Vedenia, un roman din Raiul pierdut
Fin
observator al vieții oamenilor, atent la sensul destinului în timp și spațiu,
Cornel Nistea propune cititorilor romanul Vedenia
(Editura Școala Ardeleană, 2020), un roman care readuce în prim plan frumusețea
existenței, în paralel cu drama omului
în fața nedreptăților din societate. Acțiunea se petrece în trecut, undeva în
Ardeal, în miticul Ardeal. Acolo era satului luminos, unde se coagulase o
comunitate, în care oamenii își trăiau viața între muncă, tradiții, speranțe firești,
sub umbra unor credințe bine înrădăcinate în sat.
Acțiunea are
un ritm molcom, oamenii aveau timp să asimileze tragediile, iubirile,
obiceiurile cu ocazia muncilor agricole: semănat, arat, cosit, secerat,
măcinat, tradiționalele târguri ale țăranilor, nunți, botezuri, înmormântări.
Ritualul era bine canonizat, țăranii nu evadau din lumea lor, cumva eternă, unică.
Lumea aceea
s-a pulverizat, vremurile sunt altele. Prozatorul reușește un tablou profund al
vieții, anotimpurile apar limpezi și puternice, prin lumina care le străbătea.
Acțiunea se
dinamizează prin personajele care apar pe acest fundal emblematic.
Haralamb
(Lambie, cum îi spun apropiații) este un om înstărit în sat, rămâne văduv cu
doi copii, se străduiește să țină gospodăria și să organizeze activitatea pe
terenurile sale, la moară, în grădini etc. Simte lipsa soției sale, Sarună, inconștient
evocă imaginea ei, din când în când. Este ajutat de sora sa, Miruna, o femeie
harnică, implicată, trăind intens fiecare moment al muncilor de la țară, cu obiceiuri,
clăci, jocuri, oamenii la muncă, pregătitul meselor pentru țăranii care lucrau
în gospodăria cea mare. Singurătatea lui Haralamb este tulburată de prezența
Rusalinei, vecina cea modestă, căsătorită cu Rusalin, un țăran obișnuit, legat
de sărăcia sa endemică, presat de limitele și resursele minime, fără orizont.
Căsătoria lor s-a realizat conform tradițiilor locului, femeia trebuia să se mărite
de tânără, să fie credincioasă, să aibă frică de Dumnezeu și de bărbat ei. O
rânduială care conserva familia prin vremuri.
Satul avea
mirajul său, frumusețea care venea din natura neatinsă de activitățile omului
modern avea ceva divin, rupt din Raiul pierdut:
„Ocoli satul, pe lângă biserica veche și cimitir, apoi se
pomeni pe drumeagul de deasupra grădinilor. Privi pomii încărcați de fructe și
se veseli. Anul acesta a dat Dumnezeu roadă, zise, apoi o îndemnă pe Murga cu
pintenii, atenționând-o că trebuie să de grăbească. Trecu pe lângă teiul de la
Braiu, din care în copilărie și adolescență, trimis de părinți, culegea flori
pentru ceai, traversă rariștea câmpului de carpeni și deodată se pomeni în
marginea imensității lanurilor de grâu din Tomnatic” (p. 64).
Rusalina era
o femeie frumoasă, cu o prezență fizică evidentă, cu o eleganță naturală bine
creionată de autor. Un tablou al femeii de la țară: luminoasă, deschisă ca o ființă
puternică în lumina zilei, o apariție miraculoasă, într-o lume aparent
abandonată de civilizația care devenea tot mai agresivă și dură.
Iată vedenia:
„Dar nu, curând, Rusalina apăru pe cărăruia de lângă
lanul de porumb. Părea învăluită într-o aură strălucitoare, iar el se zăpăci.
Venea agale spre el, cu o mână în brâu și cealaltă ținând urciorul de lut pe
umăr. În lumina puternică a zilei, fața ei părea că luase foc. Cu cât se apropia
de el, mirajul începu să scadă și-o văzu în realitatea ei de femeie, dar care
în toată ființa ei ascundea o taină. Ochii ei albaștri păreau să privească
departe, pe deasupra bărbatului care-i ieșise în întâmpinare. Fu surprins să
constate cum sânii mici îi împungeau bluzița albă, subțire, de in, aproape
transparentă” (p. 7).
Femeia străbătea grădina lui Haralamb, după ce trecea pârleazul, se ducea la izvorul cu apă bună, limpede, curată, de pe terenurile gospodarului. Această apariție îl afectează pe om, bărbat în putere, văduv, cu ochiul format și experiență de viață. Prezența femeii îl șochează, apare pe neașteptate în viața sa monotonă, ființa este la limita dintre realitate și vis, dintre dorință și existență intensă. Frumusețea îl asaltează pe gospodarul înstărit, averea nu-i garantează accesul la un ideal visat, aparent posibil. Averea nu-i de ajuns pentru orice ființă care are capacitatea de a se lua în serios. Această tensiune spirituală îl face pe bărbat să înțeleagă faptul că sunt lucruri care pendulează între realitate și irealitate. El se simte vulnerabil, neputincios în fața frumuseții adevărate, presat de această prezență. Se naște un lirism vibrant, proza capătă sclipiri poetice pe alocuri, povestea se consolidează prin această vedenie dinamică, radiind energii nebănuite. Haralamb are gesturi greu controlabile, lumea din sat simte narațiunea, vorbește, apoi bârfește, femeile, la muncile agricole, la moară, povestesc despre această întâmplare inedită. Rusalin trece în panul al doilea, este împins de destin spre limita societății. Gospodarul îi propune Rusalinei să muncească la activitățile agricole pentru recompense, îi cumpără un cojoc frumos, o urmărește, îi dăruiește fructe din livada sa, o simte „a lui”. Atitudinea lui se vădește din gândurile de om avut: „Doamne, își zise, cum naiba s-a măritat femeia aceasta frumoasă cu un neisprăvit și un nespălat ca feciorul Dănescului?” (p.35).
Finalul
romanului aduce dispariția lui Rusalin, presat de atitudinea tot mai rece a
soției sale, atinsă și ea de mirajul unei iubiri ireale. La picioarele omului
sărac, după deces, prin spânzurare, oamenii
găsesc cioburile urciorului spart de el, vasul în care femeia lui ducea
apa proaspătă și bună de la izvorului lui Haralamb la cocioaba familiei. Finalul
are o proiecție simbolică: frumusețea nu rezită în fața slăbiciunilor umane. Pe
de altă parte, misterul narațiunii se dezleagă, Rusalin a intuit motivul pentru
care femeia sa străbătea grădina celui bogat, raiul pământean din care mulți au
fost alungați.
În paralel,
gospodarul Haralamb pregătește vremurile care urmau să vină, disoluția lumii de
la sat. El își achiziționează o batoză din Austria, lumea intra în altă epocă.
Țăranii își pierdeau obiectul muncii, utilajele preluau activitățile agricole.
Era un pas dur spre spargerea miracolului. Muncile agricole, obiceiurile,
claca, tradițiile creștine, „rânduiala” din lumea satului, toate erau
amenințate definitiv: banca, mecanizarea lumii, calea ferată, proiectele de
afaceri, toate intrau pe scena socială.
Cornel
Nistea surprinde o lume idilică, străbătută de dramele oamenilor, neputincioși
în fața sorții. O lume care s-a pierdut. Atmosfera satului se mai regăsește în
poeziile lui Octavian Goga, dar prozatorul are alte mijloace pentru a reda acea
lume pierdută: povestea care vrăjește cititorul. În fond, iubirea nu are timp,
ea este istoria continuă de ieri, de azi, de mâine. Pe de altă parte, imaginile
descrise în roman par sub lumina tablourilor lui Nicolae Grigorescu, care vizau
lumea satului românesc.
Prozatorul
are o frază limpede, zgura din cuvinte a fost eliminată, firul povestirii curge
curat, exact, aproape matematic, ideile se leagă natural, dau imaginea lumii
din Ardeal, o lume miraculoasă, pendulând între viață și moarte, între iluzie
și frumusețea care tindea spre absolut. Se folosesc și regionalisme care
accentuează farmecul narațiunii: pârleaz,
desagă, uium, măciniș, țarină, vecernie, căpițe, clăcași, nojițe, șopron etc. Cuvinte care s-au stins în
negura istoriei, readuse în mintea cititorului de prozator în mod firesc, el
ținând ritmul acțiunii așa cum pulsa cândva. Și numele animalelor au rezonanță
din lumea aceea, la fel loturile agricole, totul converge spre un timp stins,
spre o istorie a satului model, păstrat, acum, doar în muzee.
Sunt pagini
care descriu tradiții și obiceiuri care nu mai există. Târgul de țară este redat
ca un moment unic în existența oamenilor:
„Încă de dimineață, târgul gemea de lume. N-a fost deloc
ușor ca Haralamb și Miruna să-și organizeze marfa pentru vânzare. Îi ajutară
însă experiența de anii trecuți și oamenii care știau rostul târgurilor. Fuseseră
ajutați și de vremea frumoasă, încât toți profitară în fel și chip. Vândută,
cumpărară, se opriseră la tarabele cu bunătăți, priviră cu admirație jocurile
tinerilor, copiilor le fură cumpărate turte, bătrânii se minunară de câtă
tinerețe veselă e în lume. Întâlniri cu rude, cu cunoștințe și prieteni cu care
nu se văzuseră de multă vreme, fie de la târgul precedent, fie de la vreo
nuntă, botez sau înmormântare, toți cu bucuria pe față. Până și cerșitorii
avură motive de satisfacție. O lume cu totul pestriță își dezvăluia starea”
(pp. 100-101).
Secerișul
avea rostul lui, munca se împletea cu veselia și muzica, oamenii își spuneau
dorul și crezul, învingeau timpul orb:
Puneți spice tot cu soț
Să fie anul cu rost;
Fă cununa plinișoară
Gazdei viața ușoară… (p. 87).
Cu
subtilitate, Cornel Nistea împletește în miezul povestirii simboluri și teme
generoase, proza sa este deschisă spre un metamesaj
implicit, nu explicit. Frumusețea bântuie viața oamenilor, chiar dacă ei nu
sunt conștienți de acest lucru; natura păstrează ceva din Raiul pierdut;
Dumnezeu lucrează prin oameni și anotimpuri; între oameni vor exista diferențe
greu de eliminat; averea nu înseamnă totul, e doar un mijloc pentru a deveni
om; există totdeauna un izvor curat, totul e să-l găsești și să-l folosești;
comunitatea, pe vremuri, avea posibilități invizibile să corecteze erorile
oamenilor; sărbătorile satului punctau eternitatea ce s-a deschis oamenilor, creând
stabilitatea comunității etc.
Cu acest
roman, Cornel Nistea își consolidează opera, dovedind că este un prozator
matur, unul important, capabil să exprime stările complexe ale oamenilor. Are o anumită empatie pentru
personajele sale, nostalgia din frazele romanului este evidentă, regretul după
o lume pierdută se simte cu fiecare cuvânt scris. A prezentat cititorilor lumea
satului românesc învăluit în aura miracolului, a reușit să readucă în atenție
frumusețea pierdută a comunității care a rezistat în istorie prin sudoarea,
lacrimile, iubirile sincere și autentice, prin munca așezată, legată de Cer,
prin rânduiala stabilită cu mult timp înainte, cumva ieșit din istorie…
Constantin
Stancu
*Cornel
Nistea, Vedenia, roman, 115 pagini,
Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2020.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu