CĂRĂRILE ISTORIEI…
Sarajevo, 28 iunie 1914. Gavrilo Princip ucide cu un pistol pe
Franz-Ferdinand, arhiduce, moștenitor al Imperiului Austro-Ungar, conform
arhitecturii politice a Europei din acea vreme. Este ucisă și soția acestuia,
contesta Chotek. Evenimentul a declanșat războiul împotriva Serbiei. Imperiul dorea
acest război, Serbia, la fel ca alte state mici, era parte acestuia. Se
declanșează războiul, Primul Mondial, se globaliza războiul, deși oamenii visau
la globalizarea libertății. Un tânăr patriot sârb declanșează criza profundă a
lumii, era visător, pregătit să cadă pentru ai săi, iubitor de limbi clasice,
romane, cântece patriotice, atras de gravitația vremurilor.
Locul asasinatului a fost cheiul Appel lângă râul Miljiacka, capitala Bosniei.
Povestea lui Gavrilo este una tragică, are o doză de actualitate. Marile
imperii căutau să cucerească lumea. Austro-Ungaria era talonată de Imperiul
Otoman, de Rusia, de Germania, Franța. Europa era sub presiunea intereselor de
tot felul.
Michèle Savary a scris cartea SARAJEVO
1914. Viața și moartea lui Gavrilo Princip*, Editura Vatra veche prezintă,
în anul 2024, varianta în limba română, scriitorul Nicolae Băciuț, editorul,
are curajul să ne ofere evenimentele tragice din acea perioadă, unele în legătură
directă cu zilele noastre, având în vedere războiul din Ucraina sau cel în care
este implicat statul Israel contra grupărilor militare din Orient, susținute de
Iran.
Asasinatul a fost doar pretextul pentru ceea ce imperiile pregătiseră/
clădiseră/ instituiseră în lumea de atunci. Autoarea, după o bogată
documentare, analizează Imperiul Austro-Ungarie, Habsburgii cu întregul sistem
politico-economic și militar, privește spre o Serbie frântă. Aduce note legate
de organizarea asasinatului, traseul străbătut de autorii asasinatului,
prezintă victima, prezintă familia victimei, prezintă asasinul, criminal și
erou totodată. Procesul este descris amănunțit, păstrând atmosfera vremii, apoi
închisoarea de la Theresienstadt, finalul lui Gavrilo, amintiri legate de
acesta etc.
În analiza sa, autoarea ne dă clar drama imperiilor: căsătorii incestuoase,
legate de interesele de putere, cu urmași marcați de boli și afecțiuni
distrugătoare - nebunia, epilepsia, cruzimea, lipsa de empatie pentru supuși. Sistemul
de putere dus la perfecțiune, pentru a ține sub control țările mici, oamenii
simpli. Structura religioasă bazată pe un catolicism rigid, fără dragoste față
de oameni, cu reguli reci, apăsătoare, ritual formal. Religia ca anexă a
sistemului de putere. Contradicțiile cu celelalte denominațiuni din imperiu:
ortodocșii, musulmanii, reformații etc. Sufocarea trăirilor și sentimentelor
umane, a folclorului și a tradițiilor locale spirituale. Disprețul spiritului
german față de slavi și alte naționalități, acesta provocând tensiuni,
dezechilibre sociale, sărăcie, supunere. Avantaje acordate unor minorități din
imperiu pentru a masca dictatura de tip feudal. Impunerea limbii germane ca
limbă oficială, tendința de a germanifica zonele stăpânite, tăind orice fel de
trăire specifică a popoarelor supuse. În sânul societății au crescut tensiunile,
nemulțumirile, revoltele, pe fondul schimbărilor produse de industrializarea
care devenea tot mai acută în lume, însă cu păstrarea, la popoare, a vechilor
tradiții feudale. De multe ori, propaganda de atunci, și acum, susține armonia
și echilibrul imperiului, ceea ce pentru cei supuși determină/ determinau
nemulțumiri, revolte, evenimente aprinse. De la violența sistemului birocratic
la violența socială. Sârbii, ca și
Boznia-Herțegovina, partea imperiului, abia scăpaseră de teroarea Imperiului
Otoman, doreau eliberarea și formarea
unui stat unitar.
Tabloul istoric este conturat cu realism și luciditate. Pe la 1551-1552, un
membru al Habsburgilor, și-a organizat propriile funeralii, apoi a decedat de
paludism, a asistat la acestea, scandalizând chiar biserica, iată, care-l
susținea (p.17). Imperiul devenise „închisoarea popoarelor” după cum au scris
unii istorici. Reforme de formă pentru a sfărâma gratiile sociale. La începutul
secolului al XIX-lea experimentele științifice au fost interzise, Omul de
cultură, Haine, a fost și el marginalizat, până și inscripțiile pe lespezile
funerare erau aspru supravegheate, nimic nu trebuia să sugereze libertatea. Cu
poliția în cimitir se păzeau monumentele funerare. Schiller a fost considerat un scriitor
periculos, pictura și sculptura erau obturate, cenzurate. La Operă nu se putea
cânta „Trăiască libertatea!”, sloganul a fost schimbat – „Trăiască veselia!”
etc. Împăratul dorea „cetățeni
cinstiți”, savanții nu aveau loc în sistemul social, imperiul părea perfect
construit pentru a dăinui… (pp. 48-49).
În spațiul ortodox sârb se produc tensiuni, sărăcia era prezentă în viața țăranilor,
meșteșugarilor, oamenilor simpli. La Niś (anticul Naissus) există un monument
aparte, un turn alb, strălucitor, domina peste peisajul natural. Un turn fărmat
din capetele a cincisprezece mii de servi uciși de pașă, în timpul unei
revolte. Semne tragice dintr-un timp
tragic (p. 63). Balcanii „un butoi de pulbere”, iată peisajul.
Împăratul dorea ordine, familia imperială avea legile ei, aspre, se dorea
menținerea echilibrului economico-social în lumea de atunci.
Un exemplu vine de la sine: un ofițer al armatei habsburgice solicită
avantaje ca urmare a activității sale. Cum omul își pierduse piciorul,
considera că va fi răsplătit. Dar evenimentele s-au petrecut într-o bătălie
pierdută, împăratul l-a concediat brutal, rece, distant, preocupat de reguli.
Ce însemna pentru imperiu viața unui ofițer devotat? (p. 107).
Dacă supușii, majoritatea dintre ei, trăiau în sărăcie, casa imperială avea
parte de un fast aparte. În ajunul săvârșirii asasinatului arhiducelui, la un
hotel se servește, în cinstea marilor oficialități: „supă „Regénce”, sufleuri,
păstrăvi în aspic, friptură de miel și pui, sparanghel, salate, șerbeturi,
cremă de ananas” (p. 168).
Organizarea asasinatului a presupus participarea a mai multor persoane. Cu
toate stângăciile, ele au reușit să-și atingă ținta, ceea ce i-a legat nu a
fost organizarea, a fost legătura de solidaritate pentru a atinge dezideratul
național sperat. Cum în familia împăratului au fost divergențe legate de
căsătoria arhiducelui, împăratul a privit totul prin fereastra intereselor
personale, nu prin cea a intereselor națiunilor care compuneau imperiul. El
credea că Dumnezeu a intervenit pentru a face lumină în familia sa, așa cum el
nu a putut face, la timpul cuvenit, având în vedere rangul de jos al soției lui
Franz-Ferdinand, contesa Chotek, situație pe care casa imperială nu a putut-o preveni.
Nu a contat suferința oamenilor din zona Serbiei, nu conta șerbia, venind din
epoca feudală, nu contau litigiile false, presa de propagandă, sistemul șubred…
(p. 185).
Gavrilo Princip a fost un personaj interesant, curajos, energic, și-a iubit
țara și compatrioții. A fost idealist și curajos, se vedea un erou, așa cum a
înțeles el viața celor din jurul său. I-a plăcut să citească, pricepea
realitatea, putea să formuleze idei pertinente, dornic să-și atingă scopul,
unul care nu era numai al său. A fost maltratat după reținerea sa, supus la
suferință și chinuri în închisoare, și-a pierdut un braț, a fost bolnav. În
final, a cedat… A rămas amintirea, despre el au depus mărturie medici,
psihiatri, gardieni, funcționari. A fost închis în Cehia, la Trezin, departe de
zona sa. Imperiul și-a organizat sistemul instituțiilor de forță de așa manieră
pentru a cuprinde întreg teritoriul controlat.
De remarcat, peste ani, la Teresienstadt/ Trezin, în locul închisorii
imperiale a fost lagăr nazist, prin anii 1940-1941. Obiceiurile imperiului,
indiferent de ce fel, rămân, istoria are cheile ei în toate aspectele, când în
joc este libertatea celorlalți… (p. 241). Gavrilo Princip și-a recunoscut vina,
acțiunile, a regretat că a ucis-o pe soția arhiducelui, a fost o eroare
determinată de împrejurări. Nu se considera un criminal, ci o persoană care a
făcut ceva pentru Bosnia, dorea să fie o singură patrie, integrată în Serbia…
Dorea să fie liber în țara sa, cu oameni la fel ca el.
O poveste ca oricare alta, am spune, astfel de situații au mai fost în
toate imperiile. A murit de tânăr, pur, nu a cunoscut dragostea, a fost un
idealist care a declanșat un război, deși nu dorea asta.
Michèle Savaray s-a documentat pentru acest fragment de istorie, a vizitat
locurile pe care le prezintă în cartea sa, a ținut cont de sugestii, texte
contemporane etc. A prezentat în carte chiar și scenele privind conspirația
legată de aceste evenimente, cum ar fi intervenția masonilor, a evreilor etc.
(p. 208). Nu a fost așa, alte au fost rațiunile, ele erau legate de dorul de
libertate. Pledoaria unui avocat mai curajos, sfidând regulile, avocatul
Zistler, descrie vremurile: „- Ilustru tribunal, iată încă un proces de înaltă
trădare. Spun <<încă>>, pentru că, în Monarhia noastră, procesele
de înaltă trădare revin, din nefericire, într-un ciclu periodic, precum o boală
cronică, boală, ce, la intervale regulate, recidivează, și tinde să devină o
instituție normală la noi” (p. 218). De reținut acest aspect sociologic, cu
toate că tribunalul a respins și a atras atenția avocatului că se abate de la
obiectul dosarului privind pe învinuiți, sub sancțiuni procedurale…
Autoarea a avut darul de a selecta aspecte profunde din perioada analizată,
istoria merită scrisă din diferite surse, inclusiv din dosarele judiciare ale
vremurilor…
O carte reper pentru cine simte că istoria are meandrele ei, unele care se
repetă din timp în timp. A fost tradusă în limba română din limba franceză de
doamna Cristina-Rodica Mazâlu, are o prefață de regretatul Acad. Răzvan
Theodorescu. Dânsul a reținut: „Cartea scrisă de Michèle Savaray ce citește mai
curând ca o anamneză și ca o explicație pentru ceea ce se întâmplă încă în
aceste părți din lume…”(p. 8).
Cartea are multe citate, trimiteri la cărțile studiate, fotografii vechi,
hărți, descrieri ale locurilor pe unde s-au petrecut evenimentele, unele punând
în evidență frumusețea naturii: „Priviți această Serbie uitată, diluată în
depărtări, întrezărită prin consistența timpului; ici o vale aruncată, precum o
eșarfă prin care șerpuiește un râu subțire, de culoarea jadului, acolo un sat
de lemn, cu case dispersate de albul pulverizat al numeroșilor pruni înfloriți;
la orizont nuanțele irizate de albastru și de violet ale munților, în acest
ținut unde găsești mai degrabă cărări decât drumuri”… (p. 71).
Cărări sau drumuri prin timp?
Constantin Stancu
*Michèle Savaray, Sarajevo 1914.
Viața și moartea lui Gavrilo Princip, 246 pagini, Târgu Mureș: Editura
Vatra veche, 2024. Traducerea Cristina-Rodica Mazâlu; prefața Acad, Răzvan
Theodorescu.
**Text publicat în rev. „Vatra veche”, nr.11/2024
.jpg)
.jpg)
