O TAVĂ DE ARGINT PENTRU FIECARE!

 

Flacăra verde şi câmpia Şinear…

 

 

Până la urmă toate capetele

vor ajunge pe o tavă a Salomeii,

capetele bărbaţilor asudaţi,

cu lumina în bărbile grele.

 

E aceeaşi tavă în orice loc, în orice timp,

bărbaţii sunt alţii şi nu ştiu nimic despre femeia aceasta tânără şi seducătoare,

care dansează până i se face trupul flacără verde.

 

Unele capete mai clipesc din ochii obosiţi,

altele au un zâmbet ca o tăietură,

altele vorbesc într-o limbă numai de ei ştiută,

altele şi-au pierdut trupul la Torda,

unele memoria gri.

 

Medicii au descoperit o tehnică de a transplanta

capetele obosite pe trupuri tinere,

aşa că se organizează periodic câte o revoluţie,

tineri curajoşi ies în stradă, în faţa tancurilor,

cu trupuri fragile de sticlă,

privesc glonţul în ochi,

dansează cu o flacără verde într-o seară cu roşii lumini.

 

Toţi cei reîntorşi pe trupuri tinere vorbesc între ei,

au congresul lor, biserica lor,

muzeul lor de tăvi de argint.

 

Într-o zi Dumnezeu i-a adunat şi i-a pus să construiască Turnul Babel

şi, de atunci, ei duc fericiţi cărămizi din pământ roşu

tot mai sus, mai sus…

 

Unii ajung în vârf

şi-n plină orgie îşi amestecă trupurile între ei,

privesc de acolo, din înalt, câmpia Şinear,

lacrimile lor picură în cer şi

şoptesc: etemenanki, etemenanki…

Constantin Stancu, Hațeg ©

 

 

Olimpiada, arta urâtului și arta fugii de realitate

 

Olimpiada sportivilor, arta urâtului și libertinajul la promoție

 

 

La deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris - 2024, s-a parodiat o scenă cu tabloul lui Da Vinci, „Cina cea de Taină”, actorii fiind promotori ai LGBT, o comunitate de devianți sociali. Scena a iritat comunitate creștină, pe bună dreptate. Au existat reacții din partea bisericilor de tot felul, ale unor personalități. Organizatorii și-au cerut cumva scuze, voalat marcând faptul că această comunitate deviantă are trebui acceptată în societate ca un fenomen viabil.

Partizanii spectacolului au motivat dreptul la libertate, la artă progresistă, democrația etc.

Nu este vorba de libertate, este în joc LIBERTINAJUL, ieșirea de sub orice autoritate, inclusiv a Creatorului, deci sâmburele unei revolte umane slab justificată față de Dumnezeu. Au murit oameni pentru libertate, ne batem joc de ea, transformând-o în batjocură. Este artă? Cam, da. Arta urâtului, cea care scoate omul de pe traiectoria sa, croită de Dumnezeu. Una care nu poate înălța, pe bazată pe false armonii, false perspective. Omul s-a săturat să arate așa cum a fost creat. Nu-i mai convine, știe el cum ar trebui să fie, mai cool, mai liber în orice, fără limite. Chipuri schimbate de machiaj, operații estetice, trupuri tatuate, implanturi cu silicon peste tot, indiferent de sex, minți amețite de droguri, alcooluri de esență tare etc. Omul a devenit sătul să arate așa cum l-a creat Dumnezeu.

Europa a fost creată pe baza valorilor iudeo-creștine. S-au condamnat idolatria, furtul, minciuna, invidia, s-a promovat responsabilitatea față de părinți, față de semeni, responsabilitatea socială. Norme sociale promovate în diferite forme de catolici, ortodocși, reformați, evanghelici etc. Aceste principii au dus la pace, de aici la dezvoltare, de aici la bunăstare, la creație în viața socială, la drepturile omului, tratate care să ne apare de criminalii de război etc. Aceste principii au făcut Europa viabilă, cu impact la nivel mondial. Beneficiarii acestor valori iudeo-creștine sunt oamenii din generația aceasta, dar unora nu le mai convine, vor ceva cool, adică dărâmarea vechilor rânduieli. Vorba unui poet, Aurel Pantea, Nimicitorul râde și continuă cursa.

Pe de altă parte, mulți migranți au venit în Europa, au o credință de altă natură, vor să și-o impună, fac numeroși copii, de la 7 la 20 de urmași în familia lor. Comparativ cu fenomenul „europenilor”: promovarea LGBT, schimbarea de sex, închirierea de femei care să nască în locul vedetelor preocupate de propriul egoism, look-ul, noii migranți se vor înmulți, vor prelua în câțiva zeci de ani Europa, vor stăpânii societatea. Perioada de libertate și democrație se va sfârși, va veni o perioadă de dictatură religioasă, nepoții și strănepoții actualilor europeni vor fi sub dictatură, o vor aplauda o vreme, așa cum unii străbunici ai lor au aplaudat fascismul, comunismul, dictatura etc.  

Din alt punct de vedere, Europa a dat un semnal puternic pentru Rusia, o motivație religioasă pentru declanșarea unui război de eliberare socială de sub erori, scoaterea oamenilor de sub puterea negativă a devianțelor de orice fel, numite de Biserică „forțe satanice”… Totdeauna războaiele au avut și o motivație religioasă, alături de motivațiile economice, de a justifica cuceririle etc.

„Cina cea de taină” face parte din ritualurile creștine fundamentale. Taină înseamnă ceva ascuns celor neinițiați, celor care nu doresc să cunoască. Ea înseamnă comuniunea creștinilor cu Dumnezeu, prin Iisus, Fiul Său, trimis să ne salveze din groapa în care am căzut, să ne ofere o soluție de a trăi pe acest pământ, prin iubire, acceptarea celuilalt, împărțirea cu generozitate a resurselor de orice fel, acceptarea autorității lui Dumnezeu, posibilitate de a practica pacea pentru a evita războiul. Unele biserici consideră că pâinea și vinul, simbolul resurselor materiale și spirituale (carnea și sângele), se transformă în carnea și sângele lui Iisus, transsubstanțiere. Altele consideră o reamintirea a cinei conduse de Iisus înainte de sacrificiului Său pentru păcatele oamenilor. Orice doctrină are ca sens comuniunea oamenilor între ei și cu Dumnezeu. O taină descoperită oamenilor inițiați, dornici să cunoască, să se deschidă spre o societate care se poate dezvolta.

Idolatria veche a dus la lupte necurmate între triburi/ ducate, voievodate, structuri dominate de violență. Triburile și alte structuri sociale vechi se exterminau unele pe altele pentru resurse, practicau genocidul. Nu apucau să se dezvolte, să prospere. Crimele, omorurile în favoarea tribului/ ducatului/ voivodatului tău însemnau mari victorii. Arta urâtului practicată de unii este un semn de decădere a unor societăți din cadrul națiunilor libere, care refuză valorile pe care s-a clădit, pregătind o dictatură religioasă cruntă, fără Dumnezeu.

Un ecou venit din peșteri: 

„Strănepoți din toate țările, uniți-vă!”.   

Constantin Stancu, Hațeg ©

 

           

Revista „Discobolul”, nr. 316-317-318 (apr.-mai-iun.)/2024. Sumar, semnal, actualitatea literaturii, memoria faptelor, piața de cărți...

 

Dumitru Tâlvescu, ARCANA ANIMAE, poezie, Ed. Cetate Deva, 2024. Semnal, coperta, poemul din încăperile zilei

 

AFACERI ȘI AMOR, NOILE IPOSTAZE

 

AFACERI ȘI AMOR

(FRAGMENT)

Bărbatul din fața ei o privea surprins, nu se așteptase la o așa poziție. Nu înțelegea de ce s-a schimbat, de este atât de tranșantă. Făcuse atâtea pentru ea… Era o vreme când o simpatizase, chiar o iubise discret, fără să o mărturisească, nu făcuse o pasiune din asta, dar o plăcea. Tinerețea ei, jovialitatea, cuvintele pe care le spunea, îl atrăgeau cândva. Se întreba dacă sentimentul acesta mai era valabil.

-          Te-ai schimbat, femeie! Nu mai ești așa amabilă. Altă dată vedeai altfel lucrurile. Nu-ți mai place serviciul? Eu zic, așa din întâmplare, că ai un post bun, salarii ca la noi nu se prea plătesc în Vadu Ars. Puțini patroni plătesc la fel ca mine, o duci bine, ești mereu cu șeful. Ai avut mașină la scară, te-am lansat în lumea bună! Altădată erai mult mai amabilă, zâmbeai altfel. Acum… Ce, ți s-au înecat corăbiile? Fac și eu tot ce pot pentru voi! Nu e ușor să plătești atâtea salarii! Moise ridicase tonul, încerca să o convingă de noua situație.

-          Șefule, eu nu mai fac asta! Nu mai pot! Înțelege-mă!

-          Cum nu mai poți? Altă dată deschideai uși, rezolvai problemele, știi că am resurse și se poate aranja orice problemă. Ești o femeie simpatică și descurcăreață! Chestia este că tu nu vrei să te implici! O simt!, tonul bărbatului avea ceva amenințător.

-          Nu mai pot, am fost foarte clară. A trecut vremea aceea, acum…

Moise Buzatu se ridică de pe scaunul său de șef, se apropie de femeia care stătea în fața lui. Îi arătă cu un gest fotoliul mare și comod din birou, putea să ia loc, nu era nevoie să stea în picioare. Încet, ca în vis, ea se așeză pe fotoliu. Moise veni lângă ea și încercă să o abordeze. Ea era rigidă, nu dădea niciun semn. Bărbatul se intrigă. Nu se așteptase la așa ceva.

-          Altă dată erai mult mai amabilă! Ce s-a întâmplat, doar nu s-a schimbat nimic?

-          Moise, pe scurt! Lasă-mă, nu mai încerca să fii amabil, că nu e cazul… Eu… am bărbat și nu e cazul, am zis-o…

-          Să lăsăm chestiile astea cu bărbatul tău, cu scheme de genul acesta. Pentru mine nu s-a schimbat nimic. Eu te știu aproape și mă bazez pe tine… Zău, mă bazez, ce să mai…, bărbatul spuse toate aceste și făcu un semn cu mâna dreaptă prin aer, parcă flutura un steag.

Margareta îl privi lung, cu reproș. Nu zicea nimic. Pentru ea toate s-au schimbat, lumea era altfel. Încerca să-i sugereze din gesturi, din priviri, să o lase în pace.

-          Uite, Moise, vreau să mă lași în pace, nu mai ține! Gata…, tonul femeii era blând și ferm în același timp.

-          De ce?

Femeia își puse mâna pe pântec. La început bărbatul din fața ei nu a înțeles. Cum ea stătea în poziția aceea, Moise a priceput că Margareta era însărcinată. Era o situație nouă, nu se așteptase la aceasta. Parcă primise un pumn în față. Femeia purta în trupul ei nu numai fătul acela, purta și taina pe care numai o femeie o putea duce. Fătul era de la bărbatul din fața ei, nu o putea spune cu glas tare. Doar purta această greutate în ființa ei. Era taina ei, una aproape divină. Copilul care se va naște trebuia să vină într-o lume sigură, el nu avea vreo vină… Trebuia să ia o decizie. Bărbatul nu știa ce trebuia să facă pe viitor. Devenise confuz. Se retrase încet spre biroul său. Mergea parcă printr-o ceață deasă. Ea îl domina prin simpla ei prezență de femeie însărcinată care avea o misiune pe pământ, ceva pe care bărbații nu puteau să înțeleagă.

-          Nu vrei cafea, uite, e caldă… Bărbatul dorea să-și schimbe atitudinea, era blocat.

-          Nu e cazul, eu nu mai merg pe la mediu, pe la protecția consumatorului, pe la toate instituțiile, m-am săturat. Era cazul să-ți angajezi un om de mult! Nu te mai baza pe amabilitatea mea, ce rost au toate acestea pentru mine? Trebuie să accepți că vremurile se schimbă, că am și eu o viață, așa cum ai tu. Soția ta e mereu fresh, merge la coafor destul de des. Deschide ochii! Bănuiesc că pentru tine!

-          Nu fii ironică și nu glumi, avem o problemă, sunt bani în joc, mă bazam pe tine, acum… Dacă așa stau lucrurile…

       Bărbatul ar fi dorit să-i zică pe față că renunță la ea, nu-i mai era de trebuință în noua situație. Pumnul acela pe care-l primise în față îl simțea, era dureros, dar real și durea foarte mult.

Găsea destule tinere flămânde după un serviciu, salariile din firma lui erau destul de atrăgătoare. Era abordat de mulți șefi din instituții, de politicieni pentru câte un post. Una care să se adapteze, să preia din mers toate aceste probleme, să rezolve noile inconveniente. Erau bani în joc, nu-și putea permite să rateze țintele sale pentru mofturile unei femei. Circuitul marfă-bani-marfă îl presa. Asta era esența afacerii. Avea credite, trebuiau plătite, nu putea avea pierderi colaterale pentru mofturile unei femei. Venea ziua de salarii, de plată a utilităților, de noile delegații. Fusese drăguț cu ea, îi dăduse atenție multă vreme. Răceala ei, modul cum privea lucrurile pe viitor, îl agasau. Trebuia să se implice personal în această situație cu mediul, taxele erau mari. Își aminti că Margareta i-a spus cândva despre toate acestea, el nu a dat atenție, se gândea că va rezolva cumva problema, cu o intervenție, cu o atenție. Cineva i-a pus un „capac”, nu înțelegea de ce trebuie să plătească el pentru plasticul adus în țară împreună cu produsele sale. Erau din acest material, dar vânduse marfa, preluase altcineva toate aceste responsabilități. El a emis factura, legal, totul a trecut la celălalt partener de afaceri. Margareta îi spusese cândva că importatorul trebuia să organizeze recuperarea deșeurilor de plastic, era responsabil de tot ce intra în țară. Așa e legea și ea nu avea ce face. Acum… Nu a dat importanță sfaturilor ei, luase lucrurile prea ușor.

Constantin Stancu ©

Fragment din romanul Migranți fără bagaje (Ed. Limes, 2017)

LECTURI DE VACANȚĂ: Adrian-Christian Kukciuk, ASEDIU... Semnal, câteva note

 

Istorie, iubire, legendă, folclor urban: ZARAZA, o poveste de succes, de Ion Dulugeac

 

DESPRE „TEZAURUL SUBLIM” AL FOLCLORULUI URBAN –

Povestea Zarazei

 

Zaraza, un nume cu impact în lumea boemă, o femeie emblemă, precum Marilyn Monroe în America, dar și pe plan universal, un mit, feminitatea într-o formulă unică. Ion Dulugeac, pendulând între realitate, legendă, fantezie și realism crud, a publicat romanul ZARAZA la Editura Romhelion, în anul 2023, în colecția consacrată –Legendă și realitate.

Povestea unei femei, aparent, dar frazele din carte bat mult mai departe, prezintă viața socială, culturală, politică și privată a românilor între cele două războaie mondiale. O poveste interesantă, cu impact, cititorul fiind atras de intriga de amor dintre o femeie frumoasă, Zaraza, și un cântăreț la modă, Cristian Vasile, o vedetă a anilor 30- 40, cu melodii care au rămas în mintea multor generații, reluate chiar de artiștii consacrați după anii nouăzeci.

Autorul s-a documentat din surse externe, din materialele vremii, a preluat amintirile din cadrul familiei sale și a cunoscuților din zona Mogoșoaia (Ion Dulgheru, personaj), o zonă cu impact istoric. A derulat amintiri comune din cadrul generației sale, a migrat de la realitate la fantezie, pe ruta legendelor urbane la modă în acea perioadă.

Depășind firul narațiunii propriu-zise, el ne aduce în atenție modul de viață la români, imediat după Marea Unire, problemele politicii românești, dramele personale, avântul economic bazat pe oameni de afaceri cu simț și curaj. Cu mult realism, dar și cu ironie, ne poartă din Palatul Regal în bordelul din Brăila, din casele Principesei Martha Bibescu și a soțului, în restaurantele/ crâșmele de altă dată. Personajele sunt diverse, de la slujitori, la principi, ambasadori, cântăreți, artiști, scriitori, istorici, spioni, șefi de localuri, compozitori, militari, întreprinzători de succes, muncitori cu ziua. Prin aceste personaje se derulează acțiunea, cititorul descoperă o lume aparent uitată, dar care aprecia viața: muncea, se distra, iubea, avea patimă pentru vedete locale și naționale, accepta influența occidentului și se modela după modele venite din lumea de atunci. O civlizație complicată, cu realizări importante, cu marile crize sociale, cu bucuria de a fi scăpat de un război, pregătindu-se pentru Cel de al Doilea Mondial, cu optimism, naivitate, pregătind crima colectivă cântând, iubind, trădând, spionând.

Povestea Zarazei a  fost fascinantă, plină de culoare, atrăgând prin viața aparentă de succes. A fost fata unui boier grec și a unei țigănci frumoase din Mogoșoaia, născută dintr-o aventură, rămasă în viață prin destin, putea să fie obiectul unui avort, după cum ne relatează scriitorul. Tânăra femeie, frumoasă, cu impact asupra bărbaților din orice mediu social, era cea mai atractivă prezență a Bucureștiului frământat, din anii patruzeci. A  fost o prostituată cu renume, deși își dăruia trupul, în ciuda tuturor încercărilor bărbaților, mereu interesați, nu își deschidea inima. Aici era misterul femeii, legenda urbană, dar și misterul perioadei, secretul femeii care a dominat/ domină prin amor la modă, prin legendă…

Zaraza cunoscuse, prin Maria, bună prietenă cu Prințesa Martha, dar și prin cei din anturajul Palatului Mogoșoaia, lumea importantă din societatea românească și dintre oamenii de la ambasadele din București. Acest lucru se datora atât prin întâlnirile organizate de Prințesa Martha Bibescu, cât și prin relațiile lui George, soțul acesteia, în timpul multor serate, unde tânăra intrase în legătură cu oameni de mare influență din anturajul familiei Bibescu, cu relații în toată Europa. În fond, după cum arată Ion Dulugeac, a fost special pregătită de familia Prințesei pentru a activa ca spioană în aceste cercuri, știut că în pat, bărbații cedează multe informații. Numele îi vine de la un cuvânt țigănesc, zarzăr – Zaraza (p. 52).

Prințesa i-a oferit educația necesară, plus resursele, prințul, soțul, a inițiat-o în tainele iubirilor de ocazie, a format-o ca valoare pentru politica românească într-un domeniu complex, complicat, cu risc. Prin farmecul ei, se putea ajunge la mintea multor bărbați, așa s-au aflat multe din informațiile care ar fi putut avea impact asupra țării, activitate delicată, realizată cu multă știință. A investi într-o femeie frumoasă însemna a avea succes în politică, a deține chile multor sfere de influență.  Mama Zarazei, Didina, a născut-o în casa lui George Popeangă, director de fabrică, un om important din lumea afacerilor, apoi copila va fi preluată și de Ion Dulgheru, angajat și apropiat al familiei princiare,  la palatul de la Mogoșoaia.

„Prințesa îi insuflă fetei un fel de egoism feminin, ce urma să o facă independentă de iubirea și pasiunile bărbaților, când o să se facă mare. Văzând că frumoasa copilă avea o minte ascuțită și o memorie sclipitoare, se gândea că o putea ajuta în viitor pentru acțiunile sale, alături de prietenii ei de la diferite agenții de spionaj, în diferite misiuni, pentru care tânăra copilă urma să fie instruită de către nevasta principelui Bibescu” (p. 59).

Pe de altă parte, Didina se va retrage la Brăila într-un bordel la modă, trăind o viață facilă. Pentru vremurile acelea, viața la bordel însemna mundanul la dispoziție, lumea accepta viața femeilor din acel stabiliment ca normală, necesară, eliberată de presiunea socială. Multe din secvențele din carte se petrec la bordel, dovadă că lumea dorea să obțină plăcerea prin căi facile. Acolo se țeseau istorii locale și istorii naționale.

Autorul ne prezintă lumea bordelului cu naturalețe, o lume care atrăgea, dar și istoria Brăilei, locul unde se afla acesta (p. 107 și următoarele), plus istoria lui Codin, așa cum a apărut în scrierile lui Panait Istrati. Unul dintre personaje ne prezintă zona locului: „Fiind stăpânită de turci vreme de trei secole, Brăila a continuat să fie un oraș multietnic și după ce a revenit la țara mamă. Un recensământ al populației din 1891 arăta că la Brăila doar 60% erau români, restul populației de 10% greci, 3% de unguri, 3% de bulgari, 2% de evrei, și câte 1% austrieci, turci, germani, ruși. Mai erau în oraș și locuitori de etnie franceză, engleză, elvețiană, plus macedoneni, albanezi, tătari, ucraineni, croați și țigani, le aminti profesorul” (p. 108).

De asemenea, atmosfera din crâșmele de altă dată (p. 80), anticipând marile petreceri de astăzi, cu lume complexă de atunci: întreprinzători, artiști cunoscuți, politicieni care frecventau localurile, ambasadori, oameni politici. Acolo se întâlneau forțele sociale și „puneau țara la cale”…

Pe de altă parte, nu sunt prezentați artiștii vremii, de la George Enescu și iubirile sale (p. 339), la Maria Tănase și problema legionarilor care au contrat-o (p. 405).  Apar și scriitori cunoscuți: Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Tudor Mușatescu, Păstorel Teodoreanu sau Ion Pribeagu,  etc. Sunt prezentați pe larg și compozitorii vremii, de la Ionel Fernic, cu o viață fulminantă, la Petre Burcă sau George Sbârcea. Tangențial, autorul ne redă versurile cântecelor la modă, astfel atmosfera este întregită, aducând o undă de viață boemă într-o lume tensionată. Cântăreții vremii ( Cristian Vasile, Zavaidoc, Jan Moscopol, Gion etc.) , care se luptau pentru cota de piață din localurile din București, sunt bine prezentați, cu pasiunile, fricile și aventurile lor.

La un moment dat, această lume aparent facilă, este chemată să salveze piesele de artă de la Castelul Peleș (p. 384 și următoarele), ceea ce s-a și  petrecut, războiul aducând multe presiuni asupra societății românești, plus pericole care putea apărea din diferite zone ale Europei. Rețeaua socială, complexă, creată de Prințesa Martha Bibescu și soțul acesteia, a acționat la momentul oportun. Evident Zaraza, ajunge și în patul unui general german, tabloul de amor dintre cei doi aducând o notă de mister și farmec, toate plutind peste primejdiile vremurilor, reale și mortale. Istoria s-a scris/ se scrie și-n intimitate…

Cristian Vasile, dizeur cunoscut, a făcut studii muzicale parțial, avea talent aparte, s-a dedicat melodiilor la modă, patronii de localuri se luptau pentru a-l avea aproape, aducea multă clientelă. Se îmbrăca elegant, era amabil, a iubit multe femei, pentru unele s-a sacrificat, avea succes, multe cântecele sale fiind imprimate de marile case de imprimat discuri, din vremea aceea, după tehnologia specifică, de înaltă performanță, conform standardelor vremii. Aventurile sale, alături de viața de artist, îl poartă alături de Zaraza. Cum avea în repertoriu un cântec celebru, Zarada, la modă  în lumea întreagă, el schimbă sensul și cântecul devine, astfel celebru, după o rețetă tipică: șlagăr mondial, o femeie frumoasă, cunoscută, dorită, un mediu avid de aventură, compozitor celebru, cântăreț celebru, versurile unui poet la modă, cu impact: „Gura ta-i un poem de nebune dorinți/ Sânii tăi un tezaur sublim./ Ești un demon din vis, care tulburi și minți,/ Dar ai zâmbetul de heruvim” etc. (p. 443). Zaraza, conform rețetei muzicale…

Un personaj complicat, Zaraza, se pare, a avut girul Palatului Regal pentru a fi utilizată în interesele țării (p. 279). Iată cum se croiește istoria, de aceea lumea are nevoie și de mituri moderne și de întâmplări neprevăzute.

„Fiica boierului Ghiorghiadis și a Didinei, frumoasa Zaraza era descrisă, de cei care o cunoșteau, ca o tânără cu farmec și un exotism ieșite din comun. Fata avea buze senzuale și părul lung și foarte negru, dat din belșug cu ulei de nucă. Deoarece era mereu plină de viață, tânăra făcea furori prin localurile prin care intra, alături de cei mai bogați și celebri bărbați din vremea de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Cei din apropierea sa observau că fata obișnuia să poarte o rochie verde-praz, care îți lua ochii, în contrast cu părul său închis, că urechile bine proporționate purtau cercei lungi și mari, fiind încălțată mereu cu pantofi împodobiți cu strasuri care-ți furau ochii. Era o apariție care tăia răsuflarea tuturor bărbaților din jurul său, dar mai ales stârnea invidia femeilor” (p.319).

Stilul lui Ion Dulugeac este unul realist, combinație între narațiune, documentar, povestea familiei, în toate - un tablou interesant din vremurile care au trecut peste București, cu impact asupra țării.

Deși unele tablouri fac parte dintr-o realitate echilibrată, autorul apelează și la scene de amor, uneori prea numeroase, o tehnică de a atrage cititorul, știut că acestea creează interes pentru un anume gen de lectură și asigură vandabilitatea cărții. Ținta fiind chiar femeile, ele par să controleze acțiunea romanului, iar aceste scene pun în valoare puterea de seducție care a bulversat de multe ori istoria… Pentru mediul academic aceste scene constituie un motiv de a promova facilul, dar ele fac parte din viață, cu bune și rele. Cititorul având opțiunea de a alege între poveste și document de epocă. Criticii literari vor avea motive se a face observațiile de rigoare.

Despre Zaraza au scris și alți scriitori: Mircea Cărtărescu sau Stelian Tănase, iar un artist precum Tudor Gheorghe a actualizat melodia care a făcut valuri în epocă… și continuă… Ion Dulugeac nu insistă pe varianta imaginară promovată de Mircea Cărtărescu, din contră, aduce în atenția cititorului un tablou  mai realist, credibil.

De reținut că romanul continuă narațiunea din alt roman, Mamaia Anta și Prințesa (2022), autorul fiind și directorul Editurii Romhelion. A promovat mai multe cicluri/ colecții prin cărțile scrise și publicate: Viața la țară; Vise spulberate; A fost odată la… Jilava; Femeile prin viața noastră; Legendă și realitate. Toate având menirea să promoveze realismul care marchează viața oamenilor, cu dramele și bucuriile lor, epocile fiind schițate prin forța iubirii. Un joc între facil, mit, istorie aspră, violență și șiretenie. Secretele, spionajul, aventurile bărbaților sau ale femeilor, piperul istoriei, recuperarea memoriei, sunt teme care atrag mereu…

Dincolo de legenda urbană, faptul că Zaraza a fost implicată în numeroase acțiuni de spionaj, sfârșitul ei, promovat de folclorul urban, arată că lumea are nevoie și de mituri moderne pentru a acoperi slăbiciunile unor personalități ale vremii…

 

Constantin Stancu

Aprilie 2024

Daniel Marian: M-am întâlnit cu un titan al literaturii române

 m-am întâlnit cu un titan al literaturii române

cum unde? la cimitir

scuipa foc și mânca jăratec

ca pe pâinea cea de toate

ale sale pe care le luase la subsuori

îi plecaseră toate vrăbiile și

greierii erau prea tineri să se nască

în jur toată lumea purta o mască

făcută din ultimele cuvinte

Daniel Marian 

Din vol. Sălbăticiuni, 2024

O privire de pe terasă... Poezia din timpurile înclinate...

 

Timpuri înclinate

 

 

O privire de pe terasă, timpuri înclinate,

chipuri se imprimă pe zidul din faţă, o memorie a pietrelor.

E frumos, călătoriile ne apropie de noi, ne vedem chipurile uzate,

la început, neclar, apoi tot mai limpede.

 

Un fruct pe care îl voi primi din mâna ta,

zeii privesc cu poftă spre noi, sângerează.

 

Un alt oraş, o altă luptă, avem sânge pe mâini,

nimic nu e gratis, umbre carnivore în fiecare oraş.

 

Va trece şi vara aceasta, ne voi iubi ca la început, 

un soare tot mai rece în vitrina generoasă, înclinată şi ea spre o câmpie cu maci,

aşa cum o porţi cu tine pe umerii de argint. 

 

O ultimă fotografie, mâine vom locui o altă zi,

din alt an, din alt oraş, de pe altă planetă.

Constantin Stancu Hațeg ©

Foto: Sinaia

 

Umor, duel, haz de necaz... David Valentin și prietenii săi... „Nimeni nu are milă de celălalt, partenerii sunt diverși: Teodora Pascale, Daniel Bratu, Petru Ioan Gârda, Mihai Lungescu, Alexandra Dogaru, Camelia Ardelean, Mirela Grigore, Valeria Moroșan, Sorin Flinchelstein, George Eftimie. David Valentin pozează în generos, acceptă provocările, răspunsurile și ofertele sunt spumoase, fiecare trage umorul spre colțul lui”

 

 

                 Umor cu David Valentin: E plin de optimiști în cimitir…

 

Viața presupune și momente de relaxare, de privire cu umor a contextului în care trăim. David Valentin se alătură umoriștilor care pot da cu tifla celor mai complicate stări. Când face haz de necaz el se detașează de căderea pe care societatea o oferă celor care rămân romantici, ei cred că viața este frumoasă, dar dincolo de aparențe sunt multe lucruri alambicate.

Cu volumul de poezie umoristică DUEL CU MINE… ȘI RESTUL LUMII, apărut la Editura Pim din Iași, în anul 2024, el mai adaugă o pată de culoare în lumea care alunecă spre un gri tot mai stresant. Autorul a publicat peste 16 cărți de umor, sunt rondeluri, fabule, epigrame, ronsete în care a pus ceva din șampania necesară pentru cel stresat.

Nu este singur printre umoriști, din contră, în acest duel se alătură confrații, femeilor cu zâmbetul pe buze, toți celor care acceptă umorul ca pe un stil de viață. Evenimente neînsemnate devin motive de a face istoria suportabilă. Umoristul acceptă că eroarea, căderea, suferința, durerea, abandonul fac parte din schema mai largă a vieții. Transformă eșecul în victorie cu zâmbetul de rigoare.

Tabloul principal este dominat de acest duel între firea pământească a omului și conștiința sa, marcată de capacitata de a decela binele și răul. Este un duel clasic, asumat, fără multe pretenții filozofice, dar bazat pe abilitatea de a ne descurca în viață. Aceste poezii de umor se pretează mai ales la prezentarea orală, sună bine, au ritmul săltăreț și dres cu sare și piper. Temele se repetă, la lectura volumului, cititorul trebuie să-și tragă sufletul și să accepte regulile umoristului.

Temele, ideile se mulează pe trădările zilnice, primul trădător fiind eu-ul marcat de greutățile vieții. Există totdeauna victima, îngerul. Demonul din om va învinge, el se simte confortabil într-o lume în care dansează după mode, stiluri agreate, lașitate. Intențiile bune devin greutăți, onoarea bărbatului pendulează între capacitatea de a cuceri și capacitatea de a suporta eșecul. Temele sunt populare: trebuie să ai succes la femei, chiar de mic, să reziști la chefuri, bătură și trădări, să vorbești despre sex ca un maestru, femeile să cadă la picioare, să te descurci în viață prin orice mijloace, iar demonul de serviciu te ajută. Este un fel de vremea adolescenților care descoperă America sub orice fustiță. Până la urmă, societatea îți face biografia, ceea ce este mult mai complicat, decât calea grea a muncii și speranței. La facultate se poate reuși și prin plagiat, în căsătorie și prin trădare.

În a doua parte, duelul se transformă, devine duelul cu alți umoriști, lumea este deschisă, arena mult mai largă, motivele mult mai la modă.  

Există și o doză de inteligență în aceste poezii, autorul trebuie mereu să se adapteze propriilor capcane, să valseze printre regulile impuse de rondel, epigramă, ronset. Aceste reguli pun o presiune asupra textului, autorul trebuie să țină seama de stil, dar și de doza de umor, o rețetă care nu este la îndemâna fiecăruia.

Volumul începe cu un prolog, cititorul este avertizat că duelul este unul real, bazat pe „săbii de hârtie”:  „În timp ce tacticos eu sorb din bere,/ Văd ca un joc de umbre, pe perete,/ cum muza ta atacă muza mea” (p. 7). Iată că duelul este mult mai complex, există partea văzută și partea nevăzută a lucrurilor.

Combatanții, doi în unu, la modă, au armuri de carton, mănuși de azbest, săbii abia scoase din forjă, gropi pregătite pentru cel învins etc.

Există și idei care balansează între umor și filozofie mundană: „E plin de optimiști în cimitir” (p. 11). „Spui adevărul numai pe jumătate” (p.23). „Mintea ei tăia ca un cuțit/ Ce luneca într-o slănină groasă” (p.24). „Nu-i important de pierzi sau de câștigi,/ Esențial e în ceva ce crezi” (p.278).

Lupta începe imediat după naștere: „Nu te suport din fragedă pruncie,/ Chiar și sugar, tu mă făceai să plâng,/ Înfulecai avid din sânul stâng,/ Exact acela ce-mi plăcea și mie” (p. 12).

De mic, femeile generau intenții vinovate pentru individul în creștere: ele trebuiau să aibă piept bombat și-un metru de picioare…

Studenți pe plajă fiind, eroul, doi în unu, se desfășoară la nudiști, dar constată că și acolo mărimile contează… Dar lumea se teme și când dimensiunea e prea mică…

Duelul Eu, îngerul – Eu, Lucifer continuă, curriculum vitae bine temperat.

Umoristul iese în arenă, acceptă provocările celorlalți muschetari, săbiile de hârtie se agită. Nimeni nu are milă de celălalt, partenerii sunt diverși: Teodora Pascale, Daniel Bratu, Petru Ioan Gârda, Mihai Lungescu, Alexandra Dogaru, Camelia Ardelean, Mirela Grigore, Valeria Moroșan, Sorin Flinchelstein, George Eftimie. David Valentin pozează în generos, acceptă provocările, răspunsurile și ofertele sunt spumoase, fiecare trage umorul spre colțul lui. Se respectă regulile literare, mai puțin cele diplomatice. Cineva este demonul, cineva este îngerul. Hâtru, David Valentin joacă energic, acceptă duelul, replica, piperul, umorul cu rindea…

Disputele se tranșează între cereri de angajare, zvonuri, lanțul slăbiciunilor, capitularea muzei etc. Alteori, umoriștii găsesc teme surprinzătoare: De la Râm la râmă, sânge în instalație, lumea inversată, povara succesului, greșeala este omenească, patriotismul trece prin stomac, plopul care face pere etc.

David Valentin: „Ai creier, dar și forme generoase,/ Ba te pricepi grozav la socotit./ Ai apetență mare la iubit,/ Pe blănuri de jivine fioroase” (p.168).

Camelia Ardelean: „Nu fac din măiestria mea paradă,/ Dar nu am mintea-n dungă sau opacă,/ Ori creierul pe moațe, cât o bacă;/ Abia așteaptă mulți să se repeadă” (p.169).

Valeria Moroșan: „Azi m-am îndrăgostit de-a ta chelie,/ Să fac economie la curent:/ O las să strălucească permanent,/ Așa că n-am să-ți cumpăr pălărie” (p. 204).

David Valentin: „Cu capul gol, extrem de indecent,/ Montat pe-un tors masiv de uriaș/ Am provocat senzație-n oraș,/ La doamnele dotate cu talent” (p. 205).

La vestea că salariile vor suporta presiuni din partea demnitarilor, George Eftimie afirmă: „Eu încă umblu naibii de nebun,/ Mă enervează tare demnitarii,/ Și ban cu ban am strâns și mai adun,/ De-o frânghie să am, motive-s varii” (p. 265).  

Umorul este o soluție la problemele zilnice. Vorbele cu tâlc, întorsăturile de fraze, regulile rondelului sau ale ronsetului aduc farmec vieții, istoria se pare că se coagulează din aceste mici războaie personale, din dueluri moi, cu zâmbetul pe buze. În prefață Ada D. Cruceru remarcă: O biografie „cu săbii de hârtie” - „Cu nu mau puțin de 16 cărți publicate – epigrame, rondeluri, fabule, ronsete sau, simplu, poezii satirice (câteva din ele <<în duel>> …confratern!), David Valentin, inginer chimist de profesie, face parte din elita umoriștilor, o categorie de scriitori (și nu numai) privilegiată chiar atunci când doar <<un ochi râde>>”…

Din cărțile publicate de David Valentin reținem că există un tonomat de epigrame, un cod roșu de umor, rondeluri cu flori, sare și piper, aventurile lui Don Quijote în țara epigramelor… Un umorist harnic, dinamic, păstrând aparența unui adolescent care știe mai multe decât maestrul „săbiilor de hârtie”: „Mulți au cercat ca focul să mi-l stingă,/ Acum le cresc urzici la căpătâi,/ Credeau că sunt poeți de mâna-ntâi,/ Și optimiști, sperau să mă învingă” (p. 10)…

 

 

Constantin Stancu

Text apărut în revista „Sintagme literare”, nr. 3/2024

     

Revista „PLUMB”, nr. 208 (iul.)/2024. Semnal, câteva semne, literatura și secretele cititorului

 

Revista „Algoritm literar”, nr. 1-2 (45,46)/2024. Semnal, sumar, raftul revistei, dinamica literară în sezonul mărturiilor

 

Ioan Barb și mesajul din picătura de infinit...

 

Mărturia unui ostatec

 

Există momente în viață când poetul simte că trebuie să-și facă bilanțul, să vadă în perspectiva timpului. Harnic și dedicat, Ioan Barb a adunat în volumul Ostatec în cer mai multe poeme din cărțile publicate anterior, o antologie de etapă, necesară și pertinentă. Volumul a apărut la Iași, Editura Tipo Moldova în anul 2012 și ne prezintă cele mai importante poeme selectate chiar de autor, în colecția OPERA OMNIA, poezie contemporană. Deși a trecut ceva timp, poezia își păstrează vigoarea și amprenta originală. Probabil că poetul a avut un moment de reflecție asupra drumului său în viață legat de farmecul literaturii. Sunt mai multe paliere în care își mărturisește revelația personală: Tăcerea ca o flacără (1998); Picătura de infinit (2010); Sub via ființei plâng strugurii (2010); Babilon (2011); Sabatul interior (2011) (Găurile din suflet, Amurg ambiental, Cauțiunea). Cartea mai reține câteva note despre autor și referințe critice legate de activitatea sa, așa cum l-au văzut confrații și criticii literari.

Volumul începe cu poemul Întoarcerea poetului, poem semnificativ și deschizător de perspective. Este un fel de înviere, unii din anii săi au ars în alte zone, părea că Ioan Barb ar fi putut abandona poezia, frământat și de aventura vieții sale. De asemenea a publicat și în volume colective, solidar cu poeții din țara poeților fără hotare. Reamintim câteva: Harfele harului (2007); Antologiile revistei „Singur” (2010); Argotica (2011) etc. A fost prezent și în revistele literare: „Viața românească”; „Apostrof”; „Semne”; „Ardealul literar și artistic”; „Vatra veche”; „Cenaclul de la Păltiniș” etc.

Despre opera sa au scris, printre alții: Cornel Ungureanu, Horea Gârbea, Ioan Moldovan, Silviu Guga, Menunț Maximilian, Eugen Evu etc., oameni cunoscători ai literaturii de azi, interesați de fenomenul literar de la noi.

Cea mai importantă prezență a fost/ este în revista „Algoritm literar”, revistă aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, administrată chiar de poet, alături de Silviu Guga, care apare la Călan, locul unde se simte cel mai acasă, locuind în corturile poemului, călăuzit de o lumină aparte, pe care o vede doar el și despre care dă semne că există în provincia literară.

Ulterior a mai scris și alte volume de poezie: Cetățile de scăpare (2020); Descântec pentru amăgit uitarea (2021); Emigrând din altă singurătate (2023) etc. Este autorul unor cărți de proză scurtă, menționăm doar Îngerii lui Bologan (2022). Cu alte cuvinte, un scriitor harnic, cu aplecare spre jurnalism, editor de reviste, prezent în lumea literară, ca orice membru al Uniunii Scriitorilor din România care își respectă statutul. Un destin intens, cu urcușuri și greutăți.

Titlurile cărților sale reflectă viziune sa asupra vieții, multe din temele cărților sale sunt oglindirea unor paradigme religioase creștine, teme solide, confirmate de viață, istorie, teologie, filozofie. Ele exprimă și experiențele sale de avocat, momente în care s-a întâlnit cu destinul care a modelat atâtea vieți, plus experiențele de jurnalist, uneori riscante și neprevăzute. S-au îmbinat paradigmele credinței cu realitatea imediată care l-a atins prin greutatea suferințelor.  A existat o cetate de scăpare pentru poet: poezia sa, chiar dacă a fugit, uneori, de experiențele literare de-a lungul timpului, dar s-a reîntors, ca fiul risipitor, acasă… 

Ioan Moldovan scria: „Ioan Barb ne apare ca un poet cu fire poetică. El stă cuminte, oarecum timid-temător, în scrierea poeziei sale, întreținând un monolog cu propria-i sensibilitate, dar sperând că celălalt e pe-aproape, ascultă, consimte” (Referințe critice, p. 393).

Antologia începe cu un eveniment mereu nou, așa cum am arătat: Întoarcerea poetului… Este o prezență necesară în trecerea timpului, prin „tristețea vitrinelor”, dincolo de femeile tinere acoperite cu afișe policrome, este el, poetul, blocând marea și mica publicitate, are martori copacii, ei rezistă prin rădăcinile lor și prin faptul că revin la viață în fiecare primăvară… Poetul rezistă printre înghițitorii de săbii, o prezență acută…

Bilanțul de etapă proclamă identitatea lui, posibilitatea de a scăpa prin poezie de elementele facile și convenționale de fiecare zi. Există o picătură de infinit în aventura zilnică, o carte a vieții chiar dacă se rătăcește, uneori, într-o lume fără timpul prezent. Pașii sunt sărutați de ierburi, o apocalipsă poate începe și-n orașul interzis…

În oceanul singurătății există un rechin, iar sufletul trece prin om ca un prieten. Se așteaptă mesaje din buncărul pentru ratați, dar și șansa dintre lumile paralele, amintirile sunt în cușca leului. Există o dimineață a lumii, unică, apoi memoria soldatului, din lădița comandantului zbura toamna, iar în inima poetului sunt zidiți doi tâlhari… Temele sunt rodul prezenței divine, sunt multe semne biblice, meritul autorului este de a actualiza temele la contextul de azi, orizontul evenimentelor este pertinent, trăirile acute. Se simte presiunea responsabilității pentru fiecare vers, fiecare cuvânt. În spatele versurilor scrise sunt întâmplări reale, jurnalul zilnic spiritual este convertit în poeme. Ultimul poem din antologie, învierea din tunet, descrie această relație unică dintre om și Creator: „unde este Dumnezeu te întrebi/ dar nu înțelegi ce putere/ începe în tunet primăvara/ spală cerul cu sudoarea aripilor/ fiecare om/ intră în ziua sa și adoarme/ ca un făt în placentă” (p. 385). Sunt pomeniți eroi ai evenimentelor biblice, tipologia umană se remarcă prin această relație, prin destinul unic, prin sensul pe care-l primește omul sub puterea divină… Sunt și sărbători speciale care marchează prezența divină, locuri în care s-au petrecut miracole, bine prezente în istorie, în credință, în speranțele celor care așteaptă răbdători saltul…

În volumul Picătura de infinit, se simte tensiunea trăirilor, foamea după metafora care să-l biruie, bucuria de a putea revitaliza în cuvinte un univers pe care îl credea pierdut cumva, dacă nu rătăcit în memoria oraşului.

Poemele sale sparg monotonia timpului, fărâma de infinit dată nouă oamenilor este motivul unei legături tainice a poetului cu sinele său din Marele Sine pe care îl percepe ca aproape, foarte aproape şi capătă chipul poemului scris, a celui trăit şi exprimat imperfect în cuvinte. Picătura de infinit îl leagă de finit, formele capătă sens, contur, viaţa brută devine cântec, imn, tragedie sau locul unde se poate exprima credinţa, locul unde lucrurile se fac luminoase.

Există o întoarcere din timpul opac, din timpul îngheţat, acolo printre stele, cu trandafirul japonez aproape.

Oraşul poate fi o prezenţă, un loc din care se deschid perspectivele, este cetatea în care, fizic, locuieşte poetul pentru o existenţă aparte: „nebunia a început în primăvara aceasta/ în afara oraşului aşa cum timpul curge/ prin tine din alt izvor/ mai întâi au arat câmpurile din jur/ pregătindu-le pentru germinaţie/ cum pregăteşti o fecioară pentru ziua nunţii/” (anotimpul galben a deschis aseară ferestrele oraşului, p. 37).

Poemele surprind ceva din imaginea lumii prezente, ceva ce se va destrăma cândva, presiune finitului asupra fiinţei îndeamnă poetul să se îndrepte cu privirea spre infinit, viaţa lasă doar umbre. Până la urmă, poetul îşi pictează inima cu lacrimile sale, ceva se loveşte de geamul de sticlă. Ieşirea din finit se forţează prin iubire, o iubire târzie, un strop s-a pierdut din acea iubire perfectă, a rămas imnul şoptit, o poveste de primăvară, o biografie scrisă cu aripi pe cer…

„primăvara aceasta/ iubito/ va scrie cu păsări în noi/ o poveste începută/ într-un colţ de infinit”.

O temă mișcătoare este aceea a unei lumi fără timpul prezent, există cumva trecutul, prin bezna din fiinţă se strigă după ajutor, viitorul este și el un trecut despre care poetul nu a scris nimic, prezentul este iluzia noastră de fiecare zi, virtualul necesar în care ne-am pierdut flămânzi după certitudine. Poezia rătăcit într-o lume fără timpul prezent o dovedeşte, este o concluzie, sunt câteva exemple… 

În textele sale, Ioan Barb abordează poezia simplu, versurile încep şi se termină cu litere mici, până şi Dumnezeu este grafiat cu litere mici, amprenta limitării au marcat poezia modernă şi această stare şi-o asumă autorul, se autolimitează într-un univers formal modern, dar temele sale sunt clasice pentru că în joc sunt teme eterne precum iubirea sau nevoia de Dumnezeu. Acest lucru probează că autorul este şi un revoltat în lumea aceasta, e revolta dulce-amară a celui care este tentat să cunoască universul prin poezia care se scrie singură. Înclinarea spre jocul luminos al existenței şi spre bucurie, fac lucrurile posibile pentru că a început apocalipsa în oraşul interzis, după cum mărturisește într-un poem (p.100).

Volumul de versuri Sub via fiinţei plâng strugurii este unul expiator, poetul pendulează între durere şi salvare, plânsul e semnul bucuriei, via semnul apartenenţei la un popor nevăzut încă, dar care aşteaptă dincolo de betoanele cetăţii. Strugurii, ideile care străbat veacul şi fiinţa poetului, o maturizare brutală ce impune salvarea.

Ochiul efemer, insectele, noaptea, dimineaţa, dragostea, amintirile, fereastra deschisă a fiinţei, iubirea dusă de păsări, eroul necesar, istoria unei crime, oraşul interzis singurătăţii, tenişi chinezeşti, regretul erorii, a greşelii, oraşele acvatice, iată elementele care stau în zidul poemului şi-l susţin: „aştept sub via fiinţei/ aud cum îmi zdrobesc/ în teascuri strugurii// boabele albe ochii/ ce plâng în vase de cleştar/ lacrimă cu lacrimă/ aduni acest vin/ tămăduind vederea”(Sub via fiinţei plâng strugurii, p. 146).

În pasta poemelor stau metafore de fosfor: „a picurat/ atât de multă lumină/ încât/ s-au aburit ferestrele”; „lasă timpul să-şi legene/ carul plin cu otavă”; „îmi era teamă să mă trezesc/ să nu cad în ochii tăi”; „noaptea adoarme şi ea odată cu tine” etc.

În volum pulsează seva psalmului, sunt unele poeme care au ceva din rugăciunea celui atins de viziuni, de greutăţi, de trădarea aproapelui, de neputinţa proprie, de regretele inerente vieţii. „în dimineaţa aceasta când mă rog/ gândurile mele ca nişte pietre cubice grele/ pavează un drum/ pe care umblă desculţe şi stinghere/ te caută/” (iisus. balsam pentru iertare, p. 176).

Versurile sale oglindesc ideea finală: „doamne/ în noaptea aceasta/ am simţit cum ai privit/ doar o clipă în mine”.

Totalitatea valorilor din fascicolul Sabatul interior aduce un nou suflu, scriitorul pendulează de la valorile creştine implicite şi, pe alocuri, explicite, la amintire, de la  oraşul imediat care agresează fiinţa la obiceiurile satului românesc, acolo unde veşnicia mai atinge pomii din grădină şi bărbaţii tineri, până la nădejdea într-o lume mai armonioasă şi mai bine zidită…

Se simte, evident, şi o undă de regret pentru o lume mai bună, mai altfel, o lume în care sufletul să-şi găsească liniştea şi puterea de a trece de barierele artificiale pe care le întâmpină în epoca aceasta, în oraşul acesta, în trupul acesta, în gândul slab al omului apăsat de vremuri…

Peisajul său interior care se poate zări pe imaginea centrală a sabatului ritualic, este interesant, provocator, iar uneori ironic… Dimineaţa lumii, gaura de suflet, ferestrele umbrei, iluzia ca preludiu al morţii, miracolele inevitabile, existenţa ca vis al unui mort, cioburile femeii, satul adormit printre mesteceni, muşcătura stelei, muntele umbrei, cauţiunea necesară, glasul care luminează grădina, ţara făgăduită, învierea din tunet, o inimă în care au fost zidiţi doi tâlhari…

Versul curge normal, fără semne de punctuaţie, titlurile poemelor au litere mici, totul pare rupt dintr-un poem mai mare, sunt fragmente care au o sonoritate concretă dintr-un poem mai înalt, poemul melodios din cer, ori din gând, ori din oboseală inerentă fiinţei umane… Chiar titlurile poeziilor sunt alese cu grijă, par mici haiku-uri, semne pe coaja scrierilor, semnifică o stare, o idee, o lume: din lădiţa comandantului zbura toamna; te risipeai ca argintul viu; muşcat de timp în satul adormit printre mesteceni; teascul de dincolo de ţara făgăduită; scoteam dragostea cu o pompă submersibilă; mă voi afunda în inima ta ca-ntr-o mlaştină; ca o pasăre sub ferestrele umbrei etc.

Prezenţa divină se face simţită organic pentru poet: „străinul îmi poartă semnele peste tot/ cuiele ruginite în carne au gustul meu”(poem scris cu un tăciune pe o gaură din suflet, p. 297).

Tinereţea se iveşte din starea inerentă a soldatului, cel care e pregătit pentru bătălii, da, tinereţea e un cântec, o baladă veche, o idee care muşcă din memoria poetului, ceva care s-a dus, s-a topit, era dorul după libertatea absolută, starea specială în care toate sunt posibile precum în poemul aşa a fost viaţa ta. Strigătul special de luptă şi eliberare: Liby: „pe terenul de instrucţie/ se înfruntau dragostea cu noaptea/ un dor nebun după libertate/ atunci ai pus numele armei Liby/ adică liberare strigai de trei ori pe zi hai Liby/ şi căutai pe întuneric în fiecare stea de la fereastră o fată// … visai la o poveste de dragoste cum n-a mai fost/ scriai poeme cu motorul pornit/ pe chitanţele de benzină de la PECO/ şi deodată te-ai refugiat în tranşeele/ săpate în ridurile unui bătrân” (p. 317). Este epopeea unei generații care a făcut armata în forma obligatorie, fără drept de contestație. Ceva între închisoare, datorie impusă și speranțe abia schițate.

În nota literară dedicată volumului la data apariției, Ioan Moldovan scria: „Ioan Barb vede în lume şi vede lumea drept ceea ce lumea e învoită de el însuşi a arăta: că e disponibilă a fi salvată, că e gata să aline cu frumuseţi acreditate de tradiţie, că nădejdea făcătorului ei, poetul, pot face ecou armonios.”

În cartea sa, intitulată simplu, babilon, Ioan Barb îşi păstrează echilibru interior pentru a ne scrie câte ceva din Babilonul său interior. Desigur că exilul la poet este unul în fiinţa sa, în cetatea sa, în lumea în care trăieşte zilnic. Poezia este epistola, una singură, scrisă cu mânie, pasiune şi revoltă, dar care îl leagă de lumea nevăzută a cetăţii sfinte din care a fost smuls. E singura punte nevăzută peste lumi. Ioan Barb se întoarce la poemele sale cu bucurie, cu bucuria de a se regăsi şi cu bucuria de a primi certitudini venite dintr-un alt timp, mitic și forjat de atâtea singurătăți. Cuvintele îi permit să aibă certitudini, în rest, poetul rezistă...

Volumul este încărcat de un mesaj greu, cu accent negativ, e un ţipăt ciudat, aruncat în lume prin şoapte, lumina libertăţii este dincolo de orizontul poemelor, dar este… „Nu”-ul lui Barb este o afirmaţie indirectă.

Temele, ideile, gândurile devin baroce, lumea se complică, aerul este încărcat de simboluri: clona necesară, lipsa tandreţei, luna neagră a tăcerii, oceanul singurătăţii, somnul greu al omului trudit de patimi, misterul din trenul de noapte, semne pe carapace, noaptea mângâietoare, lumile paralele care creează destinul, pierderea identităţii, fără Dumnezeu, fără origine, groapa comună, amintiri din cuşca leului, ultima vamă, dispariţia valorilor umane, cerul deschis, Ierusalimul, locul de unde a fost frânt eroul, armura de criză…

Putem descoperi în poeme teme de actualitate, simboluri creştine, idealuri intelectuale, suferinţa ca partener în cetate, refugiul în vers şi gând… Într-un fel, poetul certifică maturitatea sa prin luciditate, în altul, se eschivează de călătoria spirituală necesară, dar tânjeşte după ea, este flămând după lumină şi după stabilitate, iubirea pare undeva în cămările nopţii… Dar omul nu disperă, din contră, poemul îl eliberează şi permite să vadă luminile Cetăţii lui Dumnezeu…

„soarele negru clipeşte în noi/ cărări în deşert ne proiectează/ pe feţele arse drumul robiei/ din Babilon şi Damasc/ ară prin gânduri cuvintele părinţilor/ intraţi în odihnă sub pietre străine” (Ierusalim, Ierusalim p.224).

Volumul începe cu un poem ciudat pentru un poet care tânjeşte după viaţă: clona. Ideea concluzivă este: clonele nu au viitor sau trecut. E revelaţia la zi, ţipătul după viaţa adevărată…, dar cine să o poată oferi clonelor? Tema anticipează o alta, a inteligenței artificiale impuse de dictatura tehnologiei necesare…

Totuşi, indirect și subtil, Ioan Barb îşi mărturiseşte viziunea, e una de creştin care acceptă teroarea exilului ca pe un motiv de evadare spre cetatea din vis, chiar dacă drumul trece prin deşert…

 

„priveau steaua printre stânci

într-un cuibar cu ouă de aur

vedea răsărind

soarele nopţii în câmpie

întunericul s-a tras înapoi

cu apele Iordanului

 

prin fereastra deschisă

printre două lumi

cobora din Cuvânt

Dumnezeu” (Betleem, p. 263).

 

Așadar, călătoria între Ierusalim şi Babilon, dus-întors, este una spirituală şi interesantă, poetul o reface prin poezia sa, ca un dar pentru cititor, pe care îl şi provoacă la autocunoaştere şi la cunoaşterea istoriei umanităţii, căci fără credinţă lumea este mai săracă.

Titlul antologiei, Ostatec în cer, este unul care probează poziția poetului în lume, responsabilitățile sale, temerile, limitele, spaimele, revelațiile personale. Grafia mai veche a cuvântului ostatec, sugerează sensul unui manuscris recuperat de sub brazda timpurilor arse. Sensul este unul profund, locul unde este ținut ostatic poetul, este cerul. În general, ostaticul, parte a unei generații, este ținut captiv de forțe mai presus de puterile sale, aceste având dreptul să-l folosească împotriva voinței sale pentru a preveni acte ostile sau chiar pentru a-l elimina, ca formă de luptă neconvențională, dincolo de regulile diplomatice, de bun simț sau religioase. Poetul este captiv în Cer, asta îi convine și lasă poezia să transmită mesajele celui captiv cu generozitate. O antologie care a stabilit liniile de forță ale creației sale, locul unde se simte acasă, printre personaje reale, legendare, inventate. Toate au un tipar bine conturat, în matca acestor teme, se înscrie opera lui Ioan Barb. Formele poemelor, urmând o linie la modă, cu titluri începând cu literă mică sau versuri care urmează un ritual modern, dau o notă de familiaritate și apropiere, dar temele rămân eterne prin personaje, ritualuri, mituri, sărbători, canoane, norme revelate, toate asimilate dintr-o istorie apăsată de nevoia salvării omului de propria limitare.

Ladislau Daradici reținea, referindu-se la volumul Sabatul interior: „Poemele devin ipostaze ale eului peste care au trecut buldozerele zilei, amintind de pânzele lui Picasso, înmagazinând în propriul suflet toate cioburile, rămășițele risipite ale lumii, încercând din răsputeri să refacă iluzia acelui paradis pierdut despre care am auzit cu toții, însă de văzut nu l-a văzut nimeni, niciodată” (p.422).

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Algoritm literar”, nr. 1-2/2024