Responsabilitatea
actului de creație
Cu conştiinţa împăcată spun că încă un poet român a fost nedreptăţit de timp şi de conjunctura politico-comunistă, când valorile se cerneau prin sita unei cenzuri mânuită cu destulă abilitate de indivizi care , eventual, erau apreciaţi activişti de partid, dar nici într-un caz pricepuţi într-ale literaturii. Având „origine sănătoasă” sau profesii paralele cu creaţia artistică, acei diriguitori-călăi ai culturii, de fapt, au hotărât printr-o simplă semnătură – deseori cam hieroglifică – soarta multor oameni-creatori.
Că poetul Constantin Stancu a fost, din acest punct de vedere o victimă, este mai presus de orice îndoială; iar acest prim volum de versuri cu titlu-metaforă, poate dovedi oricând şi oricui că autorul cărţii vine să adauge grupării de poeţi hunedoreni încă un nume care nu poate fi şi nu trebuie ignorat…
Parafrazând în sensul cel mai frumos zicerea caragialiană „simţ enorm şi văd monstruos” sau, altfel spus, contactul poetului cu lumea înconjurătoare se produce spontan şi cu atâta acuitate, încât reflectarea acesteia în poezie ia, uneori, accente care nu par să mai fi trecut prin filtrul raţiunii poetice şi al canoanelor artistice. Însă avem de a face cu o falsă impresie: la Constantin Stancu se află sub control materialul folosit, precum în cazul versurilor: „Arborii se zvârcolesc în somnul verde,/prin insomnia mugurilor/se strigă unul pe celălalt,/se aprind peste cei care nu a nins, -/ard cu flacără transparentă,/cum numai în unele dimineţi/este mâna ta// (Insomnia din muguri,p.38); sau, şi mai elocvent, din acest punct de vedere, este începutul poeziei Ecou de toamnă (p.45): „ Un strop de târziu m-a străbătut,/s-a prelins de-a lungul oaselor/parcă un ochi mi-a traversat fiinţa,/greu ca un glonţ,/efemer ca un fluture de cripton,/cald precum sângele jertfei.”
În imediata apropiere a unui realism în care poetul se simte implicat şi întotdeauna responsabil, se află efectul unei hipersensibilităţi şi a unei nostalgii de care el nu poate scăpa nici atunci când doreşte cu tot dinadinsul: „Mă rog de voi să fiţi frumoşi,/să mai pornim jocul acela din copilărie/când ridicam oraşe de zăpadă/pe un sentiment din nord,/acolo se întorceau păsările călătoare/amăgite de anotimpul secret” (Anotimp secret, p.50), sau: „Numai iarba adoarme în picioare,/gândurile ei vegetale,/e timpul să te chem în inima mea,/ să te ghemuieşti într-un ventricul,/să te încălzeşti ca într-un pântec,/să fii copila naivă,/să te mire fuga sângelui spre nefiinţă,/ ca o planetă/spre marginea timpului” (Ca o planetă, p.75)
Ce ar mai fi de remarcat la Constantin Stancu? Un soi de lejeritate a discursului poetic – posibilă consecinţă a unui îndelungat exerciţiu de creaţie care, în context, iată că justifică, însă din alt unghi, acest debut târziu. Privind din acest punct de vedere problema, apariţia prezentului volum de versuri poate fi considerat un câştig important pentru autor … Pentru că, ajuns la maturitate artistică, el îşi asumă, pe drept, un rost şi o anumită responsabilitate artistică şi chiar socială, observând discret, dar categoric, materializarea ideii că: „Viitorul este o floare de câmp/crescută din sânge tânăr,/viaţa -/ brazda udată de lacrimi,/un os al soarelui pe care creşte carnea ideii,/copacul din faţa ferestrei este orb,/vântul aduce ornice în sângele femeilor,/ziua moale atârnă de un colţ/în afara timpului” (Carnea ideii, p.122).
Dar, vorbind despre discursul poetic, să nu cădem în capcană: poezia lui Constantin Stancu nu este una în universul căreia se pătrunde uşor, mai de grabă aş spune că avem de a face cu o creaţie modernist – filozofică, dar ceva mai greu accesibilă; însă odată descoperit codul, satisfacţia întâlnirii cu adevărata poezie o simţim ca pe o victorie prefect compensatoare.
*Dumitru Hurubă în cartea Cititorul de iluzii, Editura „eubeea”, Timişoara - 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu