(Fragment, continuarea de pe acest blog)
„Foarte
frumuşică, veselă, spirituală, această fată fu măritată de mama ei la vârsta de
16 ani (în realitate este vorba de 14 ani, n. d.h.) cu Ştefan Micle, bătrân profesor la Universitate.(…). În asemenea împrejurări, fiind dat şi
caracterul uşuratic al acestei tinere femei, nu e de mirat că ea nu se credea
legată prin lanţurile căsătoriei până într-atîta încît să păzească cu stricteţă
credinţa conjugală bătrînului Micle, pe care îl considera mai mult ca un
părinte decît ca un soţ.” (Iacob Negruzzi)
Poate nu e tocmai potrivit, dar încep comentariul de faţă referitor la
cea mai importantă iubită a lui Mihai Eminescu
(dacă le includem în clasament pe Cleopatra Poenaru-Lecca şi pe Mite
Kremnitz, dar lăsând la o parte pe ingenua Casandra Elena Alupului…),
reproducând din epitaful de pe crucea Veronicăi Micle următorul fragment: ,,Şi pulbere, ţărână din tine s-a
alege,/Căci asta e a lumii nestrămutată lege ;/Nimicul te aduce, nimicul te
reia,/Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea”. (din poezia – ,,Şi pulbere, ţărînă...). N-a fost să fie
aşa, nu vreau să fie aşa, pentru că trebuia să fie… altfel.
La urma urmei, acest epitaf dureros, însă realist şi cu accentuate
rezonanţe sumbre, nu face altceva decât să exprime un adevăr general valabil
pentru existenţa oricui. cu deosebirea că aici este vorba despre Veronica Micle, despre femeia şi iubita
care şi-a circumscris viaţa în lumea sacră a iubirilor înalte, acolo unde vom
găsi pentru totdeauna pe Laura,
iubita căreia îi dedica sonetele poetul Petrarca; Beatrice, din Divina Comedie, a lui Dante; Maitrey, din romanul lui Mircea Eliade; legendarul cuplu Tristan
şi Isolda; nefericiţii Romeo şi Julieta; Paris şi Elena din Iliada lui Homer; Antonius şi Cleopatra – iubire la… prima vedere, „Quod erat demonstrandum”, Ulise şi Penelopa, dar şi, de ce nu?, Cioran şi Friedgard,
Marin Preda şi Aurora Cornu etc.,
etc., etc., iubiri
care au intrat în legendă, dar şi în… sufletele multora dintre noi, aureolate
de nimbul asigurător de nemurire…
…De fapt, oricât am încerca să driblăm realitatea căutând cu disperare
un adevăr care să ne scoată la un liman convenabil şi absolut inedit, vom
ajunge tot… acolo de unde am plecat. Şi, de unde am luat startul? Exact de la
prezenţa fizico-psihică a Veronicăi
Micle! Cum, iarăşi Veronica? Încă mai sunt lucruri de spus? Da, iarăşi,
pentru că, nu foarte des, este drept, dar se tot ivesc ştiri, unele, la modă în
ultima vreme: pe surse!, tocmai
pentru că despre ea toată lumea ştie totul, cel puţin aşa se crede, destui
fiind chiar convinşi de acest lucru. Şi, totuşi, nu, nu e totul! Deoarece, iată,
după un secol şi ceva de la moartea Veronicăi, Editura Polirom a publicat un volum întreg de scrisori inedite Veronica-Eminescu-Veronica. Ultimele, s-a spus. S-ar
putea… Ah, ce… veste minunată! Ce nadă minunată şi atrăgătoare pentru noii
bârfitori şi cârcotaşi! Mai există îndoieli, dar scrisorile, chiar în facsimil,
există!, deşi nu se ştie cu certitudine… Acestui comentariu i-am direcţionat
conţinutul spre o turnură care a fost, de regulă, ignorată, ca fiind lipsită de
importanţă, şi anume: există un acord general că Veronica a fost o femeie
tânără, blondă, poetă şi, peste toate, ardeleancă frumoasă şi inteligentă,
calităţi care i-au fost atuuri în legătura sentimentală cu Eminescu, dar care
i-au adus şi destule necazuri, cum era, de altfel, în firea lucrurilor. Însă
mai e ceva: ardeleancă-năsăudeancă inteligentă, măritată cu un bărbat mai în
vârstă decât ea 30 de ani – drept că profesor universitar şi rector – Veronica
s-a lăsat cu bună ştiinţă cucerită de Eminescu, poate doritoare de o simplă
aventură amoroasă, poate… Spun poate, preferând
să cred că intuiţia ei de femeie a jucat un rol important, sau cel mai
important, dacă avem în vedere că Eminescu era deja un poet cunoscut, apreciat
şi publicat frecvent în Convorbiri
literare, ceea ce nu era puţin lucru, iar o legătură sentimentală cu
Eminescu avea rostul şi rolul ei pentru nevasta unui soţ cu mult mai în vârstă.
În plus, ea însăşi avea chemare spre poezie, lucru nu lipsit de importanţă în
angrenajul unei iubiri care prindea contur, care evolua asemenea unei avalanşe
mărindu-şi volumul şi… profunzimea pe măsură ce se rostogolea spre maturizare
şi maturitate, dacă e să exagerez, dar puţin… Încerc să mă substitui unuia
care, analizează situaţia la rece, şi mă las, deci, stăpânit de acest sentiment străduindu-mă să deturnez, de fapt să duc
într-o zonă mai puţin sentimentală toată povestea, şi a noastră, însă mai mult
a lor.
Da, ştiu: gândind şi scriind această carte, îmi asum un risc. Mare.
Mare, fiindcă mii şi mii de pagini au avut ca temă cuplul Mihai-Veronica în
care ardeleanca-năsăudeancă a jucat un rol extrem de important atât în privinţa
creaţiei eminesciene, cât şi în viaţa privată a lui Eminescu. Aceste două
elemente combinându-se, intercondiţionându-se şi, nu rareori, având rol
osmotic, chiar dacă această relaţie a suferit unele sincope, câteva cu alură de
adevărată şi definitivă ruptură, iubirea lor a supravieţuit... Însă revenirile
au fost cu atât mai puternice, cu cât că, adeseori, nu erau lipsite de o anume
spectaculozitate, având şi „sprijinul” cu parşivă bunăvoinţă al bârfitorilor şi
zvoniştilor având deseori statut de… profesionişti. Corespondenţa dintre cei
doi şi amintirile celor care i-au cunoscut, atestă cu prisosinţă acest lucru.
Din punctul de vedere respectiv, cititorul de rând ca şi majoritatea
covârşitoare a iubitorilor de istorie literară, cu cancanurile ei cu tot, sunt
convinşi că ştiu totul despre cel mai celebru cuplu din literatura română. Spre
deosebire, eu cred că şi în acest caz nu există absolutul, dimpotrivă, cred cu
îndărătnicie că mai e ceva de spus, acel ceva care, spus cu alte cuvinte şi cu
libertatea de a interpreta textul unei scrisori, o situaţie, un moment, câteva
cuvinte, ajută sau completează generalul cu particularităţi… Mereu mai poate fi
spus ceva, altceva. În volumul Viaţa lui
Mihai Eminescu, G. Călinescu a reuşit să „oprească”, măcar pentru o vreme,
avalanşa de informaţii care, nu o dată, s-au dovedit a fi eronate, inutile sau
jignitoare pentru memoria celor doi iubiţi, cu precădere pentru Veronica, mai
ales după moartea profesorului Ştefan Micle. Au existat dintotdeauna, există şi
vor exista mereu şi mereu informaţii suplimentare, detalii importante, însă
spuse/scrise cu toată priceperea, au rostul de a consolida convingerea că nimic
nu e… bătut în cuie pe lumea asta. Absolutul, se spune, este doar Dumnezeu.
Treptat au apărut, totuşi, alte informaţii, alte comentarii, alte ştiri culese
de la surse mai sigure (scrisorile, reproduse în facsimil), sau transmise pe
cale orală din generaţie în generaţie, mai ales prin cele două fiice ale
Veronicăi: Valeria (1866-1929) şi Virginia-Livia (1868-1937), informaţii pe
care le foloseşte doar G.Călinescu în 1932, la publicarea monografiei Viaţa lui Mihai Eminescu. Însă, în 1964,
când a fost republicată scrierea în ediţie definitivă, n-avusese la îndemână
unele informaţii care au apărut mai târziu… Definitivă,
monografia, însă fără nicio referire la
„corespondenţa inedită” dintre Eminescu şi Veronica, fiindcă abia în anul 2010,
Editura Polirom a publicat într-un
volum semnat de Christina
Zarifopol-Illias, intitulat semnificativ şi subintitulat Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Volumul
cuprinde: Scrisori ale lui Mihai Eminescu către
Veronica Micle; anul 1879; anul 188; anul 1881; anul 1882; anul 1883; scrisori nedatate; Scrisori
ale Veronicăi Micle către Mihai Eminescu; anul 1878; anul 1880; anul 1881; scrisoare nedatată. Inedite
fiind, scrisorile schimbă puţin situaţia şi lumina proiectată prin timp spre
imaginea cuplului în cauză. Nu ştiu dacă în bine sau în rău, nu ştiu dacă s-a
urmărit, dar s-a reuşit în mare măsură ca relaţia dintre Eminescu şi Veronica
să fie cumva scoasă de sub „egida” unui romantism firesc şi din zona unui
teritoriu ideatic ţinând de legendă şi bagatelizată apoi şi transferată într-un
câmp al derizoriului, al unei lumi mai degrabă contaminată într-un pseudomahalagism,
ieftin şi acela... Aşa cum era de aşteptat, s-au format imediat două tabere: a
celor care au exclamat măcar în gând: „aha!” descoperind în inedite un alt Eminescu şi o altă Veronică, adică doi
amorezi de duzină care se adresau unul altuia cu diminutive, adesea cu totul
banale, gratuite şi naive, apelative de amanţi oarecare etc. Iată, spre
deliciul iubitorilor de bârfe şi senzaţii spectaculoase tari, câteva apelative
despre care aminteam: 29 decembrie 1879: Măi Poțoțoni; 5 ianuarie 1880: Dragă și dulce Nicuță; 4
aprilie 1880: Dragă Cuță; 17
martie 1882: Dragă Momoțelule; 5
iulie 1882: Dragă Momoț; 4
august 1882: Draga mea Nică; 29
decembrie 1882: Măi ramură de liliac… Şi încă: anagrame pentru numele Veronica, folosite de Eminescu: Veronica, Acinorev, Verona, Aronev, Anorev, Aquinore, Irena, Aroniqva,
Enorvica, Vicenora, Acivrone, Civraneo, Neocivra, Vranceora, Norviace,
Narvioce, Vreona, Voerna, Vnoera, Vanoper, Arnoev, Aornev… Să cădem de acord că,
măcar la prima dragoste, fiecare am căutat, adesea am şi găsit!, tot felul de
diminutive-alint pentru fiinţa iubită, unele de-a dreptul năstruşnice, dar ne
aparţineau, erau dragele noastre invenţii şi inovaţii lingvistice. Şi nu e
deloc greşit dacă evadăm din… cantonamentul primei iubiri şi trecem la altă
etapă sau tranşă de vârstă când devenim… serioşi, sobri şi, din păcate prea
des, dispreţuitori. Însă, ne place sau nu, după trecerea anilor vorbele de
alint şi dezmierdările, în cele mai dese cazuri, stau bine-mersi în vreun
sertar secret al sufletului. Este un firesc al mersurlui vieţii cam în toate
cazurile…
Dar, da, Veronica şi Eminescu, la urma urmei, au fost doi oameni, doi
amanţi, doi îndrăgostiţi, reduşi, mai ales de bârfitori, statutul de „doi inşi”
– bărbat şi femeie – cu apucături verbale mai degrabă de periferie decât de-o
anumită ţinută intelectuală, au jubilat câecotaşii între care îi putem include
şi pe invidioşi. Acest adevăr, se poate vedea cu ochiul liber, cum se spune… În
sfârşit, cealaltă tabără, a celor cu înţelegere şi chiar cu înţelepciune, a
considerat publicarea scrisorilor inedite un act de violare gravă a intimităţii
respectivului cuplu. Subliniez: personal – deşi sunt conştient că nu are vreo
importanţă – mi se pare un gest greu sau imposibil de calificat. Ceea ce a
făcut Christina Zarifopol-Illias publicând aceste
scrisori inedite zise ultimele,
dintre Eminescu şi Veronica, respectiv acea parte de corespondenţă care ţine de
o esenţă a intimităţii unui cuplu, mi se pare un gest cel puţin nepotrivit,
nicidecum ca idee de a contribui la îmbogăţirea cu date noi a poveştii care
face obiectul şi a cărţii de faţă.
Sigur: foarte bine, foarte util pentru istoria literară, a căzut de acord
imediat foarte multă lume. E bine să ştim, să cunoaştem în cât mai multe
detalii, unele explicative pentru o etapaă sau alta a evoluţiei în ceea ce
priveşte relaţia de iubire dintre Veronica şi Eminescu. În ce mă priveşte, şi
dacă e să fim sinceri, mare lucru nu s-a realizat în sensul pătrunderii în
detalii izbitoare, sau de referinţă, reducând totul la relaţia lor de iubire.
La moment, însă, tabăra cârcotaşilor exultă, fiindcă apăruseră dintr-odată
elemente noi, „ajutoare esenţiale” pentru coborârea amorului celor doi din
loja, nu de onoare, ci sacră a legăturii Eminescu – Veronica într-un derizoriu
mai… uman. În orice caz, după umila mea
părere, îmi permit să spun că mai corect ar fi fost ca această parte de
corespondenţă să se afle la un loc împreună cu alte materiale şi documente, dar
cu acces pentru oricine ar fi dorit să le vadă, să le studieze. Ar fi fost,
cred, un act cu mult mai rezonabil şi mai respectuos faţă de memoria atât a
Veronicăi cât şi, poate mai cu seamă, a lui Eminescu… În prefaţa volumului, Mircea
Mihăieş, în asentimentul unora, desface băierile conţinutului aliniindu-se la
dorinţa generală: „O mană cerească pentru
istoricul şi cercetătorul literar, dar, mai ales, o lectură îmbătătoare pentru
cititorul obişnuit.” „Îmbătătoare
pentru cititorul obişnuit” probabil şi posibil, dar, ca „mană cerească pentru istoricul şi
cercetătorul literar”, după ce am citit cartea, îmi permit să am unele
îndoieli… Adică prefaţatorul are dreptate, însă, aş adăuga eu, această apariţie
editorială, drept că de mare vâlvă, a constituit în primul rând un şuvoi în
plus la moara cârcotaşilor şi a nemuritorilor bârfitori, în defavoarea
Veronicăi, în primul rând… Aceasta, zic eu, este marea realizare.
(va urma)
Dumitru Hurubă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu