Un
protocol pentru o fericire sălbatică
Daniel Marian este neliniștit, transmite poeziei șampania unei fantezii bine dozate. Într-o lume în mișcare, care își ascunde tainele în ziduri repede doborâte, la margine de timp, el se trezește față în față cu sălbăticiunile care populează viața, care sunt simboluri pentru fricile noastre cele de toate zilele. Poetul nu poate controla fluxul de evenimente, răspunde cu poeme de toate felurile, motive luate din viața de zi cu zi, motive personale sau motive care ne privesc pe toți.
Volumul
de versuri Daniel Marian, sălbăticiuni*,
apărut la Editura Castrum de Tymes în anul 2024, ne arată că suntem în fața
unui tablou liric oferit de poet, cu toată sălbăticia celui care fuge de
vremurile care i s-au dat în dar. Dar le iubește, iubește viața, disperarea,
motivele care se ascund după cuvinte șmechere. Ce este viața? Iată o întrebare
pentru care poetul oferă regatul său de cuvinte: „ce e viaţa dacă nu un premiu
de consolare/ în faţa veşniciei care nu ne mai ajunge” (p. 65).
Ceea ce poate face omul este
fuga din fața mișcărilor societății tot mai complexe, mai complicate, sălbatic
de interesantă. O fugă preluată din celelalte arte, film, pictură, dans, chiar
sport artistic: „fii sincer cu cele câteva vieţi de pomană/ descarcă-ţi desaga
cu tot ce insistă” (run forrest run, p.9).
Frumusețea este prezentă, dar
raiul se ascunde în frică, în spasm, în moartea cea de toate zilele: „ce nu
murea de glonţ murea de/ plictiseala imaginilor rupte din rai” (îmbracă-te, p. 10).
Există un început, există un
sfârșit, poetul și-l asumă ca parte a vieții sale, ca parte a operei sale. Este
spectatorul de lux a unui sfârșit anunțat (a și scris un volum dedicat
Apocalipsei), la începuturi nu a fost martor, dar fenomenul vine spre om cu
toată deschiderea: „imediat după sfârşitul tuturor lumilor/ au mai fost o zi şi
o noapte/ mai lungi decât toate la un loc atunci/ când s-a stabilit aria
cerului/ s-au numărat cele trebuincioase apoi/ toată ziua păsările rele au
sfâşiat şi schilodit/ până au decimat cerul astfel încât/ în cele din urmă să
credem/ că a fost cândva un cer/ întreg şi fericit” (o minimă statuie, p.14). Este această realitate o iluzie? Nu o
spune direct, o spune prin destrămarea lucrurilor, prin spaima de durerea oferită
de această realitate, uneori atroce, provocând instincte, agresiuni.
Sălbăticiuni fugind de finalul pe care-l privesc și consideră totul o
închipuire…
Măsura eternității este o zi,
o singură zi. Poetul o descoperă, la fel ca oricare dintre noi, se miră de
matematica sălbatică care îi modelează mintea: „cum sare peste rând şi înalţă
privirea/ aceeaşi zi agitată sărbătorită la infinit/ împachetată în letargii
ca-n foi de ziar/ în care citim cum calendarul nu merge/ de multe ori la apă
fiindcă până la urmă/ se va îneca într-o lacrimă de crocodil/ zi adusă cu greu
pe lume cu forcepsul/ şi cu şpaga şi înfăşurată cu giulgiu din/ foi de viţă
aceeaşi zi din oala cu sarmale/ când spunem rămas bun şi la mulţi ani/ ca şi
cum mai contează înainte şi după/ ziua aceasta parc-ar mai fi alt nimic” (iată, p. 17).
Există un dramatism în această
zi, ființa a fost înghesuită într-o unitate de măsură, este captivă, nimicul
este totul, spaima naște o nouă specie, una care fuge de timp, învăluită în
timp.
Oamenii sunt singuri într-o
comunitate din care au iluzia că fac parte, singurătatea fiecăruia,
singurătatea a opt miliarde de ființe, sălbatice în carapacea lor, dar
singurătatea are un mister, teama aduce poezia, mirarea, moartea, profitul cel
de toate zilele, ca în poemul singurătatea
oamenilor, p. 21. Cele o mie de vaci care sunt pregătite să ne ofere hrana
cea de toate zilele sunt fericite, ele nu știu viitorul care se prelinge pe o
pajiște înflorată, mirositoare, ele sunt acolo, poemul o mie de vaci fericite, p. 19 ne arată posibilitatea de a fi
fericiți cu adevărat, dacă intrăm în schema de ansamblu a lumii.
Iubirea a devenit imposibilă,
lumea s-a uzat, a îmbătrânit, nu mai are energiile necesare, iubirea se închide
în neputințe, limitări, tablouri prefabricate, există un poem care ne arată
starea, elegia prefacerii în molozul universal, p. 31.
În
toată această schimbarea a schimbărilor, Dumnezeu este prezent, el deține
punctul de echilibru, oamenii au iluzii legat de divinitate, se prefac în
ființe care înțeleg neînțelesul: „e un bătrân albit care şade în cer/ scornind lumi prefăcute
mereu pe terminate/ semnând
iertări şi pedepse grele/ pentru tot felul de inadaptaţi/ necopţi şi
indisciplinaţi/ când Dumnezeu e atât de tânăr/ cel mai tânăr/ aflat abia la
începutul veşniciei Sale” (cine a zis că Dumnezeu p. 42).
Problema divină pune și
problema organizării cosmosului, a lumii, ceva trebuie pus la punct,
sălbăticiunile trebuie ținute la respect, altfel nu ar fi un început și un
sfârșit bun de pus în ramă: „Doamne, ai înţeles greşit să pui lunea înainte de joi!/
cu duminica puteai să faci ce vrei s-o laşi departe/ înspre niciodată sau
ducând-o lângă ziua de apoi/ s-o spânzuri acolo ca-n grindă s-o umpli de scame/
de griji şi de nevoi – dar ce-ai avut de câştigat cu/ eroarea asta geopolitică
menită să dărâme întreagă/ şandramaua săptămânii care se mai ţine într-o/ toartă
de ceva neclarificat într-o spiţă şi-ntr-un” (brusture de timp, p. 34).
Omul
are umbra sa, necesară, ea ține în echilibru dinamica vieții, realitatea
morții, disperarea ascunsă după o logică bine construită: „umbră antemergătoare/ umbră de pază/ umbră
escortă/ umbră însoţitoare de bord/ umbră gest al furnicilor căutând pâlnia/ prin
care să extragă realitatea/ din teritoriile ocupate ale minții/ umbră de
ciupercărie/ umbră de siloz şi/ umbră de sălbăticie” (umbră, p.29). Nu este îngerul personal, nu este arhetipul etern,
este umbra care face posibilă sălbăticia luminoasă. O lumină sălbatică este în
ființă, ea generează umbra, poetul o simte, o acceptă, se revoltă, are un poem
pregătit.
Valoarea omul depinde de multe
necunoscute, cinic, poetul afirmă: „cântărești mai mult decât greutatea ta în
aur/ cu tot cu aură și gravitație la care se adaugă/ câteva grame de suflet, un
promontoriu de/ carne și oase la un râu de vodcă în sânge/ și o tonă încă neexplodată
de rahat!” (oricum, se știe,
p. 58). Este o întrebare care generează angoasă, responsabilitate evitată,
ascunsă în șmecheria umană, capabilă să creeze aparențe bune de telenovela
publicitară.
Daniel Marian își lasă poemul
să zburde, semnele de punctuație sunt lăsate în urmă, ceea ce contează este
versul sălbatic, după canoanele moderne. Se joacă mereu cu omul dispus să
citească, titlurile sunt fie la început de poem, fie la final, fie sunt încrustate
în corpul textului liric. Vrea să atragă atenția prin forme exterioare asupra
mesajului, să expună un poem nud pentru cititor. Există o democrație a
cuvintelor, ne flutură dicționarul este cel de toate zilele, versetele sunt
brăzdate de gânduri formule, ele dau sensul și ascund frica. Poetul este și el
în timpul vieții sale și fuge de sălbăticiuni. Pe alte locuri exagerează, sunt
locuri comune, ele exprimă o stare de moment, personală, mundană. Sunt și
versuri facile, aparent făcând parte din tema generală: „dezrâiesc capre dau
dracii de smoală/ şi le pun pufi să se prefacă îngeri/ fac experimente toate
reuşite pe/ năzbâtii nicicând ajunse la saţietate/ iată şi o ofertă – o mie de
euro şi/ vă aduc ieri şi alaltăieri de funie acasă” (dezleg de farmece fac minuni, p. 52).
Are
și capacitatea de a avertiza cititorul, poezia nu mai este ce a fost, există o
lașitate a celui care scrie, a abandonat cursa, a ieșit din curente, stiluri,
accente, e liber, inclusiv să se lase otrăvit de un tsunami mediatic: „ce zici mai ducem la muls limba română/ sau la
second-hand sau la groapa comună/ de când treişpe seamănă pericol cu paişpe/ hârtia-i
doar un motiv de aripi expirate şi” (scrisul un şarpe otrăvitor care muşcă, p. 35).
În
acest context, ce este realitatea? El mizează pe cititor, pe disponibilitatea
acestuia de a pricepe convulsia lirică: „câţi oameni sunt atâtea realităţi/ care mai de care scrobită şi poleită
cu aur/ ţeapănă ca un morcov pizmuit de iepuri/ la un turnir pentru
supravieţuire/ importantă rară autentică genială/ realitate de diamant de safir
de smarald/ de topaz de opal de rubin de ochi/ fermecat al pământului şi al
cerului/ e frumoasă ideea de realitate comună/ dar toate acestea s-ar
descompune/ în faţa naivităţii materiei nu ar avea loc/ iar tăria spiritului ar
fugi pe câmp” (roată dinţată stricând un întreg mecanism, p. 47).
În
acest univers sălbatic mai există ceva, este frumusețea ascunsă, poetul îi face
față și ne scrie o epistolă: „cel mai frumos lucru/ şi cel mai cinstit/ e că se pot privi în ochi
vieţuitoarele/ oameni cu oameni cu animale cu plante/ ordinea şi ierarhia nu
mai contează când e vorba de privire/ schimbul de iubire şi ură/ se face de
îndată pe loc ca un cântec/ de sirenă pe un catafalc de mare (cel
mai frumos lucru, p.59). Încastrarea într-un lanț viu aduce
frumusețea sălbatică, ordonată de spaime, cântec, infinit albastru.
Cu acest volum de versuri,
poetul și-a fixat o altă perspectivă, una mai gravă, mai profundă, joaca de-a
poezia mundană a dat roade, frica de un final la care este martorul ales, pus
să scrie despre descompunerea unei ere și coagularea alteia, despre o sălbatică
realitatea de unică folosință este tema.
Daniel Luca scrie în prefață: „Tot
felul de jivine, de sălbăticiuni, ne înconjoară ori își fac cuib în noi înșine,
până într-acolo încât noi înșine devenim asemeni lor. Acestea nu se lasă
domesticite cu una, cu două, așa încât trebuie să ne obișnuim cu ele, să le
acceptăm ori, din contra, să ne ridicăm la luptă. În viziunea lui Daniel Marian
(sălbăticiuni, Editura Castrum de
Thymes, Giroc, 2024), asta înseamnă viața, o permanentă luptă, dar și bucuria
trăirii” (Fericirea de a fi singur,
p. 7).
Poetul aduce argumente legate
de viață, bucurie, un protocol universal,
cu accente religioase și spirituale, cu el existența devine posibilă: „s-ar
retrage în adevărul de la început/ pe care n-au apucat să-l împartă ca/ pâinile
peștii și vinul marelui protocol/ dacă întreaga înfăţişare a lumii ar fi/ lepădată
ca o faţă străină de masă/pe care dansează strâmb bucatele/ şi privirea de lup
a celorlalţi monştri/ ce au să mai vină – zace decapitată” (ce ai spune dacă toate cercurile, p.
11).
Constantin Stancu
*Text publicat în rev. „Acolada”, nr.10/2024
*Daniel Marian, sălbăticiuni, poeme, 72 pagini, Giroc:
Editura Castrum de Tymes, 2024. Prefața: Daniel Luca. O carte de vară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu