului: „Vacuitatea nu e neant, nu e vid. Este esenţa – de nedefinit – a fenomenelor învelite în materie. Spiritul”. (Aleea personalităţilor) – pagina 7.

Mirela- Ioana Borchin are o concluzie perfectă: Timpul ca un glonţ!

Nu regret sfârşitul unei excursii sau al unui sejur, căci revin acasă, unde mi-e bine. Nici că s-a dus şi acest Crăciun, nu regret. Fiindcă mă întorc la munca mea, adică la pasiunea pentru carte,  care-mi dă o stare de plăcută elevaţie. Nu voi regreta nici finalul vacanţei de iarnă. La capătul ei, voi fi, din nou, printre studenţi, în amfiteatre, unde mă simt în apele mele. Îi sunt recunoscătoare Bunicului că m-a învăţat să fac,din hobby, o profesie... Nu mi-e greu, nu mă plictisesc. În plus, sunt iubită. Iubesc!

Doar timpul zboară, ca un glonţ, spre inima mea (pagina 237).

Temele textelor scurte cu bătaie lungă sunt: Visul, fuga, castanul, Rusalca, fotografia, pana de pescăruş, aleea personalităţilor, salvarea sufletului, Celosa, valurile, unda de şoc, focul... Cu alte cuvinte, gelozia are regulile ei, focul este şi el prezent! Cartea este fulgerată de autodialoguri, acolo sunt decriptate mesajele secrete, femeia în dialog cu femeia, o discuţie pe margine de vreme, cu întrebări serioase, cu răspunsuri, cu diletantism şi profesionalism, un univers special. Autoarea se opune idolatriei, în epoca modernă trupul femeii a devenit loc de închinare. Refuzul lui Dumnezeu s-a făcut constant prin distrugerea mitului de început, prin falsificarea chipului, a cărnii, prin minciună. Mirela-Ioana Borchin refuză idolatria, este conştientă că destinul nu poate fi ocolit.

„Scrie, dacă simţi că te ajută. Dar tu nu de literatură ai nevoie!”

„Toţi văd în scrisul meu, în fantezia mea, un refugiu”. „Un refugiu?

Din faţa cui?” „A loviturilor vieţii”. „Dimpotrivă! Le deschizi larg

poarta de intrare. Ai curajul să le primeşti, să le recunoşti, să le

înfrunţi...” „Ai văzut cum le sorb? Până la ultima picătură”.

„«Suferinţă tu, dureros de dulce». Şi suferinţa e de la El. Totul” (pagina 27).

Iată luciditatea în faţa destinului, suferinţa care modelează mintea şi mintea pune în forme prefecte corpul!

Ceea ce defineşte existenţa în miracol este naşterea. Cu o frenezie extraordinară sunt descrise faptele femeilor într-o lume complicată şi complexă:

De două ori am născut şi, de fiecare dată, a fost ca-n filme. În

dimineaţa zilei de 2 februarie 1990, pe la şase, inund patul cu un

lichid sângeriu. Disper, când văd sânge, dar îmi amintesc cuvintele

Academicianului Munteanu: „Copilul e perfect, numai tu ai o hibă.

Şi nici aceea nu-i mare, că nu-i la cap...” (pagina 96).

Naşterea este un act fundamental, el provoacă universul la mişcare, Mâinile lui Dumnezeu sunt la lucru! Femeia îndrăgostită se metamorfozează, devine mamă, îşi dobândeşte statutul de monadă, de cheie şi bulversează istoria. Naşterea defineşte natura umană, femeia este purtătoarea miracolului, ideile tuturor se întrupează prin femeie într-un trup de carne, este taina păstrată pentru noi (vezi naşterea lui Iisus).

Reacţia celor din jur este relevantă, natura are o putere care marchează fiinţele, energia este necreată şi greu de oprit: „Pe la zece, ajung în salon. Dau buzna Ovi şi soacră-mea,   nevenindu-le să creadă că a mers atât de repede. Sunt fericiţi că avem un băieţel. Dar      soacră-mea nu se poate abţine să nu-mi spună: – Ai născut ca ţigăncile!” (pagina 99).

Reacţia bărbatului la a doua naştere:

L-am aşteptat toată ziua, ca să-i arăt copilul, de care mă bucuram

tot mai mult. N-a mai apărut. Nu erau pe atunci telefoane mobile.

Presupuneam că s-a îmbătat, în periplul lui de răspândire a veştii. Şi

totuşi, nu-l scuzam pentru lipsa lui de curiozitate de a-şi vedea cel

de-al doilea copil. Pe la 11 noaptea, când tot spitalul dormea, intră şi

el în salon, cu un halat atârnând după el, şi strigă-n gura mare:

–     Vreau să-mi văd feciorul! (pagina 102).

Apoi, reproşul, femeia naşte un „copil urât!?” Privită în oglindă, naşterea se vede într-un fel în dreptul femeii, sânge şi suferinţă. La bărbat, naşterea copilului său este o viaţă între paranteze, o singurătate între paranteze!

Replica femeii:

Şi, ca să pun paie pe foc, toată noaptea mi-am amintit nişte versuri, pe care ni le dictase, în nu ştiu ce împrejurare, profesorul nostru de folclor sau de dialectologie: „Lasî, barbati, că, de-a hi în lumi paşi,/ Noi copii tot om mai faşi!/ Şi de-aşei di cari-ţ’ plaşi!” (pagina 103).

Mirela-Ioana ne pune în faţă măştile omului. La limită, omul îşi descoperă adevăratul chip, natura dobândită din complexe mituri. Vechi şi noi, acceptate sau nu!

Iubirea dintre bărbat şi femeie are taine. Ele de devoalează simplu, cu energie. Mirela-Ioana captează momentul, îl pune în ritual, acceptă, a primit mesaje simple şi luminoase. Sufletul şi carnea sunt împreună, nu pot fi despărţite în această viaţă, viaţa este un dar...

Nicăieri nu e ca pe canapeaua din atelierul tău. Totdeauna desfăcută, acoperită de perini. Verzi şi albastre. Cu frunze galbene.

În faţa ei, şevaletul. Pânza albă. Aş vrea să pictezi ceva. Să mă întind pe canapea şi să mă pictezi pe mine. Sau măcar perinile albastre. Sau vreo două valuri verzi. Paspoalate cu alb. Ori un nufăr galben. Pe un pat de frunze verzi. Dar pânza rămâne neatinsă. Mă îmbii cu fructe.

Cu caise. Cu ciocolată. Cu mentă. Cu alune. Îmi aduci ceaşca de cafea pe canapea. Fierbinte. Nu pot să mă ating de ea. Îţi sorb cuvintele. Mă scald în ochii tăi. Şi te înhaţ, ca să uităm de toate. Până în clipa aceea unică. În care îmi spui că mă iubeşti. În care îţi arăt că sunt a ta. Iar. Acum. Pentru totdeauna. Sărutări mereu reluate. Ca refrenul unui cântec fără sfârşit. Şi lenevirea pe canapea. Ca pe o punte de vas (pagina  49).

Cartea urmăreşte motto-ul, direcţia este prezentată de la început. Uşi care se închid, soluţii care sunt accesibile, viaţa îşi urmează cursul. Ca o apă. Mendrele justifică dinamismul ei, valul, energiile care pot aduce pacea. Energiile care modelează destinul. Apa, forţa de început a lumii, pământul nu mai este pustiu şi gol. Apa îi modelează istoriile... 

Mirela-Ioana Borchin este atentă la toate aspectele vieţii, le acceptă. Suferinţa privită din partea bună a timpului, temperează vieţile. Frumuseţea dă argumente, iubirea alungă moartea, inevitabil.

Lansarea era, în mintea mea, lecţia despre Poezia lui Eugen Dorcescu. A fost seara unui Poet de geniu. Raportat la cei mari. A fost seara unui cărturar de excepţie. Unic prin postură, dicţie şi retorică. Nu am mai văzut pe cineva care să vorbească, atât de expresiv, româneşte, de la Profesorul Tohăneanu încoace. Mă uit la studenţi, atunci când Maestrul recită. Sunt fascinaţi. Mă uit la studenţi, atunci când Maestrul vorbeşte despre antologie. Sunt curioşi. Mă uit la studenţi, atunci când Maestrul se referă la mine. Sunt mândri. Un mănunchi de suflete curate. Au văzut un Poet (pagina 144).

Mirela-Ioana a dorit să transmită cititorului plenitudinea vieţii. Cum Dumnezeu este departe pentru unii, cum omul este poemul ieşit din cuvintele Creatorului, ea ne prezintă poetul. Este substitutul miracolului. Ioan Mureşan, poet, afirma despre poezie: Poezia este dovada existenţei lui Dumnezeu!

Dragostea are valoare în măsura în care ucenicii (studenţii) stau faţă în faţă cu Absolutul... Profesorul se mută în alte suflete... Mai tinere, mai doritoare de iubire...

Prin autodialog, omul se întreabă şi răspunde, află... apa îl poartă mai departe, spre alte peisaje, pe alte alei...   

Constantin Stancu

Februarie, 2016

* Mirela-Ioana Borchin, Apa, proză scurtă, Timişoara: Editura Mirton, 2016, cu o prefaţă de Eugen Dorcescu.