COLOCVIILE ROMANULUI ROMÂNESC CONTEMPORAN, 4-5 OCTOMBRIE 2024, ALBA IULIA

 

Eugen Dorcescu, MONTSÉGUR (Poemele Mirelei)...

 

Din pavilionul unui scrib hieratic și celib

 

Cu volumul de versuri MONTSÉGUR (Poemele Mirelei), apărut la Timișoara: Editura Waldpress, 2024, poetul Eugen Dorcescu ne propune o antologie inedită a poemelor sale. Sunt dedicate Mirelei Ioana-Dorcescu, soția poetului, mesajul liric elevat vine din partea autorului. Este o evadare din sine prin ochii femeii apropiate, iubite. Antologia este oda dedicată tainei dintre El și Ea, un miracol care încrustează ființele în eternitate. Această evadare din timp ne relevă o față mai puțin acceptată a relației dintre bărbat și femeie, întâlnindu-se pe puntea îngustă a unui poem. Și unul și celălalt își asumă riscul. Dacă la Eminescu împlinirea socială dintre poet și iubită era o năzuință, la Eugen Dorcescu iubirea este o realitate abruptă, abisală, din care se salvează prin poezia sa, ajutat de femeia de lângă el, în ultima perioadă a vieții.

De la început, Dumnezeu l-a creat pe Om bărbat și femeie, avem fiecare un ajutor chiar lângă noi, cei doi formează un singur suflet dansând în răcoarea dimineților, în două trupuri de carne. Pornind de la această axiomă religioasă, antologia ne propune o călătorie prin magia iubirii. Sunt 33 de poeme scrise între anii 2017-2024, o felie de timp asumată de cei doi, smulsă din eternitatea proximă. Nu este facil, din contră, poemele reflectă starea și condiția poetului într-o lume  accesibilă prin cultură.

Analogia dintre bărbat/ scrib/ eremit și cavaler ne relevă condiția bărbatului dator să lupte pentru dragostea sa, pentru iubita sa. Este o bătălie necesară în vidul greu dintre pământ și cer. Este un motiv preluat din legendele și tradițiile medievale, lupta pentru dragoste aducând onoare cavalerului. Lupta îl ajută să rămână pur, neatins de strigătul de luptă, de armele impuse, victoria sa este una dedicată Împăratului. Castelul cavalerului reprezintă locul de întâlnire dintre realitate și suferință, se face legătura dintre Pământ și Cer, partea spirituală se salvează chiar dacă omul de carne este vulnerabil: „Bătrânul cavaler se-ntoarce-acasă,/ Frumos și pur, la fel ca la început./ Nici urmă n-a rămas din lănci și scut./ Din strigătul de luptă – o grimasă” (Ioanitul, p. 7).

Poemul care dă titlul volumului de față, MONTSÉGUR, se bazează pe legenda feudală a luptei catarilor pentru credința lor, locul unde se apropie Pământul de Cer, credința fiind biruitoare în fața lumii dureros de reală, contorsionată de forțe oarbe . Legenda se materializează la nivelul personal, ca o purificare de forțele lumești: „Desprinși de lume, rupți de elemente,/ De apă, de văzduh și de pământ,/ Ne-am fost iubit aievea-n trup și-n gând/ Și-am ignorat vrăjmașu-așezământ/ Al omenirii pururea demente” (p. 33).

Preluând motivul ancestral al salcâmilor în floare, unul pe care s-a bazat și Eminescu în poezia sa, pentru cei doi „Iubirea-i o pădure de salcâm…” (p. 21). Acest mit învăluie mesajul în aurul de aer înalt din lume, puritatea începutului, amintirea vremurilor armonioase, legendele care mișcă istoria în direcția accesibilă. Mireasma vine din armonia poemului, din ecoul cuvintelor care intră în mesaj, din luminile subtile sugerate. Poemul este echilibrat din punct de vedere al construcției, sonoritatea cuvintelor amintește de o liturghie subtilă.

Taina relației dintre cei doi se materializează în poemul CEL MAI MULT TE-AM IUBIT, o dinamică între Da și Nu, între tăcere și ecoul tăcerii, cu esența esențelor: „Eu fiind, și tu ești/ Tu fiind, și eu sunt” (p.10). Se transmite legătura subtilă dintre El și Ea, arhetipurile de început fiind asumate prin cultură, ascultare de Împăratul, poezia de fiecare zi, clipele astrale ale existenței, frumusețe, armonie, desenul sensului într-o lume în mișcare și transformare, printre barbari, în orașul sub „lacrimi mari de soare”…

Disprețul unei generații față de o generație anterioară se manifestă mereu în istorie, cei în vârstă, cu limitări fizice au fost mereu obiectul agresiunii unor barbari, lipsiți de învățături elementare, de milă, lege, agresivi, luându-și puterea ca pe un dumnezeu de fiecare zi. Poemul BARBARII are un moto preluat din înțelepciunea divină: „Să nu necinstești pe om la bătrânețele lui, căci poate și noi vom îmbătrâni” (p. 31). Mesajul vine de la sine: „Barbarii noi, mai răi decât păgânii,/ Mutanți siniștri, ghiftuiți de carte,/ Dar care-au dat Scripturile deoparte,/ Slujindu-și doar hapsânii și stăpânii,/ Slujind idolatriile deșarte,/ Își dușmănesc mult mai cumplit bătrânii” (Barbarii, pp. 31-32). Avem o lecție de viață, fractura dintre oameni, pierderea firului roșu în istorie, căderea în ruină…

Aflat la masa de scris, având drept armă condeiul, poetul materializează în faptele sale o istorie în care fiecare înaintaș a dus o luptă, sprijinindu-se pe plug, pe suliță sau călare, ei au avut tentația biruinței. Scriitorul este efectul viu al acestei lupte, parte din povestea mai lungă și mai adâncă a unei istorii: „Din începuturi, fiecare-și duce/ Destinul către mine, cel de acum./ Eu însumi sunt fărâmă dintr-un drum,/ Cu aceleași semne: grai, și neam, și cruce” (Diacul, p. 52).

Camera scribului, chilia, acolo se plămădesc elementele unui mesaj liric, într-un limbaj accesibil, dulce: „Eu, scrib eteric în eterul pur,/ Purtat pe-a înnoptării adiere,/ Scriu psalmi de-argint pe-un pergament de-azur,/ Mai dulci decât „un fagure de miere”,/ Știind că în curând voi fi augur/ Și domn peste-un imperiu de tăcere” (Pavilionul, p. 49). Slujirea poetului are amprenta destinului, versurile fac parte dintr-un poem mai larg, menit să reziste, un „psalm de argint”. Sub presiunea timpului, opera se încheagă, omul, fragil, se duce într-un imperiu de tăcere. Relația poetului cu timpul este abruptă, un exod prin cuvinte, metafore, simboluri, argumente…

Antologia preia și psalmi, reprezentativi în relația scribului cu Stăpânul, una abisală, prin versurile în limba română, acestea devin motive de închinare, de mulțumire, de laudă. Este modul în care poetul oficiază ritualul de a smulge cuvintele din eterul în care s-a plămădit cosmosul… „Cândva, nu-mi zbura gândul la vremurile grele/ De-acum. Ci desfătare simțeam, din zori în seară./ Și-n noapte, ca-ntr-un naos, sub lună și sub stele,/ Întreaga mea făptură vibra, ca o vioară,/ În laudă și rugă, spre Domnul vieții mele” (Psalmul 41 /42, p.36).

Poemele alese au un ritm interior, o muzicalitate provenind din cuvintele care se leagă, din ordinea ideilor, din alăturarea semnelor poetice. Este o construcție inspirată și rațională în același timp, o sudură între elementele vieții, literaturii, spiritualității. Deși sunt multe teme preluate din Scriptură, în fapt avem o actualizare a înțelepciunii vechi, cu rădăcini care se pierd în istorie, modelată de cultura solidă a vremurilor, de o teologie/ filozofie studiată. Eugen Dorcescu nu este un poet la modă, conform standardelor confecționate, este, însă, „scriitor exponențial pentru România începutului de secol” (Cornel Ungureanu, Ultima copertă). 

Volumul prinde temele și ideile operei, motivul cavalerului, contextul în care se mișcă eremitul/ scribul, de la pustiu la pavilion, dragostea dintre femeie și bărbat, natura cu semnele ei, contextul actual în care orașul oferă un sens contorsionat vieții, aproapele ca legătură între ființe, timpul crud, sărbătorile personale, tainele care se deschid cu fiecare poem, cu fiecare psalm… O dinamică spirituală aparte, complexă, bazată pe adevărul care pulsează dintr-o prezență divină… 

În general, istoria literară reține poeții, scriitorii care au avut o viață complicată, de suferințe lumești, un drum prin mai multe căsătorii, împinși de steaua singurătății în situații complicate, mereu îndrăgostiți și dorind să-și depășească limitele firești. Siguri într-o lume atroce. Prin acest volum, rezultat al relației dintre poet și femeia sa, Eugen Dorcescu confirmă valorile care pot focaliza o viață de slujire prin literatură. O întâmplare care iese din tiparele convenționale, poemele zidindu-se în dragostea matură, solidă, bazată pe cultură, credință, acceptarea normelor divine, rigoare, disciplină… El (ei) acceptă autoritatea Stăpânului, ca un mijloc de potențare a sentimentelor și de exprimare a lor prin formele literare. Este o rețetă inedită, dar nu singulară. Sunt exemple de acest fel, în ultima vreme, regretata Mariana Pândaru a valorificat opera lui Valeriu Bârgău, fostul soț. Apoi Elisabeta Bogățan, care a pus pasiune pentru valorificarea operei regretatului Ioan Dan Bălan, poet și el. La fel, Doina Bălțat s-a implicat în publicarea operei lui Dumitru Hurubă, într-un context social și personal complicat, semn că în literatura română sunt mai multe direcții de forță, menite să aducă la lumină cărțile celor dedicați domeniului.

Pe ultima copertă, volumul ne prezintă câteva note de lectură despre opera poetului, texte scrise de Zenovie Cârlugea, Șerban Foarță, Mircea Lăzărescu, Cornel Ungureanu.

Mircea Lăzărescu notează: „Poetul Eugen Dorcescu se înfățișează, acum, în fața agorei cultural-spirituale, cu un profil statuar, străjuind un tărâm poetic fabulos, ritmat pitagoreic, în cadențe inconfundabile, trimițând spre arhetipuri tulburătoare… totul transfigurat fiind prin orizontul transcendenței”.

Eugen Dorcescu prinde Harul care i s-a făcut: „În parcul însorit, învecinat/ cu tainica, smerita mea chilie,/ sub dulcea primăverii sihăstrie,/ Tu mi-ai trimis, în duh și-n reverie,/ un sol, spre-a mă răpi la-mpărăție:/ zefirul jucăuș și-nmiresmat” (Zefirul, p. 47).   

 

Constantin Stancu

Text publicat în Rev. „Vatra veche”, nr. 8/2024

                                        

Aurelian Sârbu: Jonglând cu-ale lumii cuvinte... Poezie și joc

 

SUB  CUPOLA  CIRCULUI

 

voi fi fost eu

       singur sub cupola circului

       în luminile rampei

       jonglând cu-ale lumii cuvinte

       nălțând ode iubirilor sfârtecate de umbră

       cerșind timp să mă vaiet că ființa-mi apune

       și să-mi regret risipirile

 

acum

       drumul se-ngustează

       pasu-i poticnit

       și bântuie prin minte-mi

       că veșnicia-i o ispită-nșelătoare

       ce-amână efemera nemurire

 

 Aurelian Sârbu

Foto: Imagine din Retezat

 

Semnal: NEXUS, O SCURTĂ ISTORIE A REȚELELOR INFORMAȚIONALE...

 

Va apărea un nou volum Nexus, de Yuval Noah Harari, istoric și autorul a numeroase cărți de formare personală, sociologie istorică. Nexus este o scurtă istorie a rețelelor informaționale din epoca de piatră până la IA.

„Confruntate cu o nouă generație de boți care pot să se dea drept oameni și să producă în masă intimitate, democrațiile ar trebui să se apere interzicând falșii oameni – de exemplu, boții de pe social media care se pretind a fi utilizatori umani. Înainte de apariția Inteligenței Artificiale, era imposibil de creat oameni falși, așa că nu a scos nimeni în afara legii crearea unor oameni falși. Curând lumea va fi inundată de falși oameni.” Yuval Noah Harari.

Cărți scrise de autor: Suntem de neoprit; 21 lecții pentru secolul XXI; Homo deus. Scurtă istorie a viitorului; Sapiens. Scurtă istorie a omenirii etc.

Va apărea la Editura Polirom, colecția „Historia”, traducere de Ioana Aneci și Adrian Șerban, ediție cartonată. Volumul va fi disponibil pe www.polirom.ro și în librării începând cu data de 27 septembrie 2024.

Sursa: Polirom.

 

Ladislau Daradici: Universul poetic al lui Aurelian Sârbu - LIMBAJ, CULTURĂ, MITOLOGIE, EXISTENȚIALISM...

 

Limba română = IEȘIREA PRIN CER...

 

                                  Limba română – Dumnezeu și literatura

 

Pentru orice limbă, din orice colț de lume, textele sacre au contat. Citirea, studierea, cercetarea acestora a dus la formarea limbii, a culturii, a ajuns la popor, simplu, direct, prin smerenie, prin dorința de „a prinde pe Dumnezeu de un picior”, vorba omului de la țară, din vatră…Unii au învățat să scrie și să citească în limba română deschizând Scriptura și străduindu-se să deslușească tainele care i-au frământat ani de zile.

Uneori considerăm Biblia ca pe un dat, proprietatea noastră de drept, dar nu-i chiar așa. În spatele atâtor pagini se află munca unui traducător. O muncă dificilă, greoaie, cu risc și salt în alte lumi. Noul Testament a fost scris în limba greacă veche, koine, așa că oricine putea avea acces la adevărul divin, ceea ce conta. Accesul la acest adevăr modelează/ a modelat istoria. Sunt numeroase traduceri în limba română, ele ne prezintă, de fapt, istoria omului în relație cu Dumnezeu. Astfel limba și-a făcut datoria, a adus cerul mai aproape de noi. Marin Sorescu a publicat o carte cu titlul: Ieșirea prin cer…

O întâmplare simplă, ca semn în istorie… Un cercetător de la Oxford a avut aplecarea să transpună pildele lui Iisus în limba aramaică, o limbă universală la acea vreme în partea aceea ce lume. Surpriza a fost mare: Pildele erau de altfel poezii, aveau rimă, se rețineau ușor. Probabil că pildele au fost rostite atunci în această limbă, deși Noul Testament ne-a parvenit în limba greacă veche, populară. Poezia avea/ are/ va avea un fior divin… 

Numeroși scriitori au avut capacitatea de traduce în forme literare acceptabile generației din care făceau parte aceste texte, aparent vechi, dar necesare. Sigur, a existat un canon teologic special pentru fiecare denominațiune, biserică, comunitate creștină. Dincolo de acest canon, scriitorii au căutat să dea o culoare aparte adevărului divin. Nu a fost ușor, nu va fi ușor…

Un exemplu vine de la Eugen Dorcescu -

Volumul Biblice*, semnat de Eugen Dorcescu, reia sub o formă consolidată stihuirile din Scriptură în mai multe părți, armonios alcătuite de poet. Structura este finisată până la ultima literă în ceea ce privește mesajul către cititor: Prolog; Psalmii; Ecclesiastul; Pildele; Rugăciunea Regelui Manase; Epilog. Totodată, poetul leagă demersul său de câteva Poeme originale, o parte care se integrează în viziunea de ansamblu asupra acestui gen de poezie, sau cum afirmă autorul, stihuire: punere în operă a unor texte sacre într-un limbaj actualizat, bazat pe înțelegerea profundă a Bibliei. A creat o punte între psalmii cunoscuți, agreați de multă lume, și psalmii de azi, o punte între două eternități

Legătura dintre poet și Biblie este una fundamentală, viața i-a fost structurată și susținută de aceasta. Pătrunderea în profunzime a gândurilor lui Dumnezeu, legat de Creația Sa și de omul - partea acesteia, transmise unor persoane inspirate prin revelație, reprezintă o etapă spirituală înaltă, atinsă greu de orice făptură limitată, captivă într-un trup efemer.

Volumul a apărut la Editura Eurostampa din Timișoara, în anul 2021, și reprezintă un țipăt mut adresat de scriitor lumii, moștenirea sa cea mai de preț, lăsată celor care au înțeles căile omului pe Pământ. Este nevoie și de o anumită inițiere în fenomenul complex al lumii Bibliei, unică, aparte, separată de lume și, totuși, făcând parte din lume. Poetul, atins de Cuvânt, ne prezintă Mărturia stihuitorului, o zonă importantă pentru istoria literară și pentru ceea ce reprezintă relația scriitorului cu Dumnezeu, puntea fiind limba română. Ambele părți sunt obiective, dovedind modestia (sau smerenia) de care orice artist ar trebui să dea dovadă.

Eugen Dorcescu ne arată că a fost doar scribul, cel care a preluat mesajul adevăratului Autor, și l-a transmis spre oameni. O responsabilitate mare, dar și eliberatoare, cu efecte asupra minții umane și asupra sufletului creaturii. Răsplata pentru scrib este imensă, cititorul va înțelege că are în fața ochilor un mesaj de sus, împletit cu aspirațiile individului de humă, în raport cu Spiritul. Motivațiile stihuitorului sunt din zona divină, ele nu se coagulează dintr-o teorie literară sau artistică artificială, Eugen Dorcescu făcând referire la regulile de bază ale Scripturii: „Căci de se socotește cineva că este ceva, deși nu este nimic, se înșeală pe sine însuși” (Galateni 6,3). Mai sunt și alte trimiteri care definesc poziția scribului în raport cu cele scrise și publicate. Aceste precizări au fost necesare din perspectiva teoriei literaturii. În general, o parte din scriitori se poziționează pe o linie de vedetism, scriitorul fiind considerat de multe ori o personalitate cu veleități originale… Țărâna nu poate cuprinde nemurirea, aici fiind cheia stihuirilor.

Aceste stihuiri s-au mai întreprins în literatura română, începând cu Mitropolitul Dosoftei, în anul 1673, și continuând cu alți scriitori. Starea originală a textului sacru se păstrează, artistul lăsându-se modelat de forța spirituală a mesajului inițial/ original. Substanța textului a impus o formă aparte, potrivită cu mesajul divin. Scribul s-a supus forțelor limbii române actuale.

O parte importantă a Biblicelor, o reprezintă Poeme originale, dense, captivante.  

Ele reprezintă o prelungire a stihuirii, care devine operă literară de primă mărime, poetul tratând marile probleme ale unui prezent continuu, în el cuprinzându-se destinul omului prestat de neputințele și limitele sale, capabil să facă saltul spre eternitate doar stimulat de impulsul divin subtil. Aici descoperim poetul, vorbind cu toate posibilitățile oferite chiar din pântecele mamei.

Prologul deschide seria revelaților personale:

 

N-a fost cu neputință. N-a fost greu.

Aseară am vorbit cu Dumnezeu.

La fel de clar; de simplu, de senin,

Cum ai tăifăsui cu un vecin…

E drept că El tăcea. Sau, mai curând,

Iradia în fiecare gând,

În fiecare şoaptă şi impuls,

În fiecare zbatere de puls.

Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,

Discursul spre tăcere s-a mutat,

Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,

Tăcerea era drumul către El.

Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis.

Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis (p. 25).

 

Pe de altă parte, scriitorul Adrian Botez a fost preocupat de recuperarea textelor vechi, de munca lui Dosoftei, una importantă în perioada respectivă.

Într-o vreme în care Biserica este în criză, după cum afirmă chiar liderii ei,  un ev în care criza a marcat sisteme sociale, politice sau culturale, Adrian Botez ne prezintă în cartea sa Dosoftei – vestitorul lui Eminescu, carte apărută la Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2014 (Director Constantin Marafet), o parte a miracolului românesc, cumva uitat, cumva discret.

Două nume: Dosoftei şi Eminescu. Un singur instrument: limba română.

Dosoftei un nume în epocă, a luat în serios sarcina care îi revenea şi a tradus Psalmii (Davidieni) din Sfânta Scriptură în limba română. Traducerea unui text biblic este o îndeletnicire foarte grea, o piatră de încercare pentru orice traducător, pentru orice popor, limba ebraică veche are multe meandre, este uneori dificil de abordat, nu sunt puse în lumină toate secretele ei, are o logică lingvistică rară, neuzuală pentru un european. Ceva este totdeauna altfel (sucit) la evrei, o limbă care pregăteşte capcane pentru un literat autentic.

Traducând psalmii, Dosoftei (1624-1693) a reformat din interior limba română, a propus teme noi, a pus bazele unui edificiu poetic şi a descoperit geniul românesc. Dosoftei anunţă astfel pe Eminescu. El a fost primul mare poet român, el a fost şi un teolog deosebit, a adus noutăţi, a propus direcţii şi a avut curajul să dea o variantă românească a psalmilor. În psalmii lui Dosoftei se simte Hristos cel Înviat, Cel care ne-a lăsat Evanghelia, există un spirit creştin în această traducere. Privind în contextul european care a respectat regulile logicii ebraice, un context marcat de raţionalismul lui Aristotel, promovat de linia catolică sau reformată, uneori, demersului poetului român este original, propune soluţii noi. El se detaşează de Jan Kochanowscki (Polonia) sau de Clément Marot (Franţa), un duh special pune în mişcare materia fină a psalmilor. De asemenea, Adrian Botez declanşează un demers special: Dosoftei a fost un geniu din perspectiva timpului în care a trăit, el a pregătit calea pentru Eminescu, un capăt de drum în literatura română (Aminul).

Adrian Botez are o mare pasiune pentru cuvintele vechi, cuvinte izvor. Se pune faţă în faţă lumea lui Dumnezeu şi limba română vie, o recreare a psalmilor din Vechiul Testament!

Pentru cititor Adrian Botez are câteva concluzii ferme, Dosoftei este actual! Folosind un principiu teologic solid, pentru autorul cărţii Dosoftei este Ioan Botezătorul, el anunţă venirea lui Eminescu, el pregăteşte limba, viziunea, starea, principiile.

Iată mesajul unui psalm:

„1-Câte de bine e şi de frumos, să locuiască fraţii în unire!

2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a coborât pe marginea vestmintelor lui.

3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se coboară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite” (Psalmul 132, citat de Adrian Botez). 

Mai menţionăm că la baza analizei lui Adrian Botez au stat:

Dosoftei, Psaltirea în versuri, Editura 100 + 1, GRAMAR, Bucureşti, 1998.

Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Spetuagintei, Institutul Român şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1940 (Biblia Canonică).

De reţinut şi bibliografia care a stat la baza cărţii, peste 178 de trimiteri şi documente: o carte în carte, dominate de Biblie! Toate având la bază limba română, indiferent de grafia literelor.

Mult mai relaxat, Nicolae Băciuț abordează și el aceste adevăruri complexe, poezia sa având numeroase rădăcini în Biblie, iar limba română are un rol aparte în a comunica tainele:

Prin volumul de versuri LA TACLALE CU DUMNEZEU (Târgu Mureş: Editura Vatra Veche, 2016), poezia sa a căpătat o dimensiune profundă, acceptarea sinelui într-o lume căzută.

De la început el stabileşte cadrul: întoarcerea la cuvintele încărcate de lumină, la zicerile Scripturii. Are drept motto cuvinte din Apostolul Petru, din Ioan Alexandru. Direcţia este stabilită exact, cu rigoare: Poezia creştină oferă multe dimensiuni de comunicare, Evanghelia are o deschidere universală evidentă. Creştinismul este efectul unei unirii înţelepciunii vechi ebraice, a filozofiei greceşti autentice şi profunde, a rigorii romane, fixate în modul de gândire a unui mare imperiu preocupat de stabilitate. Învierea lui Iisus, spune Ioan Alexandru, poetul naţional citat, face toate lucrurile posibile, schimbă paradigma în istorie cu toate componente ei. Vestea bună deschide lumea spre eternitate, spre infinit, dincolo de doctrine. Adevărul este o persoană specială!

În argumentele sale de la începutul cărţii de poeme, Nicolae Băciuţ arată clar ce înseamnă să vorbeşti cu Dumnezeu: Cuvintele omul faţă de Cuvânt, sunt simple afirmaţii, naraţiuni, mituri, legende. Cuvântul divin are energie necreată şi este etern, irepetabil, cu putere de schimbare. Omul vede cuvinte simple, zicerile lui Dumnezeu prin oamenii său declanşează ineranţa, adică exactitatea la modul absolut. El te vrea aşa cum eşti…

Evident, Dumnezeu este o prezenţă copleşitoare: „Pe-aici a trecut Dumnezeu/ şi le-a uitat toate la/ vedere,/ ici-colo câte-o urmă de zbor,/ ici-colo câte-o cădere./ Pe-aici ai trecut şi tu/ şi n-ai lăsat nicio dimineaţă –/ ici-colo o urmă de zi,/ ici-colo o Schimbare la Faţă./ Pe-aici trec şi eu,/ ca o secundă/ uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu” (Şi eu).

Pentru poet limba română este un miracol, exprimă tainele, bucuria, viaţa. Un imn adus limbii române:  

 

Nu am crezut că o să ai o zi,

când ale tale-s toate,

cuvânt care ne eşti în nume

şi pentru tine toate ne sunt date.

Tu eşti pământ, cum eşti şi cer,

tu eşti izvor, cum eşti şi mare,

tu, limba-n care m-am născut

ca rugăciune şi-nchinare.

E ziua ta în fiecare zi,

te naşti în noi, cu fiecare,

noi nu vom fi, dar tu vei fi

mereu o binecuvântare.

Nu am crezut să ai o zi,

dar, fie,

căci ziua ta e cât un an

şi anul tău e cât o veşnicie. (Întâmpinare, de Ziua Limbii Române).

 

Exemplele ar putea continua, opera lui Nicolae Băciuț este complexă, am citat doar câteva aspecte, legătura dintre adevăr și limba română.

Pe de altă parte, limba română are o istorie a ei, cărțile vechi au punctat evenimente, au modelat minți. Grafia literelor are și ea o istorie impusă de uraganele istoriei.

Țara Hațegului a fost un loc unde s-au manifestat valorile Evangheliei, mai ales Evanghelia după Ioan, copiști și meseriași s-au implicat pentru ca aceste texte sacre să ajungă la oameni. Nu a fost ușor, tehnica editării cărților în Evul Mediu era grea, scumpă, presupunea oameni calificați, educați, greu de găsit. La Râul de Mori, Lațcu Cânde a pus în operă o Evanghelie pentru Mănăstirea Neamț (1448). Contribuția financiară a celui de mai sus a fost importantă, cartea avea ferăcături de argint elegant lucrate și semnificative. În mănăstiri au trăit călugări, copiști, legători, gravori, dascăli, iubitori de carte, oameni care au știut valoarea unei cărți în timp și-n domeniul spiritual.

În zona Hunedoarei, inclusiv în Țara Hațegului, au existat mănăstiri care au pus în valoare aceste aspecte: Prislop, Răchitova, Râul de Mori – Suseni, Sibișel, Vaidei, în secolele XIV-XV. La Prislop au venit tineri pentru a învăța carte, a deprinde o meserie specifică: zugrăveli, pictura icoanelor, desene, copierea cărților, ilustrarea lor, o activitate migăloasă și care impunea dedicare, disciplină, credință, rânduieli specifice. Călugărul Nicodim de la Mănăstirea Prislopului a scris, între anii 1400-1405, Tetraevanghelul slavon, carte edificată pe pergament şi înfrumuseţată cu frontispicii, având o valoare aparte, exemplu pentru tineri și lumea bisericească.

O carte avea un preț însemnat, raportat la starea economică a vremii. Însemna valoarea unui Mercedes bun din ziua de astăzi. Tirajele erau reduse, meseriași tipografi puțini, distanța de la locul realizării ei era mare, negociatori pricepuți puțini, costuri mari de procurare. Sunt multe analize, ele arată cât de greu se procura o carte. În anul 1699 în casa preotului Avram din Hațeg, de față cu alți martori, fețe bisericești din Hunedoara, Tuștea, Fărcădin și Silvaș, s-a tranzacționat o Evanghelie menită să învețe poporul. Despre achiziția de cărți destinate slujirii în biserici, sunt multe date legate de Țara Hațegului, în localități ca Sălașul de Sus, Bucium. Cărțile erau realizate, însă, la Alba Iulia, Blaj, Bucureşti, Iași, Mănăstirea Dealu, Târgovişte. Monedele în care se făceau plățile erau: florinul, pitacul, grosul, zlotul, crăițaru, groșița, mărieșul etc. Toate reflectau pozițiile imperiilor, voința conducătorilor aflați pe tronuri, evenimentele grave, crize, războaie, mutări de populație, migrații… Limba a rămas numitorul comun al tuturor celor schimbătoare.

Pe filele cărților s-au găsit însemnări legate de evenimente și de viața socială a comunității, situații aparte, fenomene meteorologice aparte, care au afectat locurile și oamenii. Aceste însemnări constituie un fel de jurnal ad-hoc în care au fost marcate zilele cu importanță personală, colectivă, stări ale comunității.  

Majoritatea notelor proveneau de la preoți, ei fiind și primii cititori ai cărților. Ele vizau fenomenele meteorologice, calamității, probleme medicale. Astfel preotul Vichente din Densuș consemnează un cutremur în anul 1802, de Vinerea Mare. Tot la Densuș s-a consemnat că-n anul 1813 a fost o foamete mare în Ardeal, anul fiind ploios. În 27 aprilie 1814 a nins abundent. Toate reflectă preocuparea oamenilor din acea vreme de a transmite mesajul despre suferințele lor, inclusiv despre boli care nu aveau tratament la acea vreme, plus că medicii erau foarte puțini și scumpi. Pe o Biblie (Blaj, 1795) s-a consemnat că la Densuș că a fost ciumă în  anul 1733, holeră în anul 1832, iar în anul 1836 a fost al doilea val de holeră, Ardealul având de suferit. 

Sunt note minime, în limbajul epocii, fără multe detalii, făcute de oameni modești, care cunoșteau scrisul și cititul, dar marcați de cele întâmplate, dorind să lase urmașilor semne despre evenimentele la care au luat parte și care i-a marcat. Ele au ajutat la consolidarea limbii române în perioade grele.

Din aceste texte minime luăm cunoștință de personalitățile vremii: vicarăș Chiril Țopa la biserica din Hațeg (Penticostar, tipărit la Blaj, 1808); preotul Nicolae de la Subcetate a primit în anul 1797, în biserica din Baru, de la Ioan Bob o Teologie moralicească tipărită la Blaj (1766), cu ocazia vizitei făcute de Împăratul Franz Iosef în Țara Hațegului.

De asemenea, este menționat și Simion Zugravul din Țara Hațegului, el zugrăvind biserici, pictând icoane la mai multe biserici: Hațeg, Nucșoara, Baru Mic, Densuș, Prislop etc.

Cartea poate fi considerată ca o sursă de învățătură, problemele teologice s-au împletit cu cele social-economice și cu istoria de ieri, exemplu pentru iubitorii de carte de azi, limba română având greutatea ei în modelarea istoriei...

Câteva exemple ale legăturii dintre oameni, Dumnezeu și istorie, așa cum s-au ivit prin limba română cea de toate zilele…

 

 

Constantin Stancu

Text publicat în Rev. „Vatra veche”, nr. 7/2024

 

 

 

 

Radu Ulmeanu - OREFEU, când poetul se armonizează cu arhetipul... Mit, cosmos suav, iarba amară, copaci îmbătrânind...

 

                                     Un cosmos suav cu Radu Ulmeanu

 

 Poezia are tainele ei, timpul îi poate potența valențele, timpul poate pune o greutate nevăzută pe umerii versurilor. Radu Ulmeanu propune cititorului un volum de poeme scrise în anii șaptezeci, acum aproape o viață. Era modul în care poetul evada în propria sa istorie. Are un culoar de timp pentru a realiza perspectiva, cu bune, cu erori. Erau vremuri în care poezia era privită în societatea de atunci doar ca parte a ideologiei oficiale, ca parte a propagandei. Poetul nu s-a trădat pe sine, a rămas lângă izvor, a acceptat destinul ca un dat, s-a lăsat copleșit de magma poeziei. Nu a putut, nu a dorit, nu s-a lăsat clătinat. De privit în adâncimea fiecărui poem din acea vreme modul cum poetul și-a acceptat destinul. Poemele sunt culese din timpurile amare, apar în volumul Orfeu*, apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca în anul 2024. Este structurat pe mai multe zone: Porțile nopții (1971-1972); Cosmos suav (1973); Orfeu (1975). Anii au poezia lor, aurul a fost îngropat într-un timp suav, al tinereții, cu dinamica lor, cu muzica specifică. Poetul a evadat prin mit, prin legendă.

Orfeu este arhetipul artistului, muzica lui clătinată de dragoste, dor, speranță, animă cosmosul, lucrurile se fac luminoase, melodioase, ziua încape într-un strop de frumusețe. Poetul își asumă mesajul direct sau subliminal al mitului, intră în pielea artistului, acceptă forțele dragostei sub pecetea tinereții, istoria cu meandrele ei, poziția cerului în cuvinte, realitatea pregătită să vibreze sub aripa poeziei. O muzică discretă, dragă, dramatică străbate poemele. Titlurile devoalează capacitatea artistului de a găsi intrare în realitate, în viață, el întră într-un cosmos suav, pregătit să accepte literatura ca stare naturală a omului, cu necesitățile sale spirituale și fizice. Cosmosul apare omului ca un loc al haosului, dar aici avem unul suav, modelat de poezie, fragil în fața forței muzicii. Poetul se preschimbă-n Orfeu, muzica, poezia sa pot aduce la viață lucrurile perisabile, cele trecătoare. Imaginea femeii iubite, obiect al migrației într-o altă stare, de unitate structurală a ființei, răzbate din multe poeme. Prezența șarpelui ca motiv liric în multe poeme, face legătura cu mitul vechi ale dragostei, dar și cu slăbiciunile umane.

Presiunea timpului, a dragostei, a căutărilor febrile, a zicerii atrag temele cărții: predestinarea, vina, lumi în mișcare, înger activ, noaptea ca magie a existenței, visul de aur, finalul care marchează timpul trăit. Noaptea se conturează ca timp al creației, inspirația o face luminoasă și penetrabilă.

În poemul Orfeu (pp.100-101), avem portretul artistului care face natura să vibreze, acceptă universul pe care-l modelează după sunete fundamentale, mitice. Natura este-n mișcare, zăpezile sunt limpezi, ele aduc noaptea. Luna își scutură solzii pe umerii lui. Mireasa apare dintre umbre, el o privește cu ochi făcuți pentru „zei și fluturi”. Ar putea asculta de zei, să înainteze, dar este atras de mirajul ființei, o cădere sub aspru destin în pecetea dragostei. Apare mitul, interdicția pe care omul nu o poate respecta, la fel ca-n Geneza/ Facerea (Biblia), fiecare religie își are interdicțiile ei, zeii sunt atrași de pământ, pășind pe țărână, lasă urmele vântului. Dragostea, arta, natura în vibrație, noaptea cu vălul ei, devin motive ale religiei dragostei. Orfeu intră în memoria oamenilor ca victimă a limitelor sale, atras de dragostea pentru Euridice.

Starea poetului, atins de istorii vechi, de istorii personale este prinsă: „Îngăduie-mi totuși să urlu/ cu gura în cenușă/ cu fierbinții mei creieri/ în frumoasa noapte cu lună, senină/ fruntea mea acoperă fulgerul și blestemul” (Fremătă lângă mine, p. 12).

Realitatea zilelor, în tinerețea bărbatului matur, este abruptă, departe de magnetismul dragostei: „Plumbul alcătuirii tale pe pereții uzinelor,/ fabrici de duhuri, seminariști la plimbare/ cu muzica peste capetele lor/ amețind./ Fiasco al tulburării mentale,/ mentalitate de sprijin pentru trei președinți de republică/ ce ies din biserici, picturi murale/ fulminante/ sânge aprins al Stanei” (…,p. 14).

Dragostea revine ca un răsărit, femeia este o prezență fulgerată, venită de sus: „Nu va fi greu să ne stingem în iarba amară/ două ardori, una ca alta mai sfântă,/ plutind ca un hohot spre Steaua Polară,/ simțind cum tăcerea ne sfarmă și zvântă” (Răsărit, p. 29). Trupul femeii este o realitate atroce, necesară, din el și cu el vin razele ființei: „Trupul tău, femeie, vioară de aur,/ a răgușit cântând./ Mâinile tale, coarde ale rumorii,/ mă înconjoară blând./ Lângă tine îmbătrânesc copacii,/ și-aruncă spre tine o coajă amară./ Frunzele ți se năruie-n păr/ ca o ploaie de vară./ Rară ești pe pământ și rară în cer/ singură, acoperită de rouă./ Trupul meu fulgerând/ te taie în două” (Trupul tău, p. 31). O realitate palpabilă, concretă. Poemul apare și pe ultima copertă ca definiție a vremurilor.

Există o matrice a iubirii, din ea bărbatul nu poate ieși, o capcană de carne, o legătură divină: „Dă-mi carnea ta s-o sufăr în ochiul meu vibrând/ dă-mi ochiul tău de gresie tăcută,/ întoarce-te spre mine și strigă-mă din cer,/ tu, luminată și pierdută” (Matrice, p. 55).

Îngerul este agentul divin, intervine-n cele lumești, dar dragostea îl amețește. El atinge oamenii, aerul se face greu, un „nămol de aur”: „S-a îmbătat un înger de prea multă dragoste/ și umblă pe pământ în clătinare,/ cu cârji de flori se încovoaie spre umbra lui/ pe care o vede singur” (Un înger, p. 48). Efectul prezenței lui: „O aripă a lui desface orizontul/ prin care intră-n noi oștile cerești”. Îngerul este beat de atâta realitate concretă, materială, dureroasă.

Prezența lui Dumnezeu aduce mister, siguranță, dor nedefinit, omenesc, o milă abisală: „Îngăduie-mi Doamne să mă apropii,/ să-ți ating obrajii uscați,/ carnea să mi se umple de Tine,/ fruntea să mi-o înalț” (Milă, p. 39). Este o relație spre care tânjește poetul, pentru o „ninsoare cu pământ și flori”, într-un aici strălucitor.

Istoria are magnetismul ei, poetul este atras spre o lume amestecată, una în care trecutul și prezentul au casă, zbucium și „hărți sparte”, un pământ care urlă, spaime, moarte, chin, lumini… O lume agitată, speriată de „arhaice chinuri”… „Ne-ntindem frățește sub arămile lumii/ și caii ne-nhumă zburând precum hunii/ spre Roma uitată, spre Roma de veacuri/ pierdută sub stele, blesteme și lacuri” (Galop, p. 104). Peste zbucium, Demiurgul prezent cu pecetea lui: „O, cum mai devoră lumina amurgul,/ cum curge prin ele setos Demiurgul/ O, cum ne devoră cu brațe flămânde/ lumină și chin, deopotrivă de blânde”. Erorile vechi sunt sugerate prin cuvinte amare: iască, tămâie, râie, arămi, ceață, satanica miere, archebuze, diluviu…

Radu Ulmeanu iese din poezie, se izbește de o realitate de oțel, complicată și complexă, fiecare are drumul său, preocupările sale. Toate sub privirile filozofilor, tipare reluate de-a lungul timpului: „Iată-l pe Moise cu tabla de legi,/ cu calendarul de legi,/ Zarathustra sau Dumnezeu sau Alah/ predică în biserica plină, / până când ea devine peșteră goală/ iar vizavi altă peșteră e transformată-n biserică” (În genunchi filozofi, p.130). O poezie socială gravă, cu limita umană la minim, uși care se închid, carne muncitoare. Lanțul căderilor: „maț cu maț/ legat unul de altul dă funia de spânzurat” (p. 128). O viziune întunecată asupra perspectivei, una de pe strada populată cu oameni, atmosferă subliniată de cuvinte fără gravitație: minciună, interesele individului, cor de îngeri, nările principelui, degetele gâdei, iluzii, obrazul curat, dinții de aur, peșteră, lespezi adânci, beznă suavă…

Fericirea vine târziu, există un vis de aur, ea și el apropiați, cineva cântă frumos și descreierat: cu „sufletul greu rodind propria ta greutate”. Există o șansă: „Există intrări/ și există ieșiri. Și multe furnici. Îngerii ard/ ca niște fleacuri undeva peste cer./ E o noapte adâncă” (Visul de aur, 124). În acea noapte abisală: „Trosnetul greu al instinctelor”.

Demontând trecutul, istoria, prezentul după regulile sale, poetul reclădește o lume aparte. Își permite să evadeze din destin, e un joc, apoi destinul îl apasă, există femeia ca jumătatea care aduce sensul, uneori absurd, alteori luminos. Se folosește de toate mijloacele poeziei, de ritm și rimă, de la sonoritatea cuvintelor înșirate-n idee, la versul liber, viu. Uneori trist, pesimist, alteori suav. O carte smulsă din trecutul poetului, face parte din istoria sa, demonstrând capacitatea de a rezista prin poezie, prin adevărul liric, spus tăios. Mitul lui Oedip este rotund prin aceste poeme, chiar dacă realitatea vine într-o epocă abruptă, cu miturile ei modernizate, repede călcate-n picioare de caii în galop peste hărțile sparte…

Poetul rămâne în așteptare, noi lumi vin, cele vechi pleacă: „Este ceva sau nu este nu/ face să fie, prea ar fi mult./ Curge peste toate un râu./ Stau nemișcat și ascult. (Sfârșit, p.134). Undeva Oedip își cântă melodia, el speră că Euridice se va reîntoarce suavă și imponderabilă pentru o lume de începuturi pure...

 

 

Constantin Stancu

Text publicat în Rev. „Acolada”, nr. 8/2024

 

*Radu Ulmeanu, Orfeu, poeme, 140 pagini, Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2024. Coperta I – Gheorghe Tăttarascu – Orfeu și Euridice; coperta IV: Foto din arhiva autorului.

Camelia Ardelean - Poezia, totul sau nimic...

 

Camelia Ardelean, poezia între totul și nimic

 

Volumul de versuri Inimi de porțelan, semnat de Camelia Ardelean, ne prezintă o fațetă dantelată a poeziei sale, una construită cu migală și abnegație. Volumul a fost publicat la Editura StudIS din Iași, în anul 2022, având o copertă originală, cu elemente romantice.

De la început, prin motto-ul ales, poeta se alătură viziunii lui Juan Ramón Jiménez, poezia poate fi totul, poate fi nimicul dinamic, acela care a pus istoria în mișcare prin frumusețea încorporată în versurile scrise, cuvintele primind putere din partea nevăzută a lumii.  Autoarea ia în serios demersul de a scrie poezie, este responsabilă, refuză arata urâtului practicată de unele cercuri artistice. Se bazează pe armătura solidă a unui clasicism modelat de romantism, cu accente moderne. Uneori, formele riguroase pun presiune pe actul scrierii, poemele generând versuri inedite, chiar dacă stilul este unul standardizat.

Iată argumentele poetei: „Căci poezia există în sine însăşi, e nimic şi tot, începutul şi urmarea, acţiune, verb şi creaţie, şi ca atare, poezie, frumuseţe şi tot restul.” (Juan Ramón Jiménez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1956 – eseul “Poezie şi literatură”, volumul Eseişti spanioli, Editura Univers, Bucureşti, 1982).

Emilian Marcu, reține în prefață: „Formula de a scrie versuri compuse din propoziții simple, fără predicat, este, aș putea spune, o noutate care, de asemenea, o avantajează: Venin la tâmple. Lună destrămată./ Alean fecund. Trăiri „extraprudente”./ Popas în doi. Frânturi adiacente. (În circul morţii – viaţă acrobată). Pentru ea, ambrozia speranței este pe sfârșite și de aceea spune: Adesea mă refugiez în mine, dar nu pentru o izolare de lume, ci mai degrabă spre a simți acea savoare japoneză, numită umami (umami: gustul savorii sau <<gust plăcut savuros>>, este unul dintre gusturile de bază – din japoneză)”. – (Emilian Marcu, Camelia Ardelean - Un menestrel la curtea Poeziei mari, p. 7).

Volumul are mai multe paliere, etape în textele publicate, autoarea a regizat cu atenție aceste aspecte: Fosforescențe (sonete și rondeluri); Inflorescențe (elide); Introspecții (vers clasic); Zâmbete la poarta parnasului (pamflete) etc. La acestea se adaugă câteva note despre Camelia Ardelean. Se poate reține paleta de expresie lirică largă, ea pendulează între exercițiu necesar și observație atentă, specific creației feminine. Se regăsește indiferent de forme și versurile au tușe personale, semn că lumea poeziei se poate lumina cu fiecare poet de bună credință. Reținem câteva versuri: „Cuţite-n trunchiuri. Frunze despicate./ Mănunchi de ploi. Un plânset de florinte./Flămând zenit. O lacrimă cuminte,/ Pe pleoapa înserării din cetate” (Cuțite-n trunchiuri, p. 11). Frumusețea are pericolul ei, cuțitele sunt în trunchiuri, natura a pregătit și modul de a acționa sub puterea timpului, și el trecător.

Inventarul temelor, ideilor prezente în carte sunt multiple, disipate în multe direcții, cu accente venind în stiluri diferite: drumuri periculoase, un drum spre sine, aripa casantă, radiografia sufletului. Mai reținem: spada timpului este neiertătoare, balaurul himerelor sau un Everest secret, interior, un sânge curge din frunze, toamna e mereu prezentă cu risipa ei de culori și aur. Sunt prinse în versuri obiecte, natura cu forțele ei și formele diverse, frigul sau nuferii. Trimiterile pot fi felurite, legăturile cu poezia canonică de la noi se simte, lecturile au modelat textele cu forța pașilor siguri pe care poeta îi urmează, de la Blaga la Eminescu, la Macedonski sau Topârceanu. Se simte în siguranță pe drumuri cunoscute, acceptate la nivel didactic.

Camelia Ardelean apelează la marile teme ale mitologiei clasice, cutând sigiliul verificat al culturii globale, zeii sunt prezenți prin dinamismul lor în istorie, acoperind o mulțime de domenii: viața, moartea, tinerețea, timpul, pământul din care suntem plămădiți etc.  Iată câteva: *Hygeia: zeiţa sănătăţii în mitologia greacă şi romană./*Idunna: zeiţa tinereţii veşnice, ce deţinea merele de aur ale tinereţii (în mitologia nordică)./*Helheim: tărâmul morţilor, guvernat de zeiţa Hel (în mitologia nordică)./ *Geea: zeiţă în mitologia greacă, personificare a pământului ca element primordial./*Hemera: zeiţa greacă a zilei (în mitologia elenă).

Remarcăm legătura care se face între etapele poeziei, puntea realizată de istorie, mitologie, drame personale, destin. Uneori autoarea dorește prea mult să pună în evidență importanța poeziei și amprenta pe care o poate lăsa în viața oamenilor.

Până la urmă, destinul personal trebuie asumat, poezia este doar platforma de pe care putem zbura sau cădea, în funcție de gravitația vremurilor: „Râvnesc puterea tristei Penelope,/ De a râvni ce soarta-i hărăzise;/ Adesea cu iubirile-n sincope,/ Mi-am încropit în minte un Ulise./ Prin visul fad îmi zburdă antilope, Doar când ucid tenebre, pare-mi-se...” (Această vară cu-ndoieli hidoase, p. 19). Este o privire subiectivă, ea și-o asumă, acceptă datul ca pe un mit personal.

Umbrele trecerii timpului, viața în sine, oferă etape nebănuite, unele greu de depășit, în fiecare se desfășoară o Atlantidă. Mitul vechi devine actual prin asumare și meditație: „Te-agăţi de-o Euterpe muribundă,/ Resuscitezi furtuni în oaze mute,/ Dar rănile din versul tău abundă./ Cu cât te deplasezi spre senectute,/ În tine-o Atlantidă se scufundă;/ Dospesc în cuget şanţuri şi cucute” (În tine o Atlantidă se scufundă. Var.II, p. 21).

Presiunea destinului împinge omul spre natură, acolo există un câmp de maci, sângele este prezent prin simbol, viață și sacrificiu, la fel cum un câmp de floarea soarelui: „Eliptic, mă descătuşez din mine,/ Alerg prin vinovatul câmp de maci –/ Acolo unde, liber, te îmbraci/ Pe plaja minţii-n lujeri şi stamine” (Eliptic, mă descătușez de mine, p. 33). O plajă a minții, una în care lumile se echilibrează, realitatea și visul se leagă prin versuri și speranțe.  

Patria este aproape, chiar lângă ochii noștri, cu pădurile trainice, cu animalele care punctează vremurile, sub un spirit al rugăciunilor continue: „De fiecare arbor un înger se anină,/ Atuncea când securea înşfacă dârzul trup,/ Şi-o rugă se înalţă din piept de fagi, divină,/ Se-nchină lopătarii şi ciutele, în grup./ În orişicare munte zvâcneşte-o Bucovină;/ Din irisuri, Carpaţii în lacrimă erup” (Sub pleoapa zilei toamna, p. 35). Un tablou clasic, preluat din literatură, pictură, muzică, documentar cinematografic, trecut prin mintea poetei.

Există o limită a ființei, viața impune responsabilitate, de multe ori răsplata vine greu, ființa obosește pe calea vieții. Este o amprentă existențială pe care poeta și-o asumă, clipele sunt de plumb: „Am obosit să tot alerg prin viaţă,/ Din colţ în colţ, lumină să cerşesc,/ Ori să aştept un comitet ceresc,/ Să îmi transforme fierea în dulceaţă” (Am obosit să tot alerg prin viață, p.44).

Timpurile sunt grăbite, totul se topește în pasta vremurilor, scundele au altă greutate în părțile din cosmosul văzut. Este o reflecție asupra existenței sub umbrela anilor care curg, cenușă și fâșii ale universului în memorie, risipiri ale sensului: „Cenuşa zilei zboară, risipită/ Pe cuşma zării, pe fâşii agreste;/ Când murgul nopţii-ascunde sub copită/ Frânturi desprinse parcă din poveste,/ O zi din cosmos pare o clipită/ Şi clipa o eternitate este...” (Sub pleoapa toamnei murmur gorunii, p. 56).

În lumea proximă există istorii văzute și nevăzute, ceva s-a imprimat în carnea omului. Treptat ființa s-a corupt sub presiunea timpului. Alergii la frumusețea pierdută a lumii, călătorii eșuate: „În glia noastră dorm istorii ascunse-n lut de mii de ani;/ Trecutul este-o odisee vândută-n piaţă de profani./ Cain şi Abel sunt captivii din ADN-ul moştenit;/ Credinţa stă în echilibru pe lame roşii de cuţit/. În noi mocnesc bolnave euri, (re)populate cu ermiţi*;/ Constat că nu culoarea măştii ne face-n suflet diferiţi./ Ne injectăm ades în venă o doză de histrionism;/ Suntem alergici la perfuzii cu <<perimatul>> romantism” (Istorii, p. 79). Versuri profunde ivite din malaxorul istoriei alcătuite de oameni fragili, de porțelan.

Există speranță în lume: visul, perfecțiunea ca stare, posibilități diverse pentru a ieși în portalul timpului spre o eternitate visată. Optimismul vine din teama de a nu rata șansa. Este un semn pentru cei din jur: „Visat-am pân’ la fibră şi până la atom,/ Cu tolba înţesată de temeri colosale,/ Visăm eternitatea şi dreptul de-a fi Om;/ Antena plăsmuirii abundă de canale..”. (Visăm…, p. 100).

Volumul relevă generozitatea autoarei, stiluri diferite apar cu fiecare poem. Ea refuză arta căzută sub mode, privind spre cele clasice, spre un romantism posibil, cu semne ale unui modernism structural. Acceptă formele diverse ca un joc, un exercițiu de a merge cu tălpile goale pe cărbuni aprinși. Poate ar trebui ca poeta să-și cenzureze textele în teme unitare, expresive, conform cu mijloacele sale. Abilitatea de a ieși din ideatica poemelor prin metafore, simboluri sau fraze șlefuite, dovedește exercițiul asupra stărilor în care s-a lăsat captivă. Are un simț aparte pentru sonet, tușele lirice o ajută să depășească rigoarea literară. Apelul făcut la cultura universală, la teme solide o ajută să-și clădească materia fiecărui poem. Viața pare fragilă pentru poeta aplecată asupra lutului din care-și construiește poemele.  Trimiterile la aceste teme sunt benefice pentru cititorul pasionat de poezie. Chiar și pamfletele aduc posibilitatea de-ași exprime punctele de vedere asupra poeziei.

Chiar dacă ființa pare fragilă, poezia rezistă prin pasiune, răbdare, dedicare, acceptarea regulilor, atenție. Sunt calități specifice liricii feminine. Volumul nu abundă în experimente literare noi, din contră, există un confort stilistic pe care și-l asumă cu generozitate.

Camelia Ardelean rămâne un bun mesager pentru genul de poezie consacrat în studiile acceptate didactic.

 

 

Constantin Stancu

Text publicat în rev. „Sintagme literare”, nr. 3/2024