Răspunsuri la întrebări care nu
s-au pus
Într-un decor simplu, bazat pe mijloace minime, dar cu implicații multiple,
Simona Mihuțiu ne propune o piesă de teatru reprezentativă pentru vremurile
actuale, SPERANȚA NU URCĂ NICIODATĂ CU
LIFTUL, apărută la Editura Vatra veche în anul 2023. Actualitatea mesajului
este evidentă, dar sensurile sunt eterne, ele revin mereu în prezentul fiecărei
generații. Aparent, personajul principal este Mia, o femeie în vârstă, ajunsă
la limita existenței, fostă profesoară, deci o persoană educată, cu pretenții
demne de ea, rămasă singură, fiul fiind plecat în Australia. Ajunsă la limită,
are nevoie de ajutorul cuiva, ajutorul vine, în prima fază, de la o femeie
simplă, disponibilă, Vetuța. Deși moartea este tot mai mult o realitate,
spiritul femeii este deschis spre iertarea fiului, deși asistenta îi atrage
atenția asupra distanțării sale, nu numai fizice, dar și sufletești.
Vetuța ajunge în situația să-și abandoneze „clienta”, Mia ar fi putut
ajunge la azil, la fel ca-n multe cazuri. Femeia este îngrozită de noua
situația, așa că apare o nouă oportunitate, la modă, compania Robohelp poate
pune la dispoziție roboți humanoizi pentru asigurarea îngrijirii la domiciliul
persoanelor vârstnice. Îngrijirea, deși robotizată, asigură o calitate a
serviciilor ireproșabilă, bine programate, științific, cu rigurozitate. Sunt
doi roboți humanoizi, Rob Max și Rob Cai, cu asistență din centrul companiei
furnizoare de servicii tehnologice specializate la domiciliul femeii. Cei doi
roboți își fac datoria, programul lor este ireproșabil, ei repetă mereu, cu
politețe inclusă: „Bună ziua, eu sunt Rob Cai 01/ Rob Max 07 de la firma
Robohelp, îngrijire persoane vârstnice. Firma noastră asigură îngrijire
completă, înalt tehnologizată a persoanelor vârstnice, bolnave sau cu handicap.
Răspundem prompt tuturor cerințelor și nevoilor”.
Asistența acordată Miei este una riguros programată, hrană, medicație,
analize, ora de somn, ora de lectură etc. Procedurile se derulează cu maximă
precizie, se simte profesia autoarei, medic, iar derularea lor asigură o
realitate crudă, uneori absurdă, hilară, dar conform regulilor, de un absurd
necesar. La început, Mia refuză dialogul, dar instinctul de profesoară,
curiozitatea amestecată cu revoltă, apoi
intră în relație cu acești roboți. În final, roboții îi asigură un „dialog” cu
fiul, unul virtual, dar veridic ca mesaj, ceea ce-i produce o mare bucurie
profesoarei aflate într-o stare de neputință, la limita timpului disponibil.
Este unul bazat pe Inteligența Artificială, în fond mecanismul virtual din
spatele activității roboților. „Dialogul” se realizează, Mia își exprimă toată
dragostea maternă, moare fericită.
Firul povestirii, prin mijloacele teatrului, este aparent simplu, dar
dialogul personajelor este viu, cu implicații filozofice, existențiale. Piesa
de teatru pune problema relație dintre om și dispozitivele inteligente în noul
stadiu al societății bazate pe Inteligența Artificială. Ar putea fi și o piesă
din categoria science-fiction, dar este una existențială. Problemele sunt, în
principal, ale omului. Omul este limitat, limitele sale sunt biologice, vin din
natura sa. El trebuie să-și asume această limitare. Să înțeleagă faptul că este
singur, are nevoie de ajutor. De multe ori, ajutorul trebuie să fie
specializat, dar nevoia de căldură umană este una presantă. Partea spirituală
nu poate lipsi din viața persoanelor, viața este mai mult decât profesia,
averea, mijloacele imediate aflate la îndemână, poziția socială. Acesta este
destinul uman. Nevoia de Dumnezeu este una absolută, prezența Lui asigură
„siguranța” fiecărei zile, chiar și prin simboluri: cruciuliță, rugăciune,
poziție în fața Lui, credința simplă, directă, dialog viu cu El. Viața are
nevoie și de poezie. Poezia, arta, în general, arată parte frumoasă a
existenței, face parte din contextul îngăduit de Cel de Sus, cum explică Mia
celor doi roboți. Cuvintele, pe care Mia încearcă să le explice roboților
dincolo de baza de date inclusă: iubire,
empatie, credință, capacitatea de a lua decizii în mod independent, speranță,
dragoste, tristețe, fericire etc., sunt necesare și omului în orice
perioadă istorică. Acestea sunt și chei pentru autoprogramarea roboților, dar
și pentru liniștea individului în ceața vremurilor. Omul a fost creat după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Roboții sunt creați/ vor fi creați după
chipul și asemănarea omului, cu limitările și paradoxurile specifice. Rob Max
și Rob Cai au și capacitatea de autoprogramare, învață cum să învețe, să-și formeze
o bază de date independentă, sunt
tentați și acceptă sentimentele umane. Ei „acceptă” să se iubească, „exersează”
sărutul, comentează noua stare pentru care compania Robohelp nu i-a programat.
În final, îngenunchează și fac/ execută o rugăciune, așa cum au văzut la Mia.
Drumul Inteligenței Artificiale se deschide spre limitele umane, cu riscurile
și portalurile spirituale de oportunități. Dacă omul moare, conform naturii
sale, roboții sunt dați spre casare, ieșind alte identități artificiale,
conform cu necesitățile companiei care i-a lansat. Un final ca o ghilotină
pentru fiecare, om sau robot.
Problema morții personajului principal, moarte naturală, devine și o
problemă a roboților care au învățat ceva de la Mia. Ei i-au asigurat dialogul
prin thetaverse cu fiul ei, ea a murit fericită. Dar noua memorie, generată de
procesul de autoînvățare a roboților, pune problema: a murit de fericire, dar
ei nu sunt programați să ucidă; sau a murit fericită, așa cum și-a dorit? Este problema omului: omul moare fericit sau
fericirea prea multă îl omoară? El caută fericirea, dar ea nu vine așa cum o
caută… Ce este fericirea?
În timpul acțiunii piesei de teatru, roboții îi asigură „clientei” ora de
poezie, citând din Nichita Stănescu: „aș fi primit un răspuns la o întrebare
nerostită”, acesta este și mesajul piesei. Inteligența Artificială este/ oferă
răspunsuri la întrebări pe care omul nu și le-a pus și, poate, nu are dreptul/
capacitatea să le pună. Dincolo de realitatea imediată, cu suferințe, limitări,
durere, rigoare, există partea nevăzută, de acolo poate veni fericirea, sunt
rădăcinile care vin spre ființa omului. Ca medic, iată că scriitoarea Simona
Mihuțiu, aflată în noua situație, ne transmite un secret: știința este arta de
a rezolva problemele, arta este știința de a ne propune o rețetă de fericire
concretă, bazată pe „rigoarea” iubirii… Fiul, din thetaverse îi răspunde mamei,
copleșită de fericire, la margine de timp: „Nu mai vorbi de moarte! La cât de
luptătoare ești, tu poți muta și moartea mai încolo!” (p.81). Bună cunoscătoare
a firii umane, personajul principal este creionat în tablouri reale, cuvintele
sale exprimă starea omului care se agață de viață, de trecut, de lumea din jur.
Mia face mereu deosebire între persoana ei și Vetuța, chiar dacă starea fizică
o ține legată de dedicarea asistentei.
Cartea are câteva texte de la scriitori și comentatori care analizează piesa
de teatru, transmițând esențele: „Speranța vine mereu din iubire și credință”
(Valeria Bilț); „Speranța nu urcă niciodată cu liftul” (Răzvan Duncan); „Spre
robotizare” (Doina Bălțat); „Suferințele noastre și Inteligența Artificială”
(Silvia Urdea).
Nicolae Băciuț, editorul piesei, cel care a provocat comentariile, afirmă că suntem în așteptarea speranței, notând: „Adevărat manifest, piesa readuce umanitarul în teritoriile sale autentice, <<scorpia>> tehnologiei fiind îmblânzită, umanizată și ea” (p.7). Trage și o concluzie: „Iar publicul pare invitat la o dezbatere deschisă despre problemele care frământă omenirea, sub toate aspectele, ieșind din problematicile locale, reclamându-se soluții și atitudini ferme pentru conservarea esenței umanității” (p.8).
Sunt unele tablouri care fac legătura cu prezentul: Mia este îndemnată de
roboți să apese tastele unu, doi, trei pentru răspunsuri active… Informațiile
certe par a veni doar de la centru unic care ține controlul întregului sistem,
în cazul piesei, Robohelp. Publicitatea agresivă inclusă în serviciile
roboților știuți sau neștiuți. Apoi capacitatea de a genera o realitate
virtuală, la distanță, autoprogramarea, răspunsuri standard incluse dinainte de
furnizor etc. Toate sunt aici, cititorul/ spectatorul le „pipăie” în relația cu
furnizorii de utilități, ei mereu amânând un răspuns ferm când apare o problemă
de obligații contractuale…
Scriitoarea are meritul de a promova o temă de importanță maximă pentru
fiecare, și importantă la nivel global. Este un curaj literar, puțini abordează
realitatea atât de abrupt. Nu numai fantezia sau tehnica literară dau valoare
unei opere, sunt și temele care, unele, sunt cruciale pentru existența noastră,
mai ales când se desfășoară într-o zonă subtilă, aparent intangibilă... Valorile
în literatură, precum în economie sau medicină, se schimbă și scriitorii sunt
chemați să simtă pulsul vremurilor.
Cu alte cuvinte, fiecare avem un lift pentru o anumită speranță, ea urcă spre
etaje nebănuite.
Constantin Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu