Aurelian Sârbu: Însemnări și impresii... Poezia sub amurgul zăpezilor... „Am fost invitați la o călătorie spirituală, cititorul luând cunoștință de limitele trupului, ale timpului, ale spațiului, de limitele abisale ale morții. Cuvintele curg în texte scurte, uneori mai lungi, frazele au meandre și semne ale culturii lumii, Aurelian Sârbu a dobândit știința de a lega cuvintele pentru a lumina ideile”

 

 

Departe de lume, în căutarea lumii

 Pendulând între poezie și recuperarea timpului, Aurelian Sârbu ne propune o carte de însemnări și impresii cu un titlu reprezentativ: Amurgul zăpezilor. Cartea a apărut la Editura Karina din Deva, în anul 2026. După cum declară scriitorul, jurnalul său cuprinde momente în care a fixat timpul abisal în scurte texte, recuperând parte din materia lirică ce o are la îndemână.

Ajuns la vârsta supremă a detașării de context, simțind ruptura dintre generațiile harnice, aceste neliniști vin să compenseze lumina zilnică. Izolat în trup, el pune în cuvinte această luptă dintre suflet și trup pentru a prinde noi orizonturi. Realitatea se compune din elementele vieții: cultura, iubirea, moartea, călătoria spirituală, credințele, revolta poetului în fața destinului, resemnarea, așteptarea saltului… Există limite, destinul se solidifică în fața autorului. Titlul este metaforic, inspirat. Vine „măreția frigului”, după cum spunea Nichita, zăpezile sunt pregătite să acopere lumea cu albul lor carnivor. Poetul caută esențele pure, ceea ce s-a modelat în viață, după o viață în care suferința a lăsat amprente… Eternitatea este o etapă sperată, apare în mod repetat în frazele scrise. Marile teme ale artei sunt active și străbat însemnările. Scriitorul este activa spiritual, nu ratează clipa de grație, din contra, o acceptă și o transformă în material poetic. Este refugiul său. Ideea principală este a călătoriei pe ape mari, o corabie care poate naufragia, poate deschide calea spre noi geografii spirituale. Departe de lume, în căutarea lumii.

Este călător în iubire, invocă figura lui Don Juan sau Casanova, ori chiar a lui Don Quijote.

Este călător în căutarea aventurii cu Ulise, unul care se zbate să găsească răspuns între iubire și datorie, insulele sale de fiecare zi.

Este călător în religie, simte apropierea lui Adam sau a Evei, cu drama de a cunoaște binele și răul. Hristos este aproape, cu tehnica subtilă a suferinței, a morții și învierii, a posibilității călătoriei dintre o lume sau alta. Problema lui Dumnezeu se izbește de tema curajului. Simbolurile sunt prezente: biserica, turnul care domină orizontul, clopotul care sparge monotonia speranțelor, funia care pune în mișcare tabloul, dinamizând anoptimpul. Lupta dintre imagine și cuvânt este tranșată prin imagine, deși cuvintele lasă urme adânci. Dumnezeu este adus la nivelul omului pentru a putea atinge neputrezirea. Este o tentativă intelectuală adoptată ca soluție pentru certitudini imponderabile.

Alteori călătoria intră în absurd, Aurelian Sârbu are tovarăși de călătorie pe Ionesco sau Kafka, iraționalul este soluția pentru o lume în schimbări continue, o lume în criză continuă. Arta oferă soluții pentru acest abis absurd. Lumea este reclădită prin textele propuse.

Totalitatea însemnărilor devine jurnal spiritual. Totalitatea impresiilor migrează spre poezie, soluție utilă pentru supraviețuire pe o insulă de folosință unică. Dragostea migrează în spiritual, în vis, în speranțe, limitările fizice aduc noi tablouri. Acestea sunt remodelate, reevaluate, femeia iubită este mai mult o imagine absolută, ruptă din istorie. El călătorește prin aceste vise cu Sandro Botticelli, cunoscut pentru tablourile sale în care femeia este pusă dinamic    într-un timp absolut. Formele sunt vibrante și fac parte din scenariul iubirii, glisând spre erotic și aventura frumosului. Astfel, energiile erotice sunt convertite de artist în energii ale frumosului, spiritualul luând locul realității brutale.

Călătoriile scriitorului se întind peste o țară aridă, cândva fertilă, semn al trecerii timpului. Semne în pasta vremii: o floare, un râu cu maluri căzute, o indiferență harnică, alte toamne, alte rodiri…

Călătoria este dominată de reverie, de o lumină scăzută, lumină frântă, lumină în doliu, treptele tăcerii, inerție, o captivitate apăsătoare, apoi identitatea incertă.

Căutarea certitudinilor se bazează pe Dumnezeu. Psalmul este metoda de stabilire a punctelor fixe. Un psalm păgân, unul utopic, revolta tăcerilor, Via Dolorosa…

În pasta textelor izbucnește poezia, ca o floare în pământ arid: „Cuvintele râvnite nu se mai întorc la obârșia lor, de parcă ar fi păsări dezaripate, în agonie sau idoli fardați” (p. 40); „Inventații zei de-acum au miros de cadavre peste epiderma veacului” (p. 40). „Ca să-ți străbat deșertul, nu-mi biciui, nu-mi înseta cămilele și nu-mi mărunți cuvintele” (p. 50). „Prin piețe bântuie țipete trucate, zgomote negre și un imens gunoi verbal” (p. 111); „Cartea vieții mele cuprinde două pagini distincte – una a iubirilor neîmplinite și cealaltă, mai târzie, a iubirilor interzise” (p. 93); „Cu fiecare rostire, poetul își trăiește duminica răstignirii, narcisistă oglindire” (p. 69) etc.

Scribul este un negustor de neliniști, poezia este loc de refugiu, singurătățile poetului vin liniștite, apoi izbucnește: „Nu-i ușor a scrie versuri”, cenușa cuvintelor este prezentă, poetul rămâne fidel sieși, se regăsește cu fiecare semn. Iată cum definește poezia: „Cuvintele nu sunt dinafara ta, ci dinăuntrul tău, acolo alăturându-se la starea și clipa unică, pe care am putea-o numi convențional POEZIE, dar în starea ei ezoterică, acolo unde se contopește cu inaccesibila dumnezeire, rostindu-se din cel mai intim înăuntru al nostru” (p. 79).

Cartea are câteva note de lectură, Mihai-Andrei Lazăr redă narațiunea lirică a scriitorului, ne propune „Reflecții sub zodia crepusculul”, explicând multe din tainele acestor texte ivite sub zăpezile veacului. Dânsul sugerează că avem în aceste însemnări un „fragmentarium testamentar”, ceea ce devine plauzibil în plan literar. În anexă ne sunt prezentate cărțile semnate de autor, o călătorie de la abisalia, la albedo, prin interiorul umbrei sau labirint, o călătorie a neguțătorului de lut, o matrice lirică… 

Am fost invitați la o călătorie spirituală, cititorul luând cunoștință de limitele trupului, ale timpului, ale spațiului, de limitele abisale ale morții. Cuvintele curg în texte scurte, uneori mai lungi, frazele au meandre și semne ale culturii lumii, Aurelian Sârbu a dobândit știința de a lega cuvintele pentru a lumina ideile. Uneori cade în manierism, dar se eliberează prin dorința de a face un salt. Eternitatea îi oferă noi portaluri. Este însingurat, egoist, erou, luptător cu ziua Omul are le îndemână cuvintele, visele, luciditatea de a înțelege etapele. într-un veac complicat? Dumnezeirea se descoperă în creație, istorie, om…

 Chiar de la început el afirmă: „Mi-am înălțat de unul singur muntele” (p. 5).

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Răsunetul cultural”, nr. 9/2026