Prin lumea noastră cea de toate zilele
Ladislau Daradici (n.1957), profesor de limba și literatura română în orașul Deva, este un reputat poet, prozator, critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara. A debutat în 1992 în revista Luceafărul, editorial în 2000 cu volumul de povestiri fantastice Întâlnire cu cei care au fost. Au urmat an de an volume de poezii, proză, cinci volume de critică literară. Este prezent în revistele literare, răsplătit cu mai multe premii.
 |
| Ladislau Daradici |
Volumul
Chiulind de la ora de moarte (Editura
Ideea Europeană, București 2018) este al treilea ciclu din cele 100 de
povestiri începute în 2010. Primele două, Călăuzitorul
de suflete și Ultimul uriaș din
Zarand, au apărut 2014. Citim în Prologul cărții: „Cele treizeci și trei de
parabole din acest volum închid, prin urmare, cercul celor o sută, variante ale
lor fiind publicate deja în reviste…Și dacă în destinul meu au existat
răstimpuri care m-au îndepărtat de mine însumi, mărturisesc că aceste povestiri
m-au readus pe propriul meu făgaș, apropiindu-mă de propria esență” (p.6).
Parabolele din acest volum (dar și meditații asupra
timpului sortit muritorilor), par a
fi legate funcțional unele de altele, fiecare ducând la un efect neașteptat,
spre un scop unic, aducerea cititorului în lumea în care trăiesc personajele
sale, cu incidente din trecut pe care le interpretează ca pe un simbol. Astfel
personalitatea autorului-personaj se conturează cu fiecare povestire, copilăria,
grija părinților pentru educarea sa, lumea în care s-a format, cea a cărților, „figuri
miraculoase cu care viețuim”, până la adultul călător nu doar prin propria sa
țară. Asta nu înseamnă că proza aceasta este absolut autobiografică. Ca acțiune,
prezintă o problemă, nu o soluție. Tonul
comentarilor este unul calm, detașat, simțim atitudinea sa față de subiectul în discuției
Cugetările de la începutul textelor conturează de fapt ideea centrală a cărții. „Oare asta am fost și suntem noi, o înșiruire de creaturi fugare răspândite pe un peron an de an, pe măsură ce ne înstrăinăm de noi înșine, așteptând, în cele din urmă, să ne regăsim în același ultim tren al călătoriei noastre?”. (p.43).
 |
| Radu Igna |
Cartea
aceasta este o și o adevărată monografie
a vieții rurale, cu obiceiuri, credințe,
iubirea ce a dus la trăinicia familiei. Suntem aici noi și cei din totdeauna. (vezi Transilvania sau despre morți numai de bine)
Naratorul plecat în lume își revede locurile copilăriei. Tatăl său este
înțeleptul satului situat între două șiruri de coline. În partea dinspre
răsărit, se află cimitirul, casa din deal, cea a morții, cea din vale, a
vieții. Totul în acest sat era rânduit cum se cuvine.
Paradoxal, cele mai semnificative lucruri în
viață rămân ființele pe care le-am iubit, poate chiar detestat, devenim astfel
prizonierii propriilor tipare. În A fost odată o mătușă, înmormântarea
mătușii Iustina, autorul ne introduce în lumea noastră cea de toate zilele:
trăim pentru că ne-am născut, dar nu știm când și cum vom părăsi această lume. Povestirea,
constituită din patru părți, cimentează personalitatea femeii, harnică,
credincioasă, vorbea mereu despre Dumnezeu, truditoare ca toți ceilalți din zi
în noapte, dar „Suferea de o duzină de boli imaginare. Îngrozită că toată
noaptea i-au cântat cucuvelele, prevestitoare a morții, s-a îmbrăcat în grabă
în haine de sărbătoare și a plecat cu
trenul la Sebeș unde trăia fiica sa, gândind că în oraș nu cântă cucuvelele. A
coborât din tren și în fața gării a fost
lovită de o mașină.
Dan, coleg și prieten, al naratorului, pasionat
de pescuit pe Mureș, sare în valurile nervoase să-și salveze un prieten. A
sărit să-l salveze. Și sărit a fost.
Dieter, prieten din copilărie, coleg de liceu, revine
în țară din Germania după 40 de ani, la întâlnirea foștilor colegi de liceu. E
vesel, plin de viață, fericit în iubita sa Germania unde s-a refugiat în
tinerețe. A murit în ultima noapte a șederii sale în casă părintească, împăcat
și din păcate singur.
Un copil
pasionat de lecturi, în drum spre școală, vede un om spânzurat într-un
prun, un bărbat de cel mult 50 de ani. Imaginea spânzuratului îl va rămâne în
minte pe viață. (Dilema unei dimineți reci și cețoase). O bună parte a povestirii nu are legătură directă cu moartea și
starea băiatului, cât cu lumea în care trăiește.
În Să vrei să
mori de frumusețea vieții, Aurelia, de 78 de nai, soțul Toader, de 87 de
ani, se scoală în fiecare dimineață odată cu zorile să hrănească animalele. Toader
plecă pe malul Mureșului să culeagă
urzici ca Aurelia să facă o zeamă. O
găsește în casă, în scaun cu capul sprijinit de brațul stâng. Era acolo, dar viața o părăsise. „Dacă ea nu mai e, îi spune
Toader vecinei, eu nu mai am de gând să
mai izbăvesc pe aici. Luni a fost înmormântarea Aurelie, miercuri a murit și el (p.148). În ultima scenă există o frază memorabilă: …nu există lucru mai
cumplit și mai trist într-un destin de om decât să fii singur…
Toți știm că trebuie să murim, dar să ne rămână totuși numele și ceea ce am
agonisit noi și cei de înaintea noastră.
Tanti Mărioara (Răni și blesteme), „o
mână de femeie trudită de ani, aproape frântă în două”, văduvă de mulți ani, se
dușmănește cu niște vecini că i-au
luat din pământ. Nepotul o întreabă
uimit: „Și-ți trebuie bucata aceea de pământ?!” - Nu, dar era pământul nostru,
l-am moștenit de la părinții mei”. Convinsă că așa e în viață, până la urmă
trebuie să mori, îi zice nepotului venit în vizită: „Când vei mai trece pe
aici, să pui o lumânare și pentru mine”.(p.130).
Există spre sfârșitul cărții o povestire care iese din
obișnuitul lumii tradiționale, ducându-ne în misterele imaginarului/absurdului.
Povestirea se întitulează Săcămaș sau o
zi mai urâtă de cât moartea. Preotul și preoteasa satului, de pe malul Mureșului, pleacă însoțiți de Ionică, prostul
satului, să culeagă prunele din livadă. Ionică terminase patru clase dar nu
știa să citească, dar era îngrijit și harnic.
În timp ce scuturau prunele, o creangă lovindu-l în cap, s-a prăvălit pierzându-și cunoștința. L-au urcat repede în
căruță și au pornit să-l ducă la spital îngroziți că ar putea muri. Ceea ce urmează
e de domeniul fantasticului. Pe drum a deschis ochii și a pus: „În nici o
predică, de a dumitale, părinte, nu ai vorbit vreodată că trebuie să găsim
calea prin care să greșim mai puțin. Iar după Voltaire, deși îndoiala este
neplăcută, certitudinea în schimb e de a dreptului caraghioasă”. Uimiți, preotul și preoteasa își pierduseră graiul. Tot drumul până la
Deva a vorbit astfel. La spital a vorbit
ca un savant. Medicii l-au adormit ca să-l opereze. A doua zi când s-a trezit,
era același Ionică analfabet și tembel. Își amintea că a pățit ceva neplăcut,
că ziua aceea a fost mai urâtă decât moartea.
Textul final Visul nostru cel de
toate zilele, ne readuce la începutul cărții. Omul și visele sale salvatoare. Ileana din
satul Lejnic își plânge copilul înecat în Mureș. L-au căutat oamenii multe
zile, a vegheat malurile. Nopți întregi a fost chinuită de vise. Maica Domnului
i-a arătat locul în adâncul apei unde zace trupul copilului. „M-am rugat, părinte,
căutându-l în vis, îndrumată de Fecioara
Maria. Și în adevăr, spre uimirea satului, trupul se afla acolo” (p.188).
Cugetarea din final: „Cei care cred că se întorc din moarte se întorc de fapt
din pst-mortem, căci dacă și moartea e
izvor al visului, oare mai contează atunci
cum să trăiești?”.(189).
Există două observații pe care le putem face în
legătură cu aceste povestiri. În primul rând că autorul folosește metoda
similară cu cea găsită în fabule și parabole, în care evenimentele, personajele
sunt echivalente cu altceva care să ne conducă la adevăr, care în realitate
poate asuma multe forme. În al doilea rând, despre concepția autorului. Le-a
scris nu doar pentru tristețea faptelor, că oglindesc modul de viață cu
sfârșitul ei neașteptat, ci o filozofie moștenită de la străbuni: să trăiești,
cât ți-e dat cu demnitate, știind bine că mai devreme sau mai târziu, fiecare
om trebuie să plece din această lume, în
ciuda faptului că „Ne agățăm mereu de ieri în căutare de certitudini și stăm
mereu cu ochii ațintiți spre mâine…”.
În esența ei, cartea este și un amplu eseu despre tradițiile,
credințele în lumea rurală transilvăneană, cu precădere în satele de pe Valea
Mureșului.
RADU IGNA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu