Amfore de lumină... O muzică pentru păsări și iarbă... „Poezia lui Ioan N. Roşca este una a clarviziunii, reperele pendulează, dar elementele sunt fixe, natura dă răspunsuri, iubirea naşte întrebări, existenţa are o doză de frumuseţe care nu trebuie ratată. Grafia clasică a poemelor denotă echilibru, poetul nu caută experienţele poeziei moderne, le-a depăşit, este în zona echilibrelor chiar şi în plină mişcare a timpului, chiar şi tremurul peisajului, frumuseţea dă contur lumii, fiinţei, iubirii”

BRUMATE PECEŢI

Tema principală a poeziei scrise de Ioan N. Roşca este frumosul, acel frumos care se zbate între om şi pământ, acel frumos care se naşte din unirea elementelor primare, fundamentale.

Profesor de filozofie, iubitor al culturii, poezia sa se lasă modelată de rigoarea gândului care ţine în echilibru timpul şi netimpul.

Volumul de versuri Amfore de lumină/Enlightened amphoras[1], conţine o poezie plutind între două limbi, română şi engleză. A fost lansat de Ioan N. Roşca şi este structurat pe mai multe nivele: Muzică pentru păsări şi iarbă, Infinit de albastru, Rogvaiv, adică poemele curcubeului. Această structură dezvăluie rigoarea poeziei, limitele poeziei, înălţarea poeziei. Nimic nu este întâmplător, versul leagă lumile, sufletele, timpurile, trupurile, viitorul, speranţele.

Totul începe de la frumos ca expresie a echilibrului, trece spre lumină, spre mişcare, atingând dansul în eter, în cântec, în poem.

Poetul curge în poemele sale, învăluit în haloul dragostei, atins de himeră, trăind clipa sisifică, înstelându-se, pasăre de noapte, observând tainele: marea din arbori, semnele, noaptea, străpuns de un romantism domol, jar sub cenuşile lumii.

Frumuseţea face totul posibil, cântecul rupe cele o mie de chipuri ale fiinţei, dar rămâne tăcerea ca legătură perfectă, cuvintele sunt implicite: „Iubesc semnele tale, vorbele tale, mâinile tale/melodioase, dansul superb al trupului tău./Iubeşte-mă până în tăcerile mele/pe care nici eu nu le voi descifra vreodată./”- Totul e atât de frumos.

Poezia care dă titlul volumului, Amfore de lumină, defineşte starea perfectă a relaţiei în iubire: „Absenţa îţi strigă prezenţa, iubito!” Versul este profund, devoalează taina sufletului, posibilitatea ca cei ce văd frumuseţea să devină orbi, cerul intim îi absoarbe.

Ioan N. Roşca  se foloseşte de cuvinte la modul simplu, dar transmite gânduri profunde, enigme, visuri, iubirea din adânc îl captivează, atingerile ivesc şoptite cântece, iubirea este jocul suprem al lucidităţii, jocul logic al nopţii, semnul că lucrurile se leagă.

Întoarcerea în satul natal, în locul unde au trăit părinţii este un eveniment important, existenţa este relativă, pe suflet picură sânge, timpul şi locul s-au topit, absenţa trădează fostele prezenţe…- Cum vântul…

Tema este una care marchează fiinţa prin posibilitatea trecerii, prin mişcarea fiinţelor în peisajul istoriei.

Taina este descrisă simplu, infinitul rezolvă problemele finitului, le concretizează, capătă consistenţă: „Corpul ei/pare un pom nesfârşit/c-un trunchi ce se bifurcă-n pământ/şi o coroană lunecătoare pe cer.” – Un pom nesfârşit.

Pentru a prinde clipa în toată frumuseţea ei, poetul are curajul să privească trecerea existenţei prezente: „Peste noi o seară/şi o dimineaţă,/între noi o lume,/ peste noi o viaţă.// Unde mai sunt eu,/Unde mai eşti tu?/Ştiu norii, cocorii?//…Dar nici eu nu ştiu./”- Peste noi.

Posibilitatea înălţării la cer este reală, dar cu cât această mişcare pe verticală devine concretă cu atât se întâmplă ceva special, fiinţa pare legată de pământ, amprenta cărnii are remanenţe, chiar dacă treptele sunt nenumărate…Scară.

Concluzia călătoriei lirice este clară: sufletul jumătate întuneric, jumătate lumină, jumătăţile se amestecă, viziunea pare neclară, este un început, va fi un sfârşit? – Indecizie.

Poezia lui Ioan N. Roşca este una a clarviziunii, reperele pendulează, dar elementele sunt fixe, natura dă răspunsuri, iubirea naşte întrebări, existenţa are o doză de frumuseţe care nu trebuie ratată. Grafia clasică a poemelor denotă echilibru, poetul nu caută experienţele poeziei moderne, le-a depăşit, este în zona echilibrelor chiar şi în plină mişcare a timpului, chiar şi tremurul peisajului, frumuseţea dă contur lumii, fiinţei, iubirii.

Volumul are două paliere, poezia în limba română, poezia în limba engleză. Traducerea a fost realizată de Muguraş Maria Petrescu care se pliază pe sensibilitatea poetului şi îi respectă linia poemelor, aducând echivalenţe posibil reale în limba engleză, o fereastră spre lume. Dânsa reţine corect şi cu un respect profund adus poeziei: „Un dans senzual acompaniat de o muzicalitate deosebită a versului, cartea este o invitaţie (lipsită de ostentativ şi brutal) la ceea ce ar trebui să mai rămână frumos în noi: o sensibilitate care să ne salveze dintr-un cotidian vulgar, cu accente vădit agresive…”

Volumul are o scurtă prezentare a poetului, urmată de o prefaţă inspirat întitulată: Tărmurit de nemărginire, prefaţă semnată de N. Georgescu. Prefaţa prezintă legăturile poetului cu literatura română, trimiţând la Eminescu, Lucian Blaga,  Ion Barbu… Influenţele sunt evidente, dar expresia este distinctă.

Pe viitor Ioan N. Roşca va provoca şi mai intens lumea literară cu poeziile sale limitate în infinitul zicerii universale, probabil că experienţa din acest volum va aduce la aceasta stare a poeziei străbătute de curcubeu, plutind în lumini neînţelese imediat, dar vizibile dincolo de cuvintele simple de cei care citesc cu inima.

Aşadar, o muzică pentru păsări şi iarbă, un imn adus frumuseţii creaţiei: „În casa-n care doar crivăţul bate,/un galben vânt cu brumate peceţi,/oamenii se simt ca-ntr-o cetate:/cetatea luminii fără de pereţi./” – Fără pereţi.

Constantin Stancu

  

---

[1] Ioan N. Roşca, Amfore de lumină/ Enlightened amphoras, Casa editorială Floarea albastră – 2010.