Cornel Nistea și viața ca pradă. „Temele din textele cărţii sunt profunde: Absolutul de fiecare zi, tragedii care marchează, situaţii limită, energiile care declanşează furia şi zgomotul, profesii care marchează colectivităţi, scrisori de dragoste, oameni simplii într-o lume complexă care îi devoră”; „De la apa colorată la rigoarea codului genetic, de la Pytia la femeia iubită, de la moarte la viaţă, de la absolut la ridicol…”

Proza scurtă la Cornel Nistea. O privire

(Cornel Nistea, Vânzătorul de apă colorată

 Schiţe, nuvele, povestiri,  

Cluj-Napoca: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015)

Un titlu aparent obişnuit: Vânzătorul de apă colorată.

Cornel Nistea ne oferă schiţe, nuvele, povestiri în cartea apărută la Cluj-Napoca: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015. Cunoscut romancier, autor a două romane de forţă în literatura rămână, Ritualul bestiei (Cluj-Napoca: Editura Teognost, 2008) şi Întâlnirile mele cu Orlando (Alba-Iulia: Editura Unirea, 2012), prozatorul, redactor la revista Discobolul din Alba-Iulia, are dragostea de a prezenta viaţa oamenilor într-o lumină aparte, specială. El vede lumea în plin dinamism, cu drame, cu bucurii, cu toate iubirile deschise în vântul vremii. 

Deşi cartea de faţă cuprinde proză scurtă, viziunea este cu bătaie lungă. Nuvelele se edifică în jurul unui centru, apoi lucrurile radiază spre zone ale vieţii unde lucrurile sunt dense, tensionate, capabile să radieze realism în stare pură spre cititorul atent. Prozatorul nu experimentează, el prezintă direct, inspirat, oameni, fapte, vremuri, tragedii. Un fior străbate lumea lui Nistea. El vede oamenii aşa cum sunt, în paradigma proprie, dură, casantă, irepetabilă. Destinul face parte din joc, presiunea vremii modelează minţile oamenilor, imprevizibilul declanşează povestea. Da, povestea curge lin, în spatele faptelor sunt mesaje unice, principii de viaţă, trăiri exemplare, Cornel Nistea practică un simbolism discret, alegorii care zguduie vremurile, revolte interioare cu efecte neprevăzute. Drama personajelor este drama unor colectivităţi, a unor familii, drama cea de toate zilele care marchează sufletele.

Temele din textele cărţii sunt profunde: Absolutul de fiecare zi, tragedii care marchează, situaţii limită, energiile care declanşează furia şi zgomotul, profesii care marchează colectivităţi, scrisori de dragoste, oameni simplii într-o lume complexă care îi devoră.

Personajele lui Cornel Nistea sunt: ţărani, profesori, cerşetori, medici, scriitori, mineri, liber profesionişti. O atenţie deosebită o acordă cuplului bărbat-femeie, familiei. Acolo începe universul personajului, în relaţia de iubire, în relaţia luminată, în nucleul pus de Dumnezeu în univers. Nu o declară, dar prozatorul se focalizează pe o temă principală: predestinarea. Personajele caută un spaţiu propriu, apoi nu mai pot evada, capcana e pusă cu mână proprie, invizibil, cu fiecare eroare, cu fiecare frază, cu fiecare obsesie. Relaţia bărbat-femeie este degradată iremediabil. Acest lucru afectează viitorul, ne afectează pe fiecare.

Titlul cărţii este dat de nuvela Vânzătorul de apă colorată (p.106), o povestire în care banalul devine scop, vânzătorul îşi vine paharul cu apă sălcie şi colorată în locuri publice, face din asta o meserie. La târguri, la sărbători el este acolo, oferă iluzia necesară. Este preocupat de activitatea lui cu seriozitate, cu pasiune. Trăieşte din comerţul cu iluzii. Oamenii acceptă jocul în piaţa centrală, acceptă superficialitatea, banalul, convenţionalul. S-au deprins cu apa colorată. Totul are un preţ în final…

Şi afacerea începe cu inocenţii: copiii, târgoveţii, oamenii obosiţi de viaţă.

În sufletul meu de copil a apărut curând dilema: cine era cu adevărat comerciantul care ne vindea turtă dulce, acadele şi apă colorată, pe care o mai numea şi limonadă, numai că nici vorbă de lămâie sau sirop de fructe de pădure în apa aia, decât coloranţi sub formă de prafuri şi o jumătate de kilogram de zahăr la cinci zeci de litri de apă sălcie”(p.109).

Călătoria alături de povestitor începe cu o schiţă surpriză: Profeţiile Pytiei. Lumea nu se bazează pe credinţă, lumea încearcă să afle destinul din gura zeiţei. Confuzia care domneşte în mintea bărbatului îndrăgostit care se doreşte puternic sub ritual, îi afectează destinul. Soarta este schimbătoare, femeia adorată, frumoasa este acolo pentru a fi iubită, iubirea însă marchează fiinţele, sub acest sentiment se declanşează drame neprevăzute. „A durat ceva vreme până să-mi dau seama de vina de neiertat de-a fi confundat-o pe prietena mea cu zeiţa” (p.6).

Consider că ideea principală a scrierilor din această carte se devoalează în schiţa Bolovanul trădător. Un bolovan imens apare în grădina bunicului, el apără grădina (raiul) de puhoaie, de apele neiertătoare, de şuvoaie necontrolabile. Bolovanul trece de la o grădină la alta, în funcţie de anotimpuri, de viituri.

Bolovanul acesta n-a fost dintotdeauna aici. Mi-a spus tata că a fost adus aici de nişte ape mari în urmă cu vreo sută de ani. A fost stavilă multă vreme şurii lui Şilip, numai că după despăduririle de atunci, când împăraţii austrieci au pretins localnicilor mangal pentru fabrici în schimbul terenului ce devenea arabil sau păşunat, au venit nişte revărsări de ape atât de mari c-au luat şura cu animalele din poeţi şi acareturile lui Şilip cu bolovanul acesta cu tot, care, credea el, le ocrotea pentru veşnicie”(p.p. 59-61).

Există aici o paradigmă: Doar Dumnezeu este stânca vremurilor, restul este întâmplare, omul este la discreţia timpurilor năvalnice, nu înţelege, nu controlează fenomenul, este sub vremuri, umil şi prins în colţii destinului. Grădina este de importantă pentru fiecare familie.

În nuvela Genetică,  un medic este prins în jocul sorţii, el nu se poate vindeca pe sine, e ceva mai presus de puterile sale. Ştiinţa are dovezi exacte, iubirea fură imaginile pe care personajul principal le credea reale. Tâlcul povestirii bate foarte departe, în codul genetic, acolo sunt puse informaţiile despre lume, implacabil, dur, fără ieşire în/din istorie.

Unele nuvele, prin densitatea naraţiunii se apropie de tensiunea unui roman, sunt texte profunde, personaje, epoci, ritualuri, sfinţi şi barbari… Parabole, simboluri, omisiuni, umor discret, parfumat de fructele lirismului, planuri paralele, sinergia ritualului… O tehnică demnă de un prozator cu talent, solid, stăpân pe mijloacele sale, lăsând cititorului o aparentă libertate de gândire, apoi îl prinde în valul istoriei. El îşi datează textele, le fixează locul, e preocupat de rigoarea inspiraţiei, povestirile fac parte din viaţa sa, cu metalimbajul necesar.

Titu Popescu notează despre autor: „Cornel Nistea acoperă cu un stil intelectual clar suprafaţa optimă a povestirii, ştiind să nu ducă tehnicile insinuării până la răbufnirea în purul imaginar. Prozele lui sunt autobiografice, dar implicarea lor politică le poate face biografice pentru oricine” (Cornel Nistea în Opinii critice, Cluj-Napoca: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014, p.49).

Cornel Nistea reţine în Profeţiile Pytiei: „Totul se petrecuse ca-un vis şi-am întins mâna să văd dacă mai era acolo. Nu mai era. Să fi fost femeia aceea frumoasă doar în dorinţa mea, în visul meu?, mă întrebam mereu” (p.6).

Prin aceste cuvinte exacte, prozatorul îşi stabileşte limitele textelor sale. Urmăreşte apoi linia, drumul, căldura urcă prin fiinţa cititorului până schimbă planurile şi miracolele… De la apa colorată la rigoarea codului genetic, de la Pytia la femeia iubită, de la moarte la viaţă, de la absolut la ridicol…

Constantin Stancu