DUMITRU HURUBĂ
Să ne mai
(re)amintim de…
A.E.BACONSKY
Moto:
„…Lăsaţi nebunii
să umble singuri căutând o lume
mai albă pentru moartea lor, lăsaţ-i
nepedepsiţi şi liberi: fiecare
cu masca lui întâmpinând la ţărmuri
Apusul Magic, fiecare-n iarnă
strigându-şi falsul nume
în timp ce rugineşte
pe vechi blazoane, cel adevărat.”
(În golul dintre făpturi, din vol. Fluxul
memoriei, 1987. pp. 1990-1991
În plin proces de
evaluări şi reconsiderări privitoare la
mulţi autori şi opere postbelice, gestul criticului literar Al. Cistelecan de a
aduce în prim plan un autor precum A.E.Baconsky şi o parte a creaţiei sale
lirice, mi se pare oarecum… riscant faţă în faţă cu detractorii, dacă nu cumva
chiar un act de… temeritate pentru care, însă, merită felicitări. Se cunoaşte,
îndeobşte, că, după ’89, autorul
volumelor Fluxul memoriei şi Cadavre în vid, s-a bucurat de
atenţie doar pentru a fi acuzat de proletcultism
şi un soi de modernism altoit pe
realismul socialist… Din acest punct de vedere, există destule voci, păreri şi
atitudini care, cu citate decupate cu… profesionalism din anumite texte,
expediază autorul şi creaţia sa – totală! – direct în „inima” proletcultismului,
chiar dacă Baconsky însuşi, după 1950-1956, s-a debarasat substanţial de tarele
realismului socialist emanat din mereu invocatul proletcultism. Însă, păstrând
contextul şi pentru a lămuri lucrurile de la bun început, este potrivit să
reţinem adevărul că niciodată în literatura română nu s-a simţit lipsa unor inşi
al căror subiectivism, dacă nu ar fi fost penibil-serios, ar fi fost
hilaro-absurd, iar după 1989 fenomenul nu numai că a luat amploare, dar se şi
bucură de o „participare tot mai numeroasă şi mai lipsită de bază logică în
ceea ce priveşte festinul denigrării. În acest fel, din când în când, câţiva
inşi cam tot aceiaşi, uniţi deja în cuget şi (ne)simţiri, unii chiar cu
pretenţii de istorici şi comentatori literari – cum spuneam – speriaţi parcă de
perspectiva şi spectrul aterizării într-un anonimat de-a pururi ireversibil, se
organizează într-un fel de haite zgomotos-denigratoare. Aceste echipe de asalt
pentru cucerirea de noi teritorii în literatura română, de fapt, adevăraţi mercenari-ucigaşi
literari, plătiţi cu promisiuni şi asmuţiţi discret, sau mai pe faţă, de câţiva
dulăi literari cu argumente „imbatabile”, deseori inventate, calcă în picioare
tot ce ţine de memoria vreunei personalităţi culturale sau literare de la noi,
în care nu e total greşit să folosim sintagma „contextul general al literaturii
române”. „Şmecheria” dulăilor cu mintea ferfeniţită de moliile invidiei şi a
frustrărilor de tot felul, tocmai în zona memoriei, şi cu timpane infestate,
încă!, de ecouri comunistoide, este conformă cu principiul: de ce să moară mama, când poate muri mă-sa,
sau: acuzăm
noi, ca să nu ne acuze ei! Având în spate această susţinere, solidă, cred
ei, căţeii-coioţi şi dulăii versaţi în domeniul defăimării, îşi unesc forţele
şi îşi pornesc sarabanda ponegririlor sub un auspiciu optimist şi anume: să bălăcărim pe cutare, ca să se vorbească
despre noi, altfel dispărem din literatură, având statut de anonimi. În
această ordine de idei, după cum s-a mai spus, nu e acelaşi lucru şi, evident,
nici cu acelaşi efect dacă-l denigrezi pe D. Th. Neculuţă (1859-1904), primul
poet-proletar (cizmar), şi un fel de precursor al proletcultismului românesc –
sau pe Tudor Arghezi (1980-1967), cum nu e nici de acelaşi calibru
reconsiderarea lui Victor Tulbure (1925-1997), sau ponegrirea lui Lucian Blaga,
etc., etc.
În acest context,
însă, îmi permit să spun că, în literatura română postbelică şi antedecembristă
există un scriitor care iese din front şi, spre disperarea echipei
clevetitoare, este greu spre imposibil de încadrat într-o anume grupare de
calomniaţi, fiindcă el este, mai mereu altceva, adică: poet, prozator,
publicist, conducător de revistă, autor de volume de valoare incontestabilă,
dacă ar avea cineva curiozitatea unui asemenea demers… Interesant, ba chiar
impresionant este, însă, faptul că
personajul-subiect al acestui text continuă să fie comentat nu de puţini ca
fiind cam controversat în context mai cuprinzător al literaturii noastre
naţionale, ca să nu mai spun că unii comentatori reduc totul la sintagma
blasfemică: Baconsky? Un pupincurist
sovietic… Este o expediere fără menajamente şi fără posibile
contraargumente în siajul fluviului
denigrator, pentru că decuparea şi punerea în circulaţie pe internet a
poeziilor curat proletcultiste par să demoleze
orice altă interpretare apropo de creaţia baconskyană, fie şi prin reducere la
perioada… obsedantului deceniu. Iată
şi exemplele mai mult decât edificatoare: „Am
încercat să-l cânt pe marele Ilici/În Siberia de atunci, îndepărtată şi
tristă,/Când într-o seară renii l-au adus,/Surghiunit de nemernicia
ţaristă./Dar pentru Lenin oricare liră e atât de săracă!/Pe el îl vor cânta
întotdeauna faptele lui mari/Şi timpul îl va cânta mereu” (…) („Lenin la Şuşenskoe”, din vol. „Poezii”,
de Anatol E. Baconsky E. P. L. A., Buc. 1950, pp. 84-86).; dar şi: „Un gând îmi stăruie mereu/Dar calea-i grea
şi-ndepărtată/Şi nu ştiu de-am să ajung vreodată/Să-l văd dormind în
Mausoleu.”(…) „Şi vor zbura prin mii de fire lumini cu taza lor
subţire,/Luminând câmpii şi sate, mişcând tractoare şi combine,/Atuncea ştiu
că-n faţa mea/Printre căderile de ape/La fel de viu şi de aproape/Pe Lenin am
să-l pot vedea.” (din vol. A.E.Baconsky, de poezii „Cântece de zi şi de noapte, ESPLA,
Buc. 1954, pp. 46-49). Şi, încă: pornind chiar de la titlu, poeziile publicate
de A.E.Baconsky în Gazeta Literară”, nr. 45/ noiembrie 1955, p. 3: „Nu mă întreb partidul cum să-l cânt;/El a
pătruns în cântecele mele/Ca soarele-n pădure, ca un vânt (…)” (Colocviu cu inima mea”); sau, în „Gazeta Literară”, nr.49, din decembrie 1955, Sub titlul
fără dubii: „Cuvântul partidului”, putem citi: „Cuvântul tău în mine-l
simt suind tăcut/Cum primăvara-n arbori puternic seva suie; (…) Şi finalul:
„Cuvântul
tău în luptă e singurul cuvânt/Al cărui fulger timpul l-a împlântat în mine.”
(p.1). Simplu-simpluţ, cântând în struna organizatorilor de cruciade
denigratoare în literatura română, avem la îndemână aceste dovezi indubitabile
ale proletcultismului baconskyan. Evident, printr-o reducţie fără menajamente
şi decupând, după un vechi şi nedrept obicei, citate-trunchieri din contextul
general, mulţi autori importanţi din literatura română pot fi acuzaţi de patriotism
lozincard construit din stirpe comunistă şi, prin extensie, circumscrierea
întregii opere în ideologia peceristă,
pare să rezolve definitiv problema.
Dumitru Hurubă
(va continua)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu