Ladislau Daradici despre romanul lui Constantin Stancu Judecătorul și jurnalul ars

 

Ladislau Daradici:

 

PE URMELE TRILOGIEI LUI CONSTANTIN STANCU

 

După Vadul ars (2016) și Migranți fără bagaje (2019), Judecătorul și jurnalul ars (Editura Universitară, București, 2021) este al treilea roman al trilogiei lui Constantin Stancu, o frescă a societății românești din ultimele trei decenii.

Imediat după 1989, lichidarea unor coloși industriali a avut ca efect destabilizarea unor comunități întregi, provocând numeroase drame sociale, zeci de mii de angajați și familiile acestora rămânând fără mijloace de subzistență, supraviețuind din ajutoare, mulți siliți să plece peste hotare pentru a-și găsi un mijloc de trai. Au fost închise combinate, fabrici, întreprinderi miniere, adaptarea la economia concurențială și societatea de consum realizându-se, pe plan social, cu mari sacrificii. În paralel, acoliții regimului de tristă amintire, foști șefi de întreprinderi, de miliție sau informații au profitat de noile oportunități și, folosindu-și banii și relațiile, au înființat firme, societăți comerciale, achiziționând terenuri și imobile pe nimic și consolidându-și apoi puterea și pe plan politic.

Acesta este cadrul general pe care-l vizează romanele lui Constantin Stancu, prin destinele personajelor sale scriitorul analizând efectele schimbărilor atât la nivel economic, cât mai ales social și uman. Acțiunea trilogiei se petrece pe parcursul a trei decenii, până în zilele noastre, debutând în Vadul Ars, un mic oraș monoindustrial din Transilvania, ulterior, datorită evoluției și migrației personajelor, o serie de întâmplări petrecându-se în capitala țării și în occident.

Judecătorul și jurnalul ars îl are în centrul său pe văduvul magistrat Teofil Ciocan care, odată cu pensionarea, se mută din capitala de județ în Vadul Ars. Cunoscut ca bun profesionist, echidistant, onest, judecătorul este un mare iubitor de artă, teologie și sport (prin gândirea sa limpede, echilibrată, buna cunoaștere a oamenilor și a mersului societății descoperind în scris ”un fel de terapie”, magistratul poate fi considerat, până la un anumit punct, proiecția literară a romancierului, el însuși jurist).  

Prin experiența sa profesională, Teofil Ciocan nu este străin de Vadul Ars, el fiind judecătorul care, în anii care au urmat evenimentelor din 1989, a instrumentat lichidarea combinatului siderurgic din zonă, ca acum, după un sfert de secol, odată cu mutarea sa în oraș, să devină martor și cronicar al evenimentelor, consemnând într-un jurnal, alături de notele de lectură, și observațiile sale, astfel conturându-se și semnificațiile finale ale trilogiei lui Constantin Stancu.

Judecătorul își amintește de cei șapte ani cât a durat procesul lichidării combinatului, la un moment dat suspendând procedura, solidar în sinea sa cu angajații care făceau demonstrații, intrând chiar în greva foamei, în cele din urmă sanționat pentru atitudinea sa, jocurile fiind făcute de cei mari, în capitală. Amurgul vieții sale încheie, simbolic, etapa de tranziție de după căderea comunismului, odată cu el dispărând vestigiile regimului de tristă amintire, instaurarea economiei de piață și integrarea europeană deschizând o nouă etapă în devenirea unei societăți greu încercate timp de aproape un secol de războaie mondiale și un regim totalitar.    

Câteva dintre personajele primelor două părți ale trilogiei sunt prezente și acum (Ioan Jude, Moise Buzatu), dar apar și figuri noi precum Teofil Ciocan sau Pompiliu Topor, tehnicianul agricol la sugestia căruia judecătorul se mută în Vadul Ars și cu care merge la pescuit sau colindă pădurile, după ciuperci, Lucian Tătaru, omul de încredere al lui Buzatu, Dorina Copil, secretara lui Ioan Jude, cu care magistratul pensionat trăiește o poveste târzie de dragoste (redescoperind astfel simplitatea și frumusețea vieții), dar și Eduard, fiul lui Moise Buzatu, tânărul fotbalist care se mută la București și se perindă prin cercul său de cunoștințe și prieteni.

Odată cu mutarea în Vadul Ars, judecătorul încearcă ”să se reinventeze”. Pensionarea umplându-l de un fel de ”tristețe luminoasă”, își face cu luciditate un plan de viață, ”lista” sa cuprinzând lectură (cărți de filosofie, sociologie, Biblia, reviste, jurnale de știri), peregrinări dese prin oraș și în natură (pe dealurile din apropiere și pe malul râului), somn profund (deoarece uzura timpului se resimte fizic), mers la biserică și rugăciune, distanțare și eliberare de problemele celorlalți (cu care se încărca, în calitatea sa de magistrat, de-a lungul carierei sale). Consemnarea reflecțiile zilnice și a unor citate din lecturi (”lecturi libere într-o țară ocupată”, cum le numește judecătorul, parafrazând titlul unei cărți semnate de regretatul scriitor Gheorghe Mocuța) se transformă treptat în necesitate, în paralel cu universul real relevându-i-se fascinanta lume a ideilor, plăcut surprins că, după o viață de om, încă este capabil ”să învețe”.

”Am decis să țin un jurnal”, își argumentează Teofil Ciocan demersul, ”nu pot să stau dacă nu scriu ceva, scrisul e un fel de terapie, dar e și un mod de a transmite mesaje în lumea paralelă care ne înconjoară. Noi percepem doar zece la sută din acest univers, restul pare un mister. Nu e. Îl simțim cumva. Din acesta se reflectă tot felul de stări, gânduri, idei, ipoteze. Năvălesc peste noi.”

Fiecare din cele douăzeci și trei de capitole ale romanului este însoțit de un fragment ”din jurnalul lui Teofil”, însemnări cu caracter eterogen, cu confesiuni și remarci înțelepte, titluri de cărți, citate, curiozități și chiar glume (precum cea cu inculpatul care a pătruns de trei ori în același magazin de haine, motivând la proces că a fost trimis de soție, nevenindu-i bine rochia furată inițial). Este țesătura de idei abisale ale epocii pe care se brodează acțiunea romanului, având legătură directă cu acțiunea.

Jurnalul devine relevant pentru viața de zi cu zi a judecătorului, o viață relativ liniștită, cu lumini și umbre, cu suișuri și coborâșuri, cu intermitențe, nevoia de comunicare, de iubire, dar în același timp teamă de angajamente, reculegerea în rugăciune, în credință, acceptarea singurătății senectuții, la urma urmei. Dar pe lângă însemnările cu caracter personal, vizându-i sentimentele și frământările, semnificative sunt citatele din diversele lucrări referitor la o serie de subiecte care îl interesează pe magistrat: religie, psihologie sau educația și cultura altor țări, natura umană, iubirea și fericirea, dar și iconografie sau ciuma neagră din evul mediu. Titlurile lecturilor sunt relevante în acest sens: Growing up Absurd de Paul Goodman, Omul unidimensional de Herbert Marcuse, Declinul occidentului de Oswald Spengler, Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc de Jean Vernette și așa mai departe.

Unele citate sunt, de fapt, explicarea sensului unor termeni: ”prosopopeza – în anumite împrejurări, de cele mai multe ori anormale, un om își poate schimba brusc personalitatea spre a deveni o altă ființă umană, de obicei diametral opusă” (Victor Duță); ”neofilia – disciplină mentală a noului și extraordinarului, bazată pe dorința excesivă de inedit, de nevăzut, asociată cu impulsul de provocare prin intermediul unei retorici speciale sau chiar a violenței” (Ștefan Borbely). Alte citate îl vizează pe Dumnezeu: ”Mai întâi să-l copiezi pe Maestru, apoi să spargi matrița și să-ți găsești propria cale” (Jean Vernette); ”Domnul nu se uită la ce se uită omul. Omul se uită numai la ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă” (Biblia, 1 Sam 16:7); ”Când mergem pe căile noastre, plătim prețul călătoriei; când mergem pe căile lui Dumnezeu, el ne oferă tichetul de călătorie” (fără precizarea sursei).

Vizitându-l pe Ioan Jude, economistul specializat în insolvență, la biroul său de consultanță, Teofil Ciocan o cunoaște pe Dorina, o femeie divorțată, muncind din răsputeri pentru a-și putea ține băiatul la facultate. Dorina e un personaj luminos pe care gândurile ”o înnobilau”. Și deși semnele vremurilor sunt vizibile pe făptura sa, se simte tânără, ”un văl special” învelindu-i chipul într-o ”lumină blândă”. Apropierea dintre ea și judecător e caldă, matură, emoționantă, o relație necesară și benefică pentru amândoi.

Un alt personaj semnificativ al romanului (reprezentativ pentru noua generație) este Eduard, fiul lui Moise Buzatu, un tânăr talentat la fotbal, dar năbădăios (minor încă, fură mașina scumpă a tatălui său, provocând un accident, umblă despuiat în prezența părinților etc.). Edi este trimis la București, la un club de fotbal, i se cumpără un apartament, pentru a fi supravegheat, tatăl său detașându-l și pe Lucian Tătaru în capitală, angajatul său de încredere, împreună cu soția acestuia. Deși Moise Buzatu vede în el un fotbalist de renume, dar și viitorul manager al firmei, tânărul visează să fie bucătar; îi place la București, antrenorul său, Toni Vasile, îl duce la spectacole și chiar mitinguri, unde îl cunoaște pe bătrânul profesor Gheorghe Man, spirit cult, patriot, revoluționar, care în discursurile sale citează din Țuțea, pe nepoții acestuia, printre care și Estera, o tânără care frecventează ”biserica iubirii”, o asociație religioasă bazată pe empatie, întrajutorare. Prezentând lumea pe care o frecventează tânărul fotbalist, Constantin Stancu nu scapă prilejul de a analiza realitățile din capitala țării, nemulțumirile sociale, orientările ideologice, ruptura dintre cei responsabili de destinele țării și cetățeni, frământările și dezamăgire tinerei generații. Eduard Buzatu va eșua în momentul în care tatăl său, cu tot mai multe probleme financiare, intervine brutal în povestea dragoste dintre el și Estera, obligându-l să se întoarcă acasă.

Un roman despre viață și oameni, așadar, un roman al destinelor, al iubirii și al speranței în același timp, al societății românești din zilele noastre, trilogia romanescă a lui Constantin Stancu constituind o investigație și o mărturie literară importantă a istoriei noastre recente de după 1989. Și oare, în final, își va arde judecătorul jurnalul? Titlul romanului ne sugerează această posibilitate...

Discursul narativ al scriitorului nu este diferit de cel din primele două romane ale trilogiei. Stilul e limpede, înțelept, concis, autorul focalizându-și atenția pe personajele sale, în același timp nedezmințindu-și calitatea de poet: metaforele și comparațiile sunt fine și semnificative (pensionarea înseamnă o ”ieșire în decor”, lucrurile pe care le trăim se topesc în ”zgura veacului”, anii trec ”ca un sunet”, foamea vine peste personaj ”ca o boală”). Un discurs care servește fără echivoc obiectivului final urmărit de autor, fără încărcături inutile, experimentări derutante, modernisme lipsite de conținut, un stil al strictului necesar din punct de vedere lingvistic, în relatarea faptelor, în conturarea personajelor.

Constantin Stancu este un scriitor complex, profund, inconfundabil, atât ca romancier, cât și ca poet sau critic, erudit, cumpătat, sensibil și pozitiv în același timp, în ciuda unor erori sau idei controversate de-a lungul timpului, poate și incomod prin rigoarea narațiuni, pe care le-a abordat cu mult interes, autor al unei opere semnificative, personalitate literară necesară în spațiul nostru transilvan și nu numai. 

 

Text publicat în revista „Vatra veche”. nr. 4/2023