EUGEN EVU - PORTRET CU FLOARE DE „LILION”

 

Meandrele poetului: Eugen Evu și floarea de „lilion”…

 

Pe Eugen Evu l-am cunoscut mai bine prin anii 1996 – 1997, aproape întâmplător, probabil la Hunedoara, se lansa o carte, fie scrisă de el, fie de Ioan Evu, fratele său. Mi-a propus să scriu la revista „Provincia Corvina”. Pe urmă a urmat „Nova Provincia Corvina”. S-a zbătut să scoată acea revistă, ca o pecete pentru literatura din Hunedoara.  Am trimis câteva texte, le-a publicat. Mi-a mai trimis cărţi pentru a scrie despre ele. Am citit, am scris, a publicat cronicile în revistă. Uneori ne întâlneam şi făceam un scurt proiect al viitoarelor numere de revistă, discutam despre viaţă, literatură, Dumnezeu, părinţi, duşmani, artişti. Încet-încet s-a produs efectul vaselor comunicante, adică unele idei se modelau după cuvintele nespuse. Apoi a venit saturația, susținută de schimbările sociale, de etapele prin care treceam fiecare.

Am primit cărţile sale. Cel mai adesea avea pentru mine un autograf scurt, ca puţină sare, prinsă între cele trei degete de la mâna dreaptă.

L-am prins şi în vremuri mai grele, când a fost revoltat pe cei care i-au furat viaţa. L-am prins şi în vremuri mai bune, când i-au apărut cărţi. Am tăcut, uneori, şi el şi eu. O tăcere asurzitoare: Țipa să nu se nască…

În ultima parte a vieții sale, ne-am îndepărtat, fiecare căuta să-și scrie textele, sub aripi străine, grăbiți să nu pierdem clipa cea repede ce ni s-a dat...

Am scris câte ceva despre cărțile poetului în cartea Poetul de la Castel, apărută la Editura Realitatea Românească, 2010, cu floarea lui de „lilion”. Și-a dorit apariția acestei cărți, a insistat la editură pentru a finaliza operațiunile de editare. Avea o foame de cărți, iar o carte despre sine îi întărea convingerea că este activ, dinamic, implicat până la disoluție. Avea și o gelozie față de prietenii săi, mereu se considera îndepărtat, dar vremurile presau fiecare individ. Despre opera poetului a scris și Ladislau Daradici, a făcut-o cu atenție și acribie, în Teme fundamentale în opera lui Eugen Evu (Deva: Editura Emia, 2010). De asemenea, prietenul său Ioan Urdă i-a dedicat o carte inedită: Cultul boemei literare la Eugen Evu (Deva: Editura Polidava, 2011).

Eugen Evu a mai fost şi în eroare, pentru că vremurile şi lipsa de fonduri pentru revistă l-au împins spre eroare, dar şi-a revenit destul de repede, depăşind momentul prin scris, prin cărţile despre care a scris, prin viaţa sa… Uneori, genera conflicte, era dinamic, cu detentă. Dar revenea, se calma în fața evenimentelor literare.

A ajuns la starea în care a scris încontinuu, convins că tot ce scrie înseamnă poezie, eseu, proză, reportaj, portret, povestire, poeseu, tristeţe, umor, obsesie. Inventa cuvinte, se inventa pe el.

Cine a fost Eugen Evu? Poetul de la Castel, e proprietarul spiritual al castelului din Hunedoara. E un poet proprietar de Castel. Nu i-a fost retrocedat, l-a cucerit în momentul când ceilalţi dormeau. El a fost treaz. A trăit intens, contradictoriu și cu rod. S-a născut în 10 septembrie 1944 și s-a liniștit, a intrat în opera integratoare a lui Dumnezeu, la 20 octombrie 2017. A iubit literatura mai mult decât pe sine. A intrat cu mult curaj în labirint și a găsit mai multe căi de ieșire prin cărțile sale.

Prin 2009 i-am luat un interviu. Referitor la timpul pe care îl trăim, el scria: „Acum este timpul real, noi trăim un continuu acum. Trecutul a fost, devine virtualitate, memorie mai mult ori mai puţin selectivă; viitorul încă nu este, este o probabilitate a fiecărei clipe; paradoxul e aparent, trăim doar în Acum... A fost numit continuum-spaţiu-timp. Dincolo este: atunci, cândva undeva, vreodată, dincolo este de fapt umbra sau ecoul morţii. Poate că dincolo din atemporal este ceva de care duhului coborât în om îi este Dor. O zare, sau o întrezărire a sinelui” (în Poetul la castel, 2010).

Despre cărți… Avea o bibliotecă imensă. A primit numeroase cărți de la confrați, mai ales când a fost redactor la revista la care ținea imens. Și-a iubit cărțile. În ultima vreme a existenței sale purta la gât un dispozitiv de stocarea memoriei cu toate revistele și cărțile sale, plus alte cărți interzise celor neinițiați.

Iată ce a mărturisit despre cărțile sale și despre alte cărți, pe care le iubea: „Cărţile mele (absurd de multe, peste 40 !, nu toate în întregime valoroase) , din motive pe care orice autor le simte. Însă cu totul altfel, cărţile pe care mereu le-am considerat în viaţa mea „întâlniri fericite”, aproape magice, au venit la timp. Deşi scriu preponderent poezie, nici vorbă să mă fi limitat vreodată la ea. Am avut o pretimpurie atracţie pentru cărţile „memoriei lungi”, ale istoriei, ale mitului, ale cunoaşterii de graniţă, cărţi s.f. mai puţin. Roman nu mai citesc de foarte mulţi ani. Prefer pluri-disciplinaritatea, metafizica, astrofizica, cunoaşterea amplă, întregitoare... Asta se resimte cumva şi în poezia mea, ca un receptacol, ca un graal, ca un chivot, ca un estuar al tuturor energiilor subtile ce interferează cu creierul... ” (În cartea Poetul la castel, 2010).   

Eugen Evu a descoperit marile lumini în locuri uitate de om, dar alese de Dumnezeu de la Facerea lumii, iar acum ne sunt puse la dispoziţie pentru o privire în viitorul meandric, după cum rezultă din cărțile sale. Sunt imagini rupte din Patria care ar putea fi, apoi sate simple, adevărate tipare, unde Dumnezeu se plimbă printre pomii în floare, primăvara:  Ciulpăz, Nandru, Vâlcelele Bune, malul Cernii, Streiul, Munţii Carpaţi, Ardealul, Hunedoara, Țara Hațegului… Restul este tăcere, eşti invitat să te descalţi pentru că nu poţi duce în astfel de locuri praful marilor oraşe sau mândria alaiului care moare râzând, ar fi şi o profanare, ar fi alungarea din rai, pentru că totul pare sfinţit de la început, pentru clipa înflorită, de totdeauna… Cititorul marilor oraşe nu va putea suferi poemele acestea în care trebuie să umbli desculţ, pentru că ar trebui să-şi recunoască porţia de  moarte zilnică…

Dincolo de aceste poeme ale tăcerii şi apelor adânci, dincolo de liliacul în floare sau de floarea de spin, Eugen se joacă de-a „dâmbovitul mişto”, uneori, ca în ultimele poeme ale volumului Port rănile tale (Editura Cogito, 2003).  Această parte este în gri, poate orice să se petreacă în zona aceea a volumului, dar parcă a fost ruptă dintr-un alt volum, din alt poet, din alt timp. E o rupere de ritm atipică ce poluează prin „lila indigo”, după cum scria cu năduf… Iată câteva versuri care punctează momentele pe care le-a trăit cândva: „E un război pretutindeni, de alţii jucat, / Este ceva străin şi în om deghizat”; „Scriu doar atât din dragoste de poem târziu, atins de brumele adânci”; „De parcă sub cuvinte creşte grâul/ Prin care alergam desculţ prin sat/ De parcă pita mai păstrează viul/ Acelui freamăt care m-a întrupat” …

Cu fiecare an săltat peste zidurile pe care le-a învins, el a scris câte o carte. Asta era sărbătoarea sa. În GRĂDINILE SEMANTICE, Editura Emia, 1999 , volum aniversar  la 55 de  ani, el puncta vremurile. Fericit cel ce a scris: „CE ÎŢI DĂ ŢIE POEZIA? -  Floarea de colţ a/ Gheţarului”.

La Editura Viaţa arădeană, în anul 2004, Eugen Evu își serba 60 de ani de viaţă şi o veşnicie de scris, prin volumul REZERVA DE DUIOŞIE. Reținem: „Încă o mie de poeţi deodată cu mine/ În aceeaşi clipă, sub aceeaşi stare/ Pretutindeni prin lume, răzleţi, scriu/ Tresare acelaşi pământ într-o unică floare” ( Lothus ).

 În cartea TRESĂRIREA FOCULUI (II) – are mai multe cicluri legate între ele și penetrante - cuprinzând părţile Briliantul şi noaptea (jurnale 1980 – 2006 ), Cârtiţa pe acoperiş şi Cagule, el își arată disponibilitatea pentru Jurnal, unul complex, integrat, bazat pe mai multe genuri literare (Deva: Editura  CORVIN, 2006)

În aceste volum, care reprezintă un ciclu integrat, cu tentă autobiografică, autorul descrie viaţa sa, care, din fericire, nu se limitează numai la propria persoană, descrie epoca pe care a trăit-o în România înainte de 1989 şi după acest semn de trecere, descrie oamenii pe care i-a întâlnit, efortul scriitorului de a realiza volumele pe care le duce în trup, cronica interioară a cărţii sale unice, adică manuscrisul. Manuscrisul de carne nu are titluri, nu are limite, nu are început sau sfârşit, manuscris ce-l poartă fiecare autor în parte cu sine, ca o greutate, ca un fruct, ca o lacrimă, ca o deşertăciune, ca oaza în care trăieşte, ca neantul pe care l-a depăşit şi pentru a ajunge la abisul de sus, apoi să poată atinge cuvintele lui Dumnezeu, imediat, după camera acestor scrieri: „Cât din cel ce eşti, este meritul tău? Cât al spaimelor, eşecurilor, distrugerilor, iluziilor, extazelor, cine eşti tu de fapt? Ai aflat ?”; „ E nevoie de un  profet batjocoritor”; „Urne în care doarme timpul”.

În CARTEA ÎNTÂLNIRILOR  (Deva: Editura Polidava  2008) Eugen Evu face inventarul acestor întâlniri, tainice în felul lor, pentru că ţin de secretul artistului de a se oglindi în alţi artişti. Pentru că ţin de măiestria celui care vrea să-şi trăiască opera, mai ales cea care nu o poate scrie din motive sentimentale, sau de respiraţie pe vreme de abruptă.

Pentru a argumenta cumva, Eugen Evu abordează această carte din interiorul fenomenului, întrucât cei mai mulţi s-au risipit în această zonă a Hunedoarei, apoi poetul reuşeşte să-i adune, în domeniul spiritual, să focalizeze misterul sufletului uman, atât de greu de prins într-o zonă monoindustrială, afectată de căderea economică şi de topirea resurselor. Dar, paradoxal, aici este puterea scrisului, care înregistrează fapte, oameni, evenimente, schimbări dureroase şi schimbări adânci. E puterea de a rezista şi nu de a pierde prieteni, ci de a-i redescoperi şi de a dobândi noi prieteni, de parcă lumea îşi descoperă secretele: „O, Doamne, cât am pierdut noi în vechiul sistem,  faţă de ce informaţie avem  azi! Avem acces la <<fructul interzis>>?  Asta mi-e de ajuns pentru a acuza totalitarismul: nu doar pentru mine, ci cel puţin pentru generaţiile alor mei”.

Eugen Evu a scris mult, peste 60 de cărți, în unele s-a mai repetat, mai ales în ultima parte a vieții. Dar tensiunea generată de presiunea exercitată de patima sa l-a afectat. Apoi bolile care l-au invadat, au ros în ființa scriitorului.

Titlurile cărților sale sunt relevante, ele mărturisesc despre un suflet zbuciumat, dar vizionar: Ţara poemului meu, (versuri, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1983); Strugurii întunericului, versuri, (Ed. Helicon , Timişoara, 1998); Plângea să nu se nască, versuri (Ed. Signata, Timişoara, 2000); Sărutul cu privirea, versuri, (Ed. Signata, Timişoara, 2001); Port rănile tale, poeme (Editura Cogito, 2003); Stăpânul Jocului, versuri (volum aniversar 6o de ani - Bibl. Prov. Corvina, 2004); Rezerva de duioşie, versuri (Editura Viaţa Arădeană,  2004); Ochiul Săgeţii, (Editura Emia, 2010); Meandre, poeme, (Editura Astra, 2010); Vânătoarea de curcubeie, poeme (Editura Hestia 2009)…

Și timpul lui, și al nostru, se topește atât de repede. Rămân întâlnirile, despărțirile, focul din spatele evenimentelor, cel care lasă în urmă cenușa, zgura mirosind a furnal în ruină…

 

 

Constantin Stancu

*Sursa: Rev. „Banchetul”, primăvara, 2021/ Ciclul susținut de Dumitru Velea

 

 

 

 

Aurelian Sârbu: „Ulise s-a pensionat la termen”... - „Aurelian Sârbu ne-a oferit un volum bogat în sensuri certificate, punând în balanță marile opere care i-au oferit clipe de revelații aparte, cu suferința pe care trebuie s-o poarte cel care încearcă să înțeleagă, să iubească, să se desfășoare până la capătul epopeii”

 

„Ulise s-a pensionat la termen”

 

 

Poezia este un loc de refugiu, de regăsire, de acumulări permanente. Simplu, direct și implicat, Aurelian Sârbu își scrie atât poemele cât și textele pe care le întitulează impresii, aflate la limita dintre eseu și mărturie. De fapt, ambele planuri se leagă între ele. Impresiile formează țesătura pe care sunt brodate poemele, le susțin cu gânduri profunde. Fără clipele prinse în aceste cuvinte, poemele ar fi mai sărace. Poetul ne arată cele două fețe ale poeziei sale: una privește spre trecut, alta spre viitorul din trecut. Toate își au izvorul într-un prezent durut. Cu volumul Întoarcerea lui Don Quijote (poeme și impresii)*, apărut la Editura Waldpress în anul 2021, el ne oferă o călătorie calmă și nostalgică prin clipele lirice, adânci, care l-au marcat. Sunt semne pe care le lasă prin timpul abrupt.

Poetul preferă să rămână fidel poeziei clasice, o îmbracă în haină modernă, lasă versul să zburde liber, deși se autocenzurează în unele locuri. Răzbate experiența de viață inclusă în cuvinte, trăirile și mirările. Chiar așa începe: „Înainte de a mă naște, am dat raită prin ceruri, la jaf din cămara zeilor.  M-am pricopsit cu o desagă de cuvinte, cu o mână de jar și cu o ploscă de licoare din izvorul harului și al înțelepciunii” (La răscruce, p. 7). Radiază curajul, arderea zilnică, armele moi ale cuvântului, acceptarea istoriei trecute la care au contribuit alți poeți, alți zei. Poziția de „hoț” înseamnă mai degrabă capacitatea de a smulge mirajul din poeme, din viață, fără acceptul celor care păstrează tezaurul sub încuietorile timpului.

El mărturisește: „galopez într-o lume/ a atomilor puri -/ transparență cerească/ printre razele diferite ale aceleiași lumini” (Joc plăpând, p.11).

Temele preferate ale poetului se coagulează în jurul mirajului din oglindă, o metaforă preferată, dar și analogie. Chipul din oglindă, care punctează meandrele timpului. Poemele care reflectă lumea cu toate angoasele și bucuriile, ele păstrează argintul unei meserii vechi, alături de imnul și rugăciunile pe care le-am primit. Trupul în care se oglindesc evenimente asimilate, visate, imaginate. Deși se concentrează asupra ființei sale, poetul acceptă efectul experimentul pe care-l inițiază și-l întreține. Un experiment liric dens, dar și captivant. 

O altă temă este cea a călătoriei, poetul se vede mereu legat de catarg, ajungând la destinații închipuite și împins de vânturile vieții.

Personajele care străbat cărările poemului său sunt cele clasice, marii eroi care au desenat destinul omului, suferințele, iubirile celor inițiați. O spune în numeroase locuri. Reținem: „E adevărat, mereu mi-am vrut  distribuții celebre, de la Hamlet la Othello, de la Don Quijote la prințul Mâșchin, însă nu mi-am găsit nicicând suflet potrivit, nici pentru Don Juan, nici pentru Romeo. (…) Sunt sau mă inventez același, în imaginarul meu spectacol? E îngustă scena? Nu mă satisface rolul pe care însumi mi l-am creat și mi l-am distribuit? Oricum, evoluez în zona absurdului, printre personajele lui Kafka și Ionesco” (Starea de vis, pp. 92-93).

Personajul simbol este Don Quijote pentru că, ține să ne avertizeze autorul, lumea nu înțelege până la capăt tragedia și umorul: „Râsul proștilor se naște din tristețea lui Don Quijote și a mea, și a multora ca noi, absurzii unui timp, inadaptabilii la linia așa-zisei modernități existențiale” (Întoarcerea lui Don Quijote, p. 14).

Conflictul dintre lumile vechi și noua paradigmă îl atinge și pe poet, există o suferință tăinuită pentru cele pierdute, pentru cele topite în pasta densă a vremurilor. El simte „orașul ermetic închis”, impur, marcat de lăzi de gunoaie, zdrențe, uzura produsă de un timp abrupt. Scrie: „într-o liniște grea/ vorbesc crispat cu frunzele moarte/ se scurge un timp dezacordat și epigon/ răpăitul tobelor comunitare/ anunță execuții himerice/ fără călău” (Rune, p.21).

În altă parte, Aurelian Sârbu notează: „s-au pierdut toate aureolele/ și armoniile reconfortante - / până și moartea e o ispită/ după ce am căzut în robia cuvintelor/ n-am apucat să-mi inventez libertatea” (Palimpseste, p. 30).

Întâlnirea cu Dumnezeu este o experiență acută: „A te apropia de Dumnezeu este o experiență în neant. Orice încercare nu duce la nimic” (Temerar urcuș, p.84). Mai departe, prezența presiunii spirituale îl îndeamnă pe poet să noteze: „Bolnav de cuvinte, renunțarea la ele nu e posibilă, în pragul ireversibilei prăbușiri. Câtă prăbușire, atâta sete de urcuș. Izbânda izvorăște din înfrângeri. Cuvânt înalt ne ridică din locul tăcerii, precum un trup ce pândesc, una pe alta, înălțarea și îngropăciunea” (p. 86). Iată prezența ascunsă, Dumnezeu se ivește în cuvinte…

Despre memorie, poetul mărturisește că „doarme într-un turn/ fără clopot/ floare atârnată/ biserică”, iar „gâzele urcă spre rugăciune” (p.127).

Delicat și sensibil, poetul se lasă copleșit de tezaurul adunat în mintea sa, de peisaje atinse de frumusețea originală, de anotimpuri pe care le urcă pentru a se salva.

Stările sunt diverse, personale, marcate de amurguri irepetabile, de întoarcerea lui Don Quijote, atent la „fântâna cuvintelor” sau la liniștea provinciei regăsite. Timpul este mereu prezent, îl presează pe poet, îl provoacă, ceasurile sunt de nisip, un joc simplu, sincer îl dinamizează. Prezența ceasului se repetă în mai multe poeme, este un semn al finalului de vremuri, dar și semnalul legat de ceasul biologic.  Este și jocul de-a destinul într-un peisaj liric. Brusc, poetul descoperă singurătatea, ieșirea din vis. Apare câte o himeră, se aude o romanță, cântece vechi, venind din alte zări.

De remarcat starea înaltă produsă în Maramureș, aproape de nordul din cuvinte, unde curajul, beția vieții și ritualul morții se întâlnesc. El reține atent: „Nordul adăpostește arhetipuri, spirite de demult. Nicio piatră nu-și are locul întâmplător. Așezarea și fețele ei spun ceva peste timp. Totul e să găsim cheia limbajului. Așa cum pietrele își tăinuiesc semnificațiile, tot așa cuvintele își ascund fețele intime” (Lumea nordului – În Maramureș, p. 81).

Când își rememorează iubirile, poetul intră pe un teritoriu alunecos, totul se preface-n mit și dor: „Eu m-am născut corăbier ca Ulise. Femeile aparțin țărmului, adică din când în când pe acolo, în port, ca o reîncărcare cu povară. Ele sunt ca ancora de scurtă adăstare. Să-ți umpli iute corabia cu provizii, cu apă, cu alcool și să-ți cauți alt țărm. (…) Eu aș fi rămas lângă Circe, mereu tânăr și mereu în toate. Însă Ulise a acceptat să devină un om obișnuit, de țărm. Din pățania lui am învățat să dezleg și biblica alungare a perechii nefericite din Rai.” (Mereu Ulise, p. 112).  

Aurelian Sârbu ne-a oferit un volum bogat în sensuri certificate, punând în balanță marile opere care i-au oferit clipe de revelații aparte, cu suferința pe care trebuie s-o poarte cel care încearcă să înțeleagă, să iubească, să se desfășoare până la capătul epopeii.

Prezența sa în rama timpului este descrisă cu detașare și speranță: „născuții zei de-acum/ au miros de cadavre/ peste epiderma veacului - / fum și putregai/ întuneric și ceață/ urlete trucate/ zgomote negre/ gunoi verbal/ singur eu/ mi-am sculptat în apă imaginea” (Zei ruginiți, p. 149).   

Cartea este un gen de jurnal liric, o spovedanie netrucată, în care sunt notate impresiile celui care s-a eliberat de rutina zilnică, de poemele care l-au vizitat în momente de sărbătoare. Cuprinde lecțiile personale și lecțiile istoriei pentru cititorul tânăr.

Multe fraze ar putea fi gândurile ieșite din contingent, din obișnuit.

Grafia poemelor este una modernă, se renunță la semnele de punctuație, versurile încep cu literă mică, o libertate asumată, o evadare din ordinea impusă, dar pe care o caută. Impresiile sunt scrise ca-ntr-un vechi manuscris, cu atenție, cu responsabilitate. Este responsabilitatea celui care a îngenunchiat în versurile sale. Volumul este susținut de fiul poetului, Mircea, ca o moștenire legată de mai multe generații.

Livius Petru Bercea notează, referitor la acest volum, pe ultima copertă: „Obișnuindu-și cititorii cu o lirică de esențe tari, clădită pe imagini minimale, concentrată până la dispariția relațiilor sintactice dintre lexeme, poetul a schimbat, aici, (formal) registrul genurilor literare și surprinde, în fiecare pagină, mai ales prin prozele poetice care transcriu stări, trăiri, rememorări, vise, izbânzi și înfrângeri…”.

 

Constantin Stancu

 

Martie 2021

 

*Sârbu, Aurelian, ÎNTOARCEREA LUI DON QUIJOTE (Poeme și impresii), versuri, 169 pagini, Timișoara: Editura Waldpress, 2021. Pe coperta I: Mircea Bâtcă, DIALOGUL UNDELOR (pictură în ulei).

*Sursa: rev. Banchetul, primăvara 2021/ Dumitru Velea

Revista „Banchetul”, nr. 64-65-66 (aprilie-mai-iunie)/2021. Semnal, sumar, redacția, date de contact, concluzia: „CULTURA E PUTEREA POPOARELOR”

 Sursa: Dumitru Velea

Nicolae Arsenie: FĂRĂ IERI NU E MÂINE... Există totdeauna o valiză cu aplauze... Prezentul văzut prin ochii unui gazetar

 

Semnele prezentul văzute prin ochii unui gazetar

 

Nicolaie Arsenie lansează o idee incomodă: „Fără Ieri nu e Mâine”. Sunt șaizeci de articole publicate în presa vremii, între anii 2009 – 2019. Prezentul este filtrat prin prisma trecutului și deschis spre un viitor năzuit. Sunt articole care au densitatea eseului, atent scrise. În ele se simte pulsul zilei și farmecul vieții. Uneori nu ne place știrea care marchează vremea, alteori nu o observăm, jurnalistul este prezent și ne-o semnalează. El punctează evenimentul și comentează, cu mijloacele care-i sunt la dispoziție, secretul care ne afectează pe toți. Există o hărmălaie de fond care acoperă ideile. Se înfiripă ideologia zilei, paradigma universală, pasiunile de moment, interesele care ne afectează pe toți. Peisajul informațional se mișcă repede, noi informații își fac loc în mintea omului simplu, majoritatea oamenilor nu prinde esența. Apar frustrări, iluzii necenzurate, aplauze. Există totdeauna o valiză cu aplauze.

În cartea Fără Ieri nu e Mâine*, apărută la București, Editura Semne, în anul 2019, jurnalistul ne provoacă la luciditate. Chiar de la început, autorul a pus ca moto mai multe citate din Mihai Eminescu. Punctăm unul: „Prezentul e o clipă și viitoru-i lung”. Suntem atenționați că întâmplările de astăzi au mai fost actuale, că în viitor ne vom reîntâlni cu vechi paradigme, că ideile care au tărie vor reveni în memoria oamenilor. 

Nicolaie Arsenie este unul dintre jurnaliștii care au în sânge documentarea, el este dispus să investigheze vechi tomuri, publicații oficiale, cărți care au marcat vremurile, jurnale în care unii au plătit pentru  mesajul lor. Este atent la vorbele oamenilor care au contat, la personalitățile care au plusat în vremuri de criză sau în vremuri de avânt. Chiar de la început el are un apel pentru cititor, pus pe prima pagină: „Celor mai multe din problemele fierbinți aflate pe scena politică și socială și asupra cărora mi-am rostit și eu părerea de cetățean, le-am descoperit cu surprindere corespondențe de o similitudine extraordinară în paginile cărții de istorie deja scrisă”.

Articolele au fost publicate în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, iar activitatea, alături de poetul cunoscut, l-a împins spre un profesionalism demn și implicat.

Tranziția a produs drame importante în România, din păcate. O serie de evenimente sunt învăluite într-un ambalaj specific vremurilor, unul de camuflaj. Adevărul se lasă găsit cu greu. Tensiunea dezideratelor se simte în fiecare zi, speranțele se susțin prin alte speranțe.

Problemele care s-au înfiltrat în corpul societății românești și l-au afectat, au mai fost active și în alte perioade istorice, inclusiv în perioada regalității și a aplicării unor principii constituționale agreate între cele două războaie mondiale. De observat importanța timpului în abordarea aspectelor sociale, Ieri și Mâine sunt scrise cu literă mare, ceea ce exprimă legătura culturală dintre epoci diferite. La jurnalist acest principiu este dovedit și de sursele pe care le folosește, mai ales surse obiective, publice. El apelează la buletinele oficiale, la studii sau proiecte cunoscute, ori cărți care au marcat epocile, la arhivele oficiale, certificate. De asemenea, invocă ideile sau viziunile unor personalități vizibile ale societății.

În articolele sale, Nicolaie Arsenie prezintă o realitate crudă, din care a eliminat ideile preconcepute, curentele de opinie partizane, părerile vădit subiective. Corupția a mai făcut obiectul unor dezbateri în lumea politică și a jurnaliștilor, ea a măcinat societatea de-a lungul vremurilor. Jurnalistul este preocupat de problemele autonomiei regionale și ale descentralizării, de modul de organizare socială, de viața din Capitală. Ideea unui oraș model în Europa a frământat generații de români, iar unele personalități au dat tonul prin viziunea lor modernă, deschisă civilizației. O atenție deosebită o acordă învățământului și  conținutului acestuia, citând din personalitățile vremii, inclusiv problema privind nevoia examenelor de bacalaureat.

El remarcă „furtul” de idei la unii politicieni sau chiar la Ceaușescu, dictatorul însușindu-și multe din proiectele viabile legate de dezvoltarea țării, demontând mitul care s-a construit înainte de 1989 de propaganda comunistă, agresivă și părtinitoare până la anularea unor modele anterioare. Sunt și alte probleme pe care le putem aborda în carte, mândria sau trădările în serie la politicieni, precum și influența nefastă a unor interese străine în țară, contrare interesului nostru. Sunt puse în evidență slăbiciunile oamenilor politici, subiectivismul lor, agresivitatea partidelor, mereu dispuse să încalce regulile democratice de-a lungul timpului, inclusiv între cele două războaie mondiale.

Când scrie despre faptele de corupție, autorul notează: „Situațiile relatate mai sus, aflate nu din surse sau de la DNA, ci din dezbaterile unei singure săptămâni parlamentare de-acum optzeci de ani se confundă lesne cu întâmplările din ziua de astăzi, cu deosebirea poate că prezentul apare indiscutabil mai generos, și ca frecvență și ca dimensiuni, în astfel de fapte”  (p.10).

De asemenea, este taxat fostul președinte Ion Iliescu în vremea când s-a opus reluării construirii Canalului Dunăre-București, o temă intens dezbătută de politicienii vremii, pe motivul că ar fi fost o inițiativă comunistă. În vara anului 1929, însă, Parlamentul României a luat în discuție aceste probleme, un proiect lansat de prof. dr. inginer D. Leonida. Aspectele economice au fost în atenția parlamentarilor și a celor implicați în proiect, remarcându-se eficiența investiției. Au fost implicate personalități precum: Șt. Ciceo-Pop, Virgil Madgearu, Pamfil Șeicaru, Vintilă Brătianu etc. Și, ca un făcut, în orizontul acelor ani, apăruse încă un proiect pe aceeași temă, la inițiativa lui Alexandru Davidescu.

Pe de altă parte, Ion C Brătianu, referindu-se la descentralizare, susținea în anul 1867, într-o circulară transmisă prefecților din țară: „Această autonomie exercitată cu inteligență, va face din fiecare județ o unitate puternică, și toate împreună vor face din România un Stat tare și asigurat prin singurele sale mijloace” (p. 28).

Când abordează problema viziunii democrației în țară, jurnalistul apelează la un document vechi, apărut în 1848, cu titlul Dorințele partidei naționale din Moldova, susținut de Mihail Kogălniceanu în cuvântul de început. Documentul puncta, la acea vreme, principiile care ar fi putut sta la baza unui stat național modern, unele actuale și astăzi, cu uzualele corecturi de formă, și nu de fond.

Cartea abordează multiple teme, idei, proiecte, multe care frământă încă societatea românească. Prin anii 1940, filozoful și publicistul Nae Ionescu scria: „Demagogul ieftin, plevușca vieții politice, deschide fereastra ca să audă ce se strigă în stradă, - atunci când de cele mai multe ori el însuși și-a trimis oamenii să strige… pe când omul de stat, de cele mai multe ori în dezacord cu strada, se găsește aproape totdeauna în acord firesc cu ritmul vieții naționale, pe care îl promovează…” (p.81).

În unele capitole, jurnalistul surprinde fragmente de viață autentice, așa cum a primit un dosar voluminos semnat de un personaj emblematic, Mihai Bădescu, anonim pentru multă lume, dar pasionat de viața din Capitală, jurnalist ocazional. Amintirile sale din strada George Călinescu au un parfum aparte, sunt autentice și creionează atmosfera din cartierul bucureștean. Politicianul pitoresc este creionat în personajul „Fiul mahalalelor”! (Un gazetar din alte vremuri, pp. 94-105). Secvența ar merita un roman, baza acestuia este oferită de mărturiile acestui gazetar pasionat de lumea de altă dată a Bucureștiului.

De asemenea, descrierea activității fostului primar al Capitalei, Emanuel Protopopescu-Pache, aduce în lumină problemele vechi și noi ale marelui oraș, sugerând soluții, proiecte, viziuni, un oraș mai curat și apropiat de natură.

Prezența lui Nicolae Iorga în capitolele cărții, prin cuvântările sale în parlament, demonstrează că istoria ne poate fi aliată sau ne poate oferi multiple lecții de demnitate națională. 

Șirul lung de personalități care apar în carte, pe ideile cărora se bazează jurnalistul, „sursele” de nădejde și exemple de pasiune pentru problemele românilor, relevă o deschidere aparte spre democrație, libertate, sănătate morală, dezbatere în societate sau în parlament.  Suntem purtați de-a lungul țării, în modul acesta istorii vechi și noi sunt puse în evidență, iar viața românilor este arătată ca bogată și, de multe ori, originală, bazată pe sacrificiu.

Faptul că jurnalistul apelează la ideile lui Mihai Eminescu, poet național, dar și jurnalist de seamă, potențează viziunea celui care a făcut din meseria sa o pasiune adevărată. Nicolaie Arsenie transmite cititorului mesajul său, citând pe ultima copertă: „Totul e val și ce e val ca valul trece, dar valul revine, viața omului și viața omenirii nu stau pe loc, și mare amăgire trăiesc aceia care cred că lumea începe cu ei și nu văd că în această necontenită curgere de fapte și întâmplări care alcătuiesc viața – viața omului și a societății -, subzistă totdeauna un filon repetitiv, sub pecetea căruia multe lucruri vechi arată ca noi…”.

Avem o carte complexă în care jurnalistul a pus ceva din speranțele sale, a reluat în cuvinte uzuale marile teme care ne privesc pe toți. Articolele prezente în carte au tăria eseului, a notelor social-istorice necesare și originale. Citatele la care a apelat dau culoare mesajului și îl fac pertinent, refăcând atmosfera unor întâmplări care ne privesc și la care am fi putut lua parte.

 

 

Constantin Stancu

 Martie 2021

 

*Nicolaie Arsenie, Fără Ieri nu e Mâine, 248 pagini, București: Editura Semne, 2019.         

Sursa: Vatra veche, nr. 6/2021 - Nicolae Băciuț     

Fiecare din noi are o misiune... Jurnalul unui tăietor de lemne... Adrian Botez și lumea care-și face de cap

                                                                                    Prof. dr. ADRIAN BOTEZ 

 

 

18 Mai 2021

MISIUNEA ȘI LUMEA

 

fiecare dintre noi – a fost

trimis – în Lumea Asta – s-o

facă mai

Bună – sau - măcar

Puțin mai Bună - decât

i se arată celui care

descinde – pentru prima oară

Într-Însa…

 

 

de la-Nceputul Lumii - și până

azi – nimeni n-a reușit să

împlinească – măcar o

Frântură - din această

Aparent – MĂREAȚĂ – dar – în realitate

NORMALĂ MISIUNE…

 

și – atunci – Lumea – văzând

Clar – că – încă - nu i s-a născut

Stăpânul : ”ÎȘI FACE DE CAP !”

 

…și noi – după

Ea…

***

 

Sursa: Adrian Botez

Poezia lui Aurelian Sârbu... Jocul cu umbra în lumina anotimpurilor eterne... Cronica literară de Livius Petru Bercea

 Sursa: Aurelian Sârbu/ Rev. Poesis, vara, 2021

Revista „Vatra veche” - UN FENOMEN LITERAR ACTUAL... Treptele dimineții și piramida perfectă

 

Revista „Vatra veche”, nr. 6/2021. Semnal, sumar, lecturi, literatura și anotimpurile omului

 

 

Lecturi de vară:

https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/vatra-veche/

Iuda, un personaj modern... Trădarea ca faptă în istorie

 

Iuda

 

 

A fost atât-atât de aproape

De lumina dulce a lui Iisus,

A avut Cuvânt şi duh şi ape

A auzit limpede tot ce s-a spus...

 

A văzut cum a biruit Iisus:

Și timp şi oameni şi lucrare,

Venea când vremea e de dus,

Fost-a nimic, când totu-i mare.

 

A fost și surd şi mut şi orb,

În plină lumină şi-n iubire,

Fost-a viclean, când alţii dorm,

A fost mort, privind spre Mire...

 

Dacă ar fii rămas curat, smerit,

Dacă n-ar fi ales un crud sărut,

De n-ar fi fost, de-ar fi pierit,

Dacă sufletul l-ar fi durut...

 

Dacă n-ar fi trădat Cuvântul Viu,

Dacă ar fi fost atent la adevărul sfânt,

Dacă el n-ar fi fost pustiul pustiu,

Risipit peste noapte, aer, Pământ...

 

Dar Iuda n-a putut să nu rateze

Trei zile înalte, clare, de-nviere,

N-a putut ca omul să-l salveze,

Risipit-a tristeţe pură și durere.

 

Mai bine dacă nu s-ar fi născut,

Mai bine dacă n-ar fi fost,

Mai bine dacă ar fi fost un scut,

Decât întuneric, păcatul fără rost...

 

Omul orb n-a avut o albă roadă

Când Iisus în juru-i a mântuit,

Pe umbra lui mereu o să se vadă

Trădare, absență, minciună, sfârşit...

C Stancu ©

Foto: Detaliu - Bis. din Ostrov