POEZIA ÎN VREMURI
INTREZISE
Cu volumul
de versuri Picătura de infinit[i], Ioan Barb din
Călan revine în peisajul public al poeziei după 12 ani. Se simte în volum
tensiunea trăirilor, foamea după metafora care să-l biruie, bucuria de a putea
revitaliza în cuvinte un univers pe care îl credea pierdut cumva, dacă nu
rătăcit în memoria oraşului.
Poemele sale sparg monotonia
timpului, fărâma de infinit dată nouă oamenilor este motivul unei legături
tainice a poetului cu sinele său din Marele
Sine pe care îl percepe ca aproape, foarte aproape şi capătă chipul
poemului scris, a celui trăit şi exprimat imperfect în cuvinte. Picătura de
infinit îl leagă de finit, formele capătă sens, contur, viaţa brută devine
cântec, imn, tragedie sau locul unde se poate exprima credinţa, locul unde
lucrurile se fac luminoase.
Există o întoarcere din timpul
fără rod, din timpul îngheţat, acolo printre stele, cu trandafirul japonez
aproape.
Puterea zilnică degenerează în
puterea absolută, aceea de a ucide cu mintea, dar uneori se face primăvară
chiar şi în moarte!
Este şi o îngâmfare poetică în
poezia aceasta prezentată de Ioan Barb, pentru că poezia se desenează ca un loc
privilegiat, un loc unic, doar pentru cei aleşi cumva, aleşi de cuvintele pe
care le scriu, le rostesc, le primesc.
Oraşul poate fi o prezenţă, un
loc din care se deschid perspectivele, este cetatea în care, fizic, locuieşte
poetul pentru o existenţă spirituală necesară…
„nebunia a început în primăvara
aceasta/în afara oraşului aşa cum timpul curge/prin tine din alt izvor/mai
întâi au arat câmpurile din jur/pregătindu-le pentru germinaţie/cum pregăteşti
o fecioară pentru ziua nunţii/”- anotimpul
galben a deschis aseară ferestrele oraşului.
Poemele surprind ceva din
imaginea lumii prezente, ceva ce se va destrăma cândva, presiune finitului
asupra fiinţei îndeamnă poetul să se îndrepte cu privirea spre infinit, viaţa
lasă doar umbre. Până la urmă poetul îşi pictează inima cu lacrimile sale, ceva
se loveşte de geamul de sticlă. Ieşirea din finit se forţează prin iubire, o
iubire târzie, un strop s-a pierdut din acea iubire perfectă, a rămas imnul
şoptit, o poveste de primăvară, o biografie scrisă cu aripi pe cer…
„primăvara aceasta/iubito/va
scrie cu păsări în noi/o poveste începută/într-un colţ de infinit”.
Scrierile se diluează
încă în cuvinte zise, se pierd printre imagini, dorinţe, anotimpuri, tinereţe arsă,
durută, e o boală cu fiecare moment de iubire. Uneori Ioan Barb se rătăceşte cu
voia pentru a că îl fascinează pădurea pierdută a poemului. El, prin versuri,
caută flămând poezia care îl locuieşte, încearcă să definească infinitul prin
fiecare poem, titlurile au ceva din jurnalele de actualităţi frânte de o
prezenţă absolută, cenzurate de o suprarealitate pe care o bănuieşte, o
doreşte, există…- „poetul poate face parte/doar din plutonul de execuţie/a eu-lui
său corupt” în poemul picătura de
infinit.
Identitatea fiinţei are ceva
tainic, scribul trăieşte într-o scoică părăsită, dar în ceruri se deschide o
fereastră. Foamea după ferestre, după noi dimensiuni este vitală la Ioan Barb,
timpul pare prea puţin, dar este anotimpul care declanşează noi perspective:
„mesteacăn blând învăluit în ceaţă/ascunsul pleoapei cerului de gheaţă/apasă
greu şi-ţi împietreşte lemnul/când iarna-şi cântă-n roiuri albe semnul/ - durerea mesteacănului, toamna (simfonie
pentru orchestră)
Speranţa este necesară, există o
pasăre în cer pentru fiecare, speranţa este o certitudine, fără ea lumea nu ar
avea sens, iar dragostea este mecanismul prin care speranţa este reală,
posibilă…
Realitatea ca realitate are ceva
dur, anxios, flăcările dimineţii deformează imaginea, prezenţa individului nu
mai contează, tristeţea vitrinelor o dovedeşte, o accentuează.
Apoi schimbarea se poate
produce, poetul se poate naşte din nou trecând iordanul din lacrimă, este un
sens istoric, un sens spiritual prin care toate pot căpăta o altă dimensiune. O
naştere în care cuvintele sărută fiinţa.
O temă interesantă este aceea a
unei lumi fără timpul prezent, există cumva trecutul, prin bezna din fiinţă se
strigă după ajutor, viitorul este un trecut despre care poetul nu a scris
nimic, prezentul este iluzia noastră de fiecare zi, virtualul necesar în care
ne-am pierdut flămânzi după certitudine. Poezia rătăcit într-o lume fără timpul prezent o dovedeşte, este o
concluzie, sunt câteva exemple…
Dar cea mai puternică stare,
până la urmă, este prezenţa lui Dumnezeu, realitatea adevărată, ultima
frontieră pentru om, îngerii care se bucură, pietrele încremenesc, un porumbel
alb zboară înapoi, în eden, semnul
unei noi lumii, posibile prin posibila existenţă divină: „se împlinise
vremea/privea dumnezeu/se uitau îngerii şi se bucurau/din lumea de
dincolo/curgea dragostea/”- o flacără de
rusalii ca un porumbel
În scrierile sale Ioan Barb
abordează poezia simplu, versurile încep şi se termină cu litere mici, până şi
Dumnezeu este grafiat cu litere mici, amprenta păcatului şi a limitării au
marcat poezia modernă şi această stare şi-o asumă autorul, se autolimitează
într-un univers formal modern, dar temele sale sunt clasice pentru că în joc
sunt teme eterne precum iubirea sau nevoia de Dumnezeu, ori anotimpul ca o transformare
reală. Acest lucru probează că autorul este şi un revoltat pe sistem, e revolta
dulce-amară a celui care este tentat să cunoască lumea prin poezia care
locuieşte în cetate precum prietenii.
Mimarea modernismului este o
stratagemă după care se ascunde o fiinţă dornică după infinit, o ideea veche,
mai veche decât lumea, decât oraşului pierdut, decât obsesiile zilnice.
Acest volum impune poetului o
mai mare focalizare pe expresia poetică, cumva diluată în poezia scrisă şi
prezentată aici, dar detenta poetică este prezentă şi probabil că pe viitor
Ioan Barb îşi va forja poezia până la starea de energie poetică autentică.
Înclinarea spre joc şi spre bucurie fac lucrurile posibile pentru că a început apocalipsa în oraşul interzis,
ca să-l parafrazăm.
Oricum, bine ai revenit în
oraşul interzis…
Volumul are o scurtă prezentare
pe ultima copertă, făcută de Silviu Guga cu sinceritate şi tristeţea necesară
pentru oricine tinde să scrie poezii în vremuri interzise…
Constantin Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu