GLONȚUL DE AUR PENTRU SOLDAT

 

Un glonț pentru fiecare

 

 

A căzut un glonț din cer peste noi, unul singur,

putea fi pentru oricine dintre noi, 

putea fi glonțul absolut pentru toți.

 

Dar am fost captivi în acest frig ca-ntr-o cetate,

nimeni nu putea ieși, nimeni nu putea intra.

 

S-a auzit, apoi, un cântec lin, trupurile ne erau străpunse

de sunetele absenței.

Nu știm cine este la capătul cântecului,

la capătul armei din care a venit acest glonț rece și

perfect lustruit de morțile celor dinaintea noastră.

Vine primăvara simplu, natural,

pomii își încarcă armele albe, 

privesc spre noi cu frunzele fragile, 

neputincioase încă în fața unui ger

care stă sugrumat în tăcerile zilnice

din care se clădesc marile imperii…

Constantin Stancu Hațeg ©

 

Revista „Acolada”, nr. 7-8/2024... Fântânile literare de azi cu Radu Ulmeanu

 

ȘEKINA - ELEMENTE ALE CUNOAȘTERII CU REMUS VALERIU GIORGIONI

 

DESPRE „APRIDEREA NEURONILOR”

CU REMUS-VALERIU GIORGIONI

 

 

Pasionat de efectele credinței creștine în viața omului, dar și în viața socială, a colectivității, Remus-Valeriu Giorgioni revine cu o temă dragă, Gloria lui Dumnezeu. În cartea de analize și eseuri Gloria-Șekina (Vol. II) – Elemente ale Cunoașterii, realizat la Editura RISOPRINT din Cluj-Napoca, în anul 2024, autorul ne propune, și realizează, mirajul cunoașterii din perspectiva teologiei creștine sistematice. Nu se limitează doar la această latură, avem și apologetică, hermeneutică, principii științifice, aspecte ale literaturii prin prisma eseului bine acordat la valul istoric. O carte complexă, curajoasă, incomodă pentru atei, amatori și formatori de opinie interesați.

Cunoașterea se bazează, subliniază autorul în cartea sa, pe un complex de factori, forțe și prezențe acceptate de doctrina creștină. La baza cărții stă Biblia, cu toate palierele sale, apoi, concepte ale științei și alte laturi ale cunoașterii. Se pune accentul pe importanța revelației creștine, apoi a rațiunii, punctându-se firul roșu care străbate istoria oamenilor, așa cum s-a fixat prin cuvintele specialiștilor. Titlul este unul avertisment, sunt doar elemente, deci părți ale unui proces mai amplu de cunoaștere. Forța dinamică este credința omului, el putând să aleagă din noianul de date, elementele esențiale. Biblia, în codul ei interior, dincolo de ritualuri, este cartea/ cărțile despre adevăr. Adevărul s-a întrupat în Iisus, fiul lui Dumnezeu, pe baza celor două naturi ale sale: om desăvârșit și Dumnezeu, ipostaze și ale cunoașterii, nu doar existențiale. El este întruparea Cuvântului. Ceea ce atrage omul este Gloria-Șekina, prezența lui Dumnezeu.

Titlul împrumută mesajul din cultura ebraică, din Vechiul Testament, așa cum prezența lui Dumnezeu s-a manifestat oamenilor inițiați. Prefața „Fața Domnului” introduce pe cititorul avizat în tema cărții. Postfața Slava Domnului (Șekina) în Noul Testament, indică apogeul cunoașterii. Ea se manifestă deplin în Iisus Christos, norul divin semnalând prezența lui Dumnezeu și transmiterea concomitentă a mesajului divin (vezi tabloul de la Muntele Schimbării la Față). Prezența încapsulează și mesajul, adevărul.

În numeroase pagini, autorul face inventarul temelor și ideilor sale așa cum s-au revelat în Scriptură. Cunoașterea este progresivă, se bazează pe inițiativa lui Dumnezeu, disponibilitatea omului, capacitatea de a primi mesajul divin, preluarea lui sub puterea Duhului/ Spiritului Sfânt, coagularea ideii, declanșarea voinței de a accepta și acționa conform cu aceasta, capacitatea de a realiza voința divină în viața omului și a comunității.

Cartea începe cu o temă dragă evangheliștilor: evoluție sau creație, elementele științei aducând argumente pentru a depăși impasul. Oamenii de știință au acceptat, mai ales în ultima vreme, că în spatele Creației se află o minte inteligentă, cu un proiect inteligent, evoluția trecând în plan secund. Cunoașterea este un adevăr a credinței, omul face pași importanți în înțelegerea Creației, formându-se o cosmologie pe baze biblice, parte a științelor actuale. Cunoașterea Universului permite cunoașterea lui Dumnezeu. Autorul pune accentul pe „aprinderea” neuronilor, mierea cunoașterii: „Prin strunirea minții se obțin toate acele mari realizări ale  gândirii, în toate domeniile, prin canalizarea ei pe un singur făgaș, fără alunecări colaterale. Modelată întruna mintea noastră are posibilitatea să înflorească, depășindu-și hotarele” (p.50).

Adevărata cunoaștere se bazează pe Biblie, există o deosebire între cunoașterea filozofică și cunoașterea teologică. Sunt subliniate și limitele puse de inițiatorul cunoașterii: precaritatea condiției umane, abisurile în care se mișcă omul, latura spirituală și morală, cu elementele etice, păcatul, eroarea etc. Limbajul se bazează pe mituri, legende, simboluri, analogii, pilde sau exemple, tipologii sociale de-a lungul timpului, ziceri, proverbe etc. Toate sunt specifice pentru cunoașterea religioasă, deosebită de alt gen de cunoaștere. Giorgioni are abilitatea de a folosit acest limbaj, pune accente și trage concluzii. Unele sunt „sigilate” în teorii bine acceptate de mitologie, literatură, credință.

Dincolo de limită există un drum spre lumină, o schimbare generată de prezența lui Dumnezeu. Filozofia presupune idoli, chiar dacă partea modernă a mai schimbat perspectivele. Istoria și religia se întrepătrund, religia fiind o forță socială mereu prezentă indiferent de forma de organizare socială. Triburi, grupuri de triburi, popoare agregate, națiuni, asocieri de națiuni, după cum citează autorul de-a lungul cărții.

Iisus reprezintă apogeul cunoașterii, El a fost anticipat de scrierile din Vechiul Testament, oferind reguli ale disciplinei spirituale, iar confruntarea dintre filozofia greacă și religia creștină a rezolvat problema. Sincretismul dintre înțelepciunea ebraică, filozofia greacă și valorile sociale coagulate în Imperiul Roman în primele secole, oferă codul cunoașterii. Autorul nu se limitează doar la Biblie, face teologie sau filozofie comparată, sunt enumerați, prin idei, opere, concepte, filozofi, personalități ale culturii: de la Emil Cioran la Ravi Zacharias, la curentul osho sau Oparin, cu supa lui primordială, ori Charles Darwin, apoi antropologul David Pilbeam sau jurnalistul-eseist Lee Strobel. El se arată deschis spre teologia occidentală, bazată pe studiile unor teologi americani, apelează la cultura ebraică și la apologeți de marcă din lumea de astăzi.

 Suferința permite cunoașterea din plin, o regulă în istorie. După ce arată rătăcirea omului prin războaiele purtate de-a lungul timpului, din motive religioase diverse, scriitorul afirmă: „Dar sursa răului nu este Dumnezeu, prin voința Sa – el nu conduce planeta într-un mod absolutist-autoritarist -, ci libertatea omului. Dumnezeu doar îngăduie răul, temporar. Lăsându-i omului libertatea de a alege, Dumnezeu a creat într-un fel posibilitatea răului, dar omul este cel care – instigat de cel rău – a activat-o” (p.172).  

Cunoașterea aduce speranța, o cetate – Ierusalimul Ceresc, un viitor deschis, elementele sfârșitului, dar și speranța vieții veșnice. Intrarea în eternitate datorită Gloriei Divine, ca promisiune cu elemente de certitudine, pentru unii.

Celor care nu studiază Biblia, autorul le oferă numeroase elemente ale cunoașterii religioase, de la teologia liberală la cea socială a eliberării, ori teologia existențialistă sau cea istorică, cu accent pe teologia biblică.

Celor care au preferat să se aplece asupra Scripturii, autorul le aduce argumente convingătoare că sunt pe calea corectă, a celor dedicați. Este și o carte de apologetică pentru că autorul apără credința creștină în fața post-adevărului, a relativității valorilor de azi, într-o lume globalistă, în care ideile circulă libere, fără elemente de stabilitatea și siguranță. Omul fiind expus erorilor, iar cunoașterea eronată blochează voința și realizările. Chiar dacă nu aduce totdeauna elemente noi în abordarea sa, autorul realizează o sinteză a valorilor creștine, mereu noi prin impact și coagularea forțelor sociale într-un punct de trecere. Uneori se lasă dus de valul culturii ebraice, așa cum apare în Vechiul Testament, dar revenind la actualitatea Evangheliei lui Iisus, împins de credința sa și de epistolele Apostolului Pavel. 

Remus-Veleriu Giorgioni afirmă: „Prin credință/ acceptarea Cuvântului, noi am reușit să înțelegem adevărul acesta veșnic: pe Chipul lui Christos, cel vizibil pentru o vreme lumii acesteia, se vede tocmai strălucirea slavei lui Dumnzeu-Tatăl (p. 238).

Pe ultima copertă se fixează esența cărții, făcându-se referire la Gloria lui Dumnezeu, sunt prezentate câteva date despre Remus-Valeriu Giorgioni, poet, prozator, eseist, colaborator la jurnalele culturale, absolvent al Institutului Biblic BIMI (1994-1998), membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1997.

O carte de cultură care poate ajuta cititorul să treacă de abisurile zilnice, atât de prezente în viața oamenilor de astăzi.

 

 

Constantin Stancu

Text publicat în revista ”Actualitatea literară”, nr. 130, iulie, 2024

 

Revista `Vatra veche~, nr. 8/2024. Semnal, sumar, lumea literară de azi

 

Despre proza lui Ladislau Daradici... Câteva note de Radu Igna

 

            Prin lumea noastră cea de toate zilele

 

           Ladislau Daradici (n.1957), profesor de limba și literatura română în orașul Deva, este un reputat poet, prozator, critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara. A debutat în 1992 în revista Luceafărul, editorial în 2000 cu volumul de povestiri fantastice Întâlnire cu cei care au fost.  Au urmat an de an volume de poezii, proză, cinci volume de critică literară. Este prezent în revistele literare,  răsplătit cu mai multe premii.

Ladislau Daradici

           Volumul Chiulind de la ora de moarte (Editura Ideea Europeană, București 2018) este al treilea ciclu din cele 100 de povestiri începute în 2010. Primele două, Călăuzitorul de suflete și Ultimul uriaș din Zarand, au apărut 2014. Citim în Prologul cărții: „Cele treizeci și trei de parabole din acest volum închid, prin urmare, cercul celor o sută, variante ale lor fiind publicate deja în reviste…Și dacă în destinul meu au existat răstimpuri care m-au îndepărtat de mine însumi, mărturisesc că aceste povestiri m-au readus pe propriul meu făgaș, apropiindu-mă de propria esență” (p.6).

            Parabolele din acest volum (dar și meditații asupra timpului sortit muritorilor), par a fi legate funcțional unele de altele, fiecare ducând la un efect neașteptat, spre un scop unic, aducerea cititorului în lumea în care trăiesc personajele sale, cu incidente din trecut pe care le interpretează ca pe un simbol. Astfel personalitatea autorului-personaj se conturează cu fiecare povestire, copilăria, grija părinților pentru educarea sa, lumea în care s-a format, cea a cărților, „figuri miraculoase cu care viețuim”, până la adultul călător nu doar prin propria sa țară. Asta nu înseamnă că proza aceasta este absolut autobiografică. Ca acțiune, prezintă o problemă, nu o soluție. Tonul comentarilor este unul calm, detașat, simțim atitudinea sa față de  subiectul în discuției

Cugetările de la începutul textelor conturează de fapt ideea centrală a cărții. „Oare asta am fost și suntem noi, o înșiruire de creaturi fugare răspândite pe un peron an de an, pe măsură ce ne înstrăinăm de noi înșine, așteptând, în cele din urmă, să ne regăsim în același ultim tren al călătoriei noastre?”. (p.43).    

Radu Igna

 

Cartea  aceasta  este o și o adevărată monografie a vieții rurale, cu  obiceiuri, credințe, iubirea ce a dus la trăinicia familiei. Suntem aici  noi și cei din totdeauna. (vezi Transilvania sau despre morți numai de bine) Naratorul plecat în lume își revede locurile copilăriei. Tatăl său este înțeleptul satului situat între două șiruri de coline. În partea dinspre răsărit, se află cimitirul, casa din deal, cea a morții, cea din vale, a vieții. Totul în acest sat era rânduit cum se cuvine.

              Paradoxal, cele mai semnificative lucruri în viață rămân ființele pe care le-am iubit, poate chiar detestat, devenim astfel prizonierii propriilor tipare.                         În A fost odată o mătușă, înmormântarea mătușii Iustina, autorul ne introduce în lumea noastră cea de toate zilele: trăim pentru că ne-am născut, dar nu știm când și cum vom părăsi această lume. Povestirea, constituită din patru părți, cimentează personalitatea femeii, harnică, credincioasă, vorbea mereu despre Dumnezeu, truditoare ca toți ceilalți din zi în noapte, dar „Suferea de o duzină de boli imaginare. Îngrozită că toată noaptea i-au cântat cucuvelele, prevestitoare a morții, s-a îmbrăcat în grabă în haine de sărbătoare  și a plecat cu trenul la Sebeș unde trăia fiica sa, gândind că în oraș nu cântă cucuvelele. A coborât din tren și în fața gării  a fost lovită de o mașină.

          Dan, coleg și prieten, al naratorului, pasionat de pescuit pe Mureș, sare în valurile nervoase să-și salveze un prieten. A sărit să-l salveze. Și sărit a fost.

Dieter, prieten din copilărie, coleg de liceu, revine în țară din Germania după 40 de ani, la întâlnirea foștilor colegi de liceu. E vesel, plin de viață, fericit în iubita sa Germania unde s-a refugiat în tinerețe. A murit în ultima noapte a șederii sale în casă părintească, împăcat și din păcate singur.

Un copil  pasionat de lecturi, în drum spre școală, vede un om spânzurat într-un prun, un bărbat de cel mult 50 de ani. Imaginea spânzuratului îl va rămâne în minte pe viață. (Dilema unei dimineți reci și cețoase). O bună parte a povestirii nu are legătură directă cu moartea și starea băiatului, cât cu lumea în care trăiește.

 

În Să vrei să mori de frumusețea vieții, Aurelia, de 78 de nai, soțul Toader, de 87 de ani, se scoală în fiecare dimineață odată cu zorile să hrănească animalele. Toader plecă pe malul Mureșului  să culeagă urzici ca  Aurelia să facă o zeamă. O găsește  în casă, în scaun cu capul  sprijinit de brațul stâng.  Era acolo, dar viața  o părăsise. „Dacă ea nu mai e, îi spune Toader vecinei, eu nu mai am de gând  să mai izbăvesc pe aici. Luni a fost înmormântarea Aurelie, miercuri  a murit și el (p.148). În ultima scenă există o frază memorabilă: …nu există lucru mai cumplit și mai trist într-un destin de om decât să fii singur…

Toți știm că trebuie să murim, dar să  ne rămână totuși numele și ceea ce am agonisit noi și  cei de înaintea noastră. Tanti Mărioara (Răni și blesteme), „o mână de femeie trudită de ani, aproape frântă în două”, văduvă de mulți ani, se dușmănește cu  niște vecini că i-au luat  din pământ. Nepotul o întreabă uimit: „Și-ți trebuie bucata aceea de pământ?!” - Nu, dar era pământul nostru, l-am moștenit de la părinții mei”. Convinsă că așa e în viață, până la urmă trebuie să mori, îi zice nepotului venit în vizită: „Când vei mai trece pe aici, să pui o lumânare și pentru mine”.(p.130).

Există spre sfârșitul cărții o povestire care iese din obișnuitul lumii tradiționale, ducându-ne în misterele imaginarului/absurdului. Povestirea se întitulează Săcămaș sau o zi mai urâtă de cât moartea. Preotul și preoteasa satului, de pe  malul Mureșului, pleacă însoțiți de Ionică, prostul satului, să culeagă prunele din livadă. Ionică terminase patru clase dar nu știa să citească, dar era îngrijit  și harnic. În timp ce scuturau prunele, o creangă lovindu-l în cap, s-a prăvălit  pierzându-și cunoștința. L-au urcat repede în căruță și au pornit să-l ducă la spital îngroziți că ar putea muri. Ceea ce urmează e de domeniul fantasticului. Pe drum a deschis ochii și a pus: „În nici o predică, de a dumitale, părinte, nu ai vorbit vreodată că trebuie să găsim calea prin care să greșim mai puțin. Iar după Voltaire, deși îndoiala este neplăcută, certitudinea în schimb e de a dreptului  caraghioasă”. Uimiți, preotul și preoteasa  își pierduseră graiul. Tot drumul până la Deva a vorbit astfel. La spital  a vorbit ca un savant. Medicii l-au adormit ca să-l opereze. A doua zi când s-a trezit, era același Ionică analfabet și tembel. Își amintea că a pățit ceva neplăcut, că ziua aceea  a fost  mai urâtă decât  moartea.

Textul final Visul  nostru cel de  toate zilele, ne readuce la începutul cărții.  Omul și visele sale salvatoare. Ileana din satul Lejnic își plânge copilul înecat în Mureș. L-au căutat oamenii multe zile, a vegheat malurile. Nopți întregi a fost chinuită de vise. Maica Domnului i-a arătat locul în adâncul apei unde zace  trupul copilului. „M-am rugat, părinte, căutându-l în vis, îndrumată de  Fecioara Maria. Și în adevăr, spre uimirea satului, trupul se afla acolo” (p.188). Cugetarea din final: „Cei care cred că se întorc din moarte se întorc de fapt din  pst-mortem, căci dacă și moartea e izvor al visului, oare mai  contează atunci cum să trăiești?”.(189).

 

Există două observații pe care le putem face în legătură cu aceste povestiri. În primul rând că autorul folosește metoda similară cu cea găsită în fabule și parabole, în care evenimentele, personajele sunt echivalente cu altceva care să ne conducă la adevăr, care în realitate poate asuma multe forme. În al doilea rând, despre concepția autorului. Le-a scris nu doar pentru tristețea faptelor, că oglindesc modul de viață cu sfârșitul ei neașteptat, ci o filozofie moștenită de la străbuni: să trăiești, cât ți-e dat cu demnitate, știind bine că mai devreme sau mai târziu, fiecare om trebuie  să plece din această lume, în ciuda faptului că „Ne agățăm mereu de ieri în căutare de certitudini și stăm mereu cu ochii ațintiți spre mâine…”.

În esența ei, cartea este și un amplu eseu despre tradițiile, credințele în lumea rurală transilvăneană, cu precădere în satele de pe Valea Mureșului.

                                                                

                                                               RADU IGNA 

 

Codul poeziei la Constantin Stancu, note de Dumitru Hurubă

 

Responsabilitatea actului de creație

 

Cu conştiinţa împăcată spun că încă un poet român a fost nedreptăţit de timp şi de conjunctura politico-comunistă, când valorile se cerneau prin sita  unei cenzuri mânuită cu destulă abilitate de indivizi care , eventual, erau apreciaţi activişti de partid, dar nici într-un caz pricepuţi    într-ale literaturii. Având „origine sănătoasă” sau profesii paralele cu creaţia artistică, acei diriguitori-călăi ai culturii, de fapt, au hotărât printr-o simplă semnătură – deseori cam hieroglifică – soarta multor oameni-creatori.

Că poetul Constantin Stancu a fost, din acest punct de vedere o victimă, este mai presus de orice îndoială; iar acest prim volum de versuri cu titlu-metaforă, poate dovedi oricând şi oricui că autorul cărţii vine să adauge grupării de poeţi hunedoreni încă un nume care nu poate fi şi nu trebuie ignorat…

Parafrazând în sensul cel mai frumos zicerea caragialiană „simţ enorm şi văd monstruos” sau, altfel spus, contactul poetului cu lumea înconjurătoare se produce spontan şi cu atâta acuitate, încât reflectarea acesteia în poezie ia, uneori, accente care nu par să mai fi trecut prin filtrul raţiunii poetice şi al canoanelor artistice. Însă avem de a face cu o falsă impresie: la Constantin Stancu se află sub control materialul folosit, precum în cazul versurilor: „Arborii se zvârcolesc în somnul verde,/prin insomnia mugurilor/se strigă unul pe celălalt,/se aprind peste cei care nu a nins, -/ard cu flacără transparentă,/cum numai în unele dimineţi/este mâna ta// (Insomnia din muguri,p.38); sau, şi mai elocvent, din acest punct de vedere, este începutul poeziei Ecou de toamnă (p.45): „ Un strop de târziu m-a străbătut,/s-a prelins de-a lungul oaselor/parcă un ochi mi-a traversat fiinţa,/greu ca un glonţ,/efemer ca un  fluture de cripton,/cald precum sângele jertfei.”

În imediata apropiere a unui realism în care poetul se simte implicat şi întotdeauna responsabil, se află efectul unei hipersensibilităţi şi a unei nostalgii de care el nu poate scăpa nici atunci când doreşte cu tot dinadinsul: „Mă rog de voi să fiţi frumoşi,/să mai pornim jocul acela din copilărie/când ridicam oraşe de zăpadă/pe un sentiment din nord,/acolo se întorceau păsările călătoare/amăgite de anotimpul secret” (Anotimp secret, p.50), sau: „Numai iarba adoarme în picioare,/gândurile ei vegetale,/e timpul să te chem în inima mea,/ să te ghemuieşti într-un ventricul,/să te încălzeşti ca într-un pântec,/să fii copila naivă,/să te mire fuga sângelui spre nefiinţă,/ ca o planetă/spre marginea timpului” (Ca o planetă, p.75)

Ce ar mai fi de remarcat la Constantin Stancu? Un soi de lejeritate a discursului poetic – posibilă consecinţă a unui îndelungat exerciţiu de creaţie care, în context, iată că justifică, însă din alt unghi, acest debut târziu. Privind din acest punct de vedere problema, apariţia prezentului volum de versuri poate fi considerat un câştig important pentru autor … Pentru că, ajuns la maturitate artistică, el îşi asumă, pe drept, un rost şi o anumită responsabilitate artistică şi chiar socială, observând discret, dar categoric, materializarea ideii că: „Viitorul este o floare de câmp/crescută din sânge tânăr,/viaţa -/ brazda udată de lacrimi,/un os al soarelui pe care creşte carnea ideii,/copacul din faţa ferestrei este orb,/vântul aduce ornice în sângele femeilor,/ziua moale atârnă de un colţ/în afara timpului” (Carnea ideii, p.122).

Dar, vorbind despre discursul poetic, să nu cădem în capcană: poezia lui Constantin Stancu nu este una în universul căreia se pătrunde uşor, mai de grabă aş spune că avem de a face cu o creaţie modernist – filozofică, dar ceva mai greu accesibilă; însă odată descoperit codul, satisfacţia întâlnirii cu adevărata poezie o simţim ca pe o victorie prefect compensatoare. 

 

*Dumitru Hurubă în cartea Cititorul de iluzii, Editura „eubeea”, Timişoara - 2010   

 

PSALM

 

Psalm

 

                          (După Psalmul 23)

 

 

Tu, Doamne, mă călăuzeşti,

Fiinţa mi-o hrăneşti, în slăbiciune,

Zilnic, Doamne, îmi vorbeşti,

Mă aperi de ispite, de lume…

 

Iată, ape liniştite, în înserare,

Căile Tale sunt drepte şi vii,

Pentru Numele Tău Mare,

Trecem din ţărână în copii…

 

Sufletul meu se înviorează,

Cuvântul Tău mă hrăneşte,

E dulce-n dulcea amiază,

Iar seara mă și linişteşte…

 

Nu mă pedepsi prea tare,

Ai milă în slăbiciunea mea,

Numele Tău e-ndurare - şi e mare,

Chiar şi-n valea rece şi rea…

 

Şi nu mă tem de răul-rău,

Când trec prin umbrele morţii,

Păzit sunt veşnic de braţul Tău

În tăcerile adânci ale nopţii…

 

Doamne, bunătate şi îndurare

Sunt turnate-n viaţa mea,

Trăiesc minunea cea mare -

Binecuvântat sub Aripa Ta…â

C. Stancu Hațeg ©

 

EPISTOLĂ DESPRE DUMITRU HURUBĂ - OMUL, PRIETENUL... Semnează Doina Bălțat, profesor, membru UZPR

 

D.H. – OMUL, PRIETENUL…

 

 

Dumitru Hurubă avea o legătură spirituală constantă cu Parcul Dendrologic din Simeria, înainte cu mult de a-l întâlni eu. Nu a fost de mirare că și-a dorit să locuiască în apropierea acestuia, iar poeziile sale care fac deseori referiri concrete la Parc, lasă să se întrevadă o poveste pe care doar ne-o putem imagina cam astfel:

„Demult, într-o primăvară anume, au venit păsările cu cântările lor gălăgioase să populeze parcul, iar D.H. s-a așezat la măsuța lui de sub teiul abia dat în floare. A apărut de pe o potecuță și i s-a așezat alături „Muza”… Glasurile păsărilor s-au încrucișat în văzduh cu șoaptele lor înțelese sau neînțelese, stârnind și azi în tării, unde norii și păsările zboară la fel ca odinioară, aripi în vânt și în timp. Iubirea lor? A fost una împărtășită, însă fără un final fericit, cu toate acestea lăsând în sufletul singuraticului visător un imens curcubeu. D.H. încă mai rătăcește în răstimpuri pe alei misterioase, lăsând cu câțiva pași în urmă o părticică de inimă și o poveste neterminată… Parcul însă le vede și le aude pe toate. Lacul lui poartă în oglinda tulburată de nuferi imaginea celor doi, iar clipocitul încet al pârâiașului dintre lacuri le îngână la nesfârșit cuvintele.”

Indiferent de motive, de consecințe, de ce a făcut ori nu a făcut cu trecutul, destinația a fost și va fi mereu o posibilitate infinită de a cunoaște, a înțelege și a contempla umanitatea în toată diversitatea sa. Jocul cu trecutul îl mai poartă  spre tărâmuri de poveste, o poveste care este chiar a lui, o poveste pe care e păcat să nu o investigheze și să o retrăiască. În îmbrățișarea tainică a Timpului, amintiri copleșitoare îl leagă încă prin fire de lumină de aceea lângă care s-a regăsit cândva în bătăile unei singure inimi, pline de iubire și recunoștință. De aceea Parcul a devenit Catedrala în care s-au întâlnit și și-au unit sufletele. O pagină îndoită din cartea propriei vieți, la care revine frecvent, acceptând că marile pasiuni sunt solitare, o pagină pe care au curs duioase cuvinte, îngenuncheate de un destin nedrept. Acesta ni se arată a fi omul Dumitru Hurubă, poetul liric, mereu discret cu viața sentimentală.Sunt pe lumea asta oameni care există parcă pentru noi, în momentele în care avem nevoie de ei. Nu atât scriitorul, cât omul Dumitru Hurubă a fost cel care mi-a oferit, în stilul atât de caracteristic, pieziș și nu de-a dreptul – tocmai ca orgoliul meu să nu se simtă jignit – întâiul sprijin în formarea mea ca viitor absolvent de master… Era suficient să spun că am de făcut un eseu pe o temă anume, dar nu îmi permite timpul, iar a doua zi să îl primesc pe e-mail gata făcut. Am descoperit la acesta și pledoaria care îmbină stilul academic cu umorul, poate și cu cel a vorbi „pe dedesubt”, punându-mi la încercare puterea de a delimita vorba serioasă de cuvintele ușor mucalite, atunci când îmi explica telefonic anumite teme care-mi puteau fi subiecte de examen. Acest amestec avea rostul de a face pentru mine subiectele mai agreabile, dintr-un curs oarecare pe care îl consideram arid, ori să îmi alunge tensiunea de dinaintea vreunui examen. Da, mă auzea, mă vedea, puteam să am un sfătuitor la greu și am beneficiat de acest tip de ajutor de câte ori s-a putut. Sunt oameni care încearcă să netezească vieți. Să așeze în calea vieții altora pietre pe care aceștia să se înalțe. Dumitru Hurubă a fost, pentru mine, un astfel de om.

Dincolo de eleganța discursului, mi-l amintesc ca exemplu de omenie, de bun-simț, de aplecare către ceilalți. Amabil cu toată lumea, își găsea mereu timp să participe la lansările de carte ale confraților, iar la rugămintea acestora accepta cu ușurință să le și prezinte volumele, fie verbal – la întâlnirile cu cititorii, fie în diverse publicații. Și da, am verificat prin vechi documente, descoperind astfel că Dumitru Hurubă a fost primul care a scris despre scriitorii județului Hunedoara… 

Ascultam fascinată poveștile lui de viață, pentru că era un neîntrecut povestitor, dezvelindu-și sufletul ca un copil, văzând în asta puritatea omului care nu minte, care are și el dezamăgiri, neîmpliniri, dureri personale. Da, îi era suficient să fie sincer și să facă binele din umbră, tăcut și banal de simplu, răbdător și stăpân pe sine. Nu se comporta cu aroganță, nu aștepta mulțumiri ori aplauze, nu  cerșea nici admirație. Refuza de fiecare dată vorbăria fără sens și bârfa, necomplotând și nici devenind părtaș la intrigi. Nu ura și nici nu invidia, iar dacă era ofensat în vreun fel, răspunsul se afla în vreun text literar – mă refer la textele satirico-umoristice – căci, indiferent de genul literar abordat, Dumitru Hurubă a reușit să stăpânească cu măiestrie limbajul, transformând cuvintele în instrumente de expresie puternice. Da, m-a impresionat acea cultură generală solidă, acea inteligență nativă pe care le valorifica doar la masa de scris, nedorind să creeze aparențe, să iasă în vreun fel din anonimat.

S-a legat așadar un soi de prietenie cu acesta, bazată pe înțelegere, reciprocitate, și care pare să fi funcționat: din 2008, deveanul Dumitru Hurubă a devenit simerian, parte a familiei mele. Vecin cu Parcul Dendrologic, în intimitatea Căsuței de creație care îi poartă numele, a semnat nu mai puțin de65 de cărți, din totalul de 80. Se pare că „Muza îi venea tropotind din Parc”, să-l citez pe un prieten al omagiatului, dl. Cheșuț Cristian. 

 A răspuns favorabil în mod repetat și la invitațiile noastre, ale cadrelor didactice de la Colegiul Tehnic de Transport Feroviar „Anghel Saligny” din Simeria, participând la întâlniri cu elevii și profesorii pe teme literare, abordând în special literatura umoristică, spre deliciul celor prezenți, lăsând în sufletul lor o mare de amintiri. În mod neașteptat pentru el, ca o surpriză binemeritată, autoritățile locale au decis să îi acorde titlul de Cetățean de Onoare al Orașului Simeria, oferit chiar de doamna profesor INTOTERO NATALIA, deputat (vezi foto).

Privind în urmă și coroborând cu discuțiile de la începuturi, m-am convins că nu a contat pentru el decât apropierea de Parcul Dendrologic, cu toate implicațiile sufletești ale acestuia. Că am fost eu ori familia mea pe aproape în acel moment când a decis mutarea în Simeria, a fost doar o întâmplare ce ține strict de destin. Cred că în viața fiecăruia dintre noi vin oameni care ne dau o direcție. De existența cărora se leagă evoluția ulterioară a unor evenimente sau destine. Aș putea afirma că Dumitru Hurubă a fost acolo când trebuia, pentru foarte mulți dintre noi. Cu siguranță că este, așa cum s-a afirmat printr-o sintagmă, „creator de identități” căci a modelat oameni, a lăsat în urmă o colecție impresionantă de cărți muncite ani buni, iar latura lor formativ-educativă nu este de neglijat. Rar am văzut atâta acribie în modul în care-și pregătea scrierile, atâta meticulozitate în a cerceta sursele pentru a spune adevărul, fie atunci când se adresa unui public la o lansare de carte ori la vreo întâlnire cu cititorii, fie când pregătea o carte. A făcut din Literatura română, pe care a cinstit-o întru totul, o știință exactă. În ce sens? Nimic nu trebuia să fie spus altfel decât ca la carte. Cu lux de amănunte și întru adevăr. Un scriitor de excepție, venit pe lume parcă pentru a-și onora profesia.

Acum, la ceas aniversar, îi doresc să se bucure de reușitele sale pe tărâm literar, să fie mereu ocrotit de Dumnezeu, inspirat de Muză și înconjurat doar de prieteni sinceri!

Urări de bine, gânduri de prețuire și îmbrățișări dragi din partea întregii familii BĂLȚAT: Patricia-Maria și Alin-Ciprian; Doina și Ioan-Mircea!

                                       prof. Doina BĂLȚAT, membru al UZPR

Sursa: Dumitru Hurubă - Omagiu la 80 de ani, vol. II, pp. 549-551

 

Revista „GLAS RÂMNICEAN”, nr. 175-176/2024. Semnal, câteva gânduri

 

Cine a zis că Dumnezeu e un bătrân albit

 cine a zis că Dumnezeu

e un bătrân albit care şade în cer

scornind lumi prefăcute

mereu pe terminate

semnând iertări şi pedepse grele

pentru tot felul de inadaptaţi

necopţi şi indisciplinaţi

când Dumnezeu e atât de tânăr

cel mai tânăr

aflat abia la începutul veşniciei Sale

Daniel Marian 

Din vol. Sălbăticiuni, 2024

Aurelian Sârbu: Lumina nu încape în umbră...

 

FLOARE  OFILITĂ

 

 

te-am îmbiat la drum lin

        cu înaltul cuvintelor  încredințate

ci nu ni s-au împreunat mâinile

nu ni s-au potrivit iubirile

         precum nu încape lumina în umbră

         și floarea ofilită nu dă-n fruct

 

și-aș fi pășit pe abrupte poteci

         să-ți preschimb luna-n poieni -

         locul de demult

         în care mi te-ai ivit duminică

         locul de demult

    

Aurelian Sârbu

 

Hațegul și cărțile, 31 august 2024

 

Hațeg, poezie și muzică

 

 

În data de 31 august 2024 în Sala Festivă a Liceului Teoretic „Ion Constantin Brătianu” din Hațeg, cu ocazia Zilelor Orașului, a avut loc un eveniment cultural, muzică și poezie, cu lansare de carte.

Momentele muzicale au fost susținute cu mult talent de Mihaela și Iulian Maxim, prezentarea evenimentului s-a realizat de către Daria Bendea, a recitat din poeziile cărților prezentate Cristina Părău.

Au lansat cărțile Constantin Păștinaru-Roiu, Existență fără margini, poezii apărute în anul 2024 la Editura Corvin din Deva, precum și Gabriela Botici, Pe strada Gândurilor, sonete, volum apărut la București, Editura Fast Editing în anul 2024. Au fost prezenți mai mulți iubitori ai literaturii și culturii, personalități din cadrul comunității.

Evenimentul a fost organizat prin grija Primăriei Hațeg, făcând parte integrantă din sărbătoarea tradițională Zilele Orașului.

După prezentarea momentului cultural, a luat cuvântul domnul Adrian Pușcaș, primarul orașului, mulțumind participanților, salutând momentul ca unul de referință în istoria locală.

Gabriela Botici și Constantin Păștinaru și-au prezentat pe scurt volumele, au recitat din creațiile proprii, au făcut remarci legate de cărțile prezentate, au punctat proiectele de viitor.

Cartea Pe strada gândurilor a fost prezentată pe larg de scriitorul Constantin Stancu, punctând câteva note de lectură legate de sonetele publicate în volum, plus cadrul mai larg în care cultura este dinamică prin cărțile Hațegului.

Domnul Radu Igna, scriitor, a ținut să remarce poeziile lui Constantin Păștinaru, legătura lor cu rigoarea existenței, latura spirituală fiind bine conturată.

Doamna Cristina Părău a recitat din creațiile celor doi autori. Gabriela Botici a recitat o poezie de Grigore Vieru dedicată limbii române. Au mai intervenit cu note literare legate de creațiile prezentate Badea Rodica, directorul liceului, Raul Constantinescu, fost profesor, pensionar, scriitor, alți participanți.

La finalul evenimentului a avut loc o sesiune de autografe susținută de cei doi autori.

Cei prezenți au făcut fotografii, s-au întreținut, au schimbat opinii legate de cărțile Hațegului.

Fondul muzical a fost susținut de Mihaela și Iulian  Maxim, melodiile aducând o notă romantică și elegantă evenimentelor.

Ulterior, participanții s-au deplasat în centru orașului pentru a urmări programul dedicat sărbătorii locale.

Evenimentul poate fi urmărit:

 https://www.facebook.com/botici.gabriela/videos/1247186456451570

A consemnat C Stancu Hațeg ©