Ion Dulugeac - NOROC... Când poezia se întâlnește cu șmecherul

 

Revista „Rapsodia” - Sibiu, septembrie 2025. Semnal, sumar

 

Ladislau Daradici, POVESTIRI, între mașina de scris și vânătoarea de mistreți... Ed. Casa Cărții de Știință, 2011

 

POVESTIRI

 

A povesti pare natural pentru Ladislau Daradici. Cuvintele se leagă, povestea are un sens, personajele îşi caută identitatea, întotdeauna apare ceva care le marchează existenţa. Povestea face parte din viaţă, pare a fi chiar viaţa în căutarea echilibrului, în faţa luminii de zi sau de noapte.

În cartea POVESTIRI[1]Ladislau Daradici ne propune o imersiune în timpul sângeros al unor personaje ciudate, zidite din fapte reale într-o lumină ireală, dureros de exacte, dar parcă la limita istoriei, în istorie fiind. Cartea se compune din povestirile:

·      Maşina de scris

·      Sub cetini în ţărână

·      Vânătoare de mistreţi

Povestirile sunt originale şi au o dinamică proprie, ceea ce le caracterizează este densitatea faptelor, a vorbelor, a iluziilor, finalul cumva trist, întâlnirea cu moartea.

Cititorul va avea posibilitatea să urmărească un fir narativ captivant în măsura în care va aprecia arta scrisului la acest prozator interesant.

În Maşina de scris povestea se petrece în timpul războiului, un copil se maturizează brusc lângă o maşină scris la care învaţă să scrie povestiri şi visul despre căluţul-albastru care apare ca o ilustraţie veche, necesară, pentru a echilibra viaţa dură din timp. O viaţă a celor mari, de neînţeles pentru adolescent.

În Sub cetini în ţărână povestirea Ilenei şi a lui Anghel undeva în munţi, o poveste stranie despre o iubire imposibilă, dureros de reală şi despre crimă, Anghel moare, moare şi Ileana, cauzele sunt diferite, dar finalul e unul mioritic.

În Vânătoare de mistreţi sunt redate clipele la limita dintre viaţă şi moarte, un omor involuntar la vânătoare de mistreţi, Tudor este atins de un glonţ rătăcit dintr-un fag, tras de Iancu, aproapele său. E posibilă, nu e posibilă salvarea lui Tudor, cei de lângă el încearcă, dar povestea este pătrunsă de alte povestiri care se dezvoltă organic, ca într-o celulă, efect al morţii care generează viaţa în memoria băiatului care va rămâne lângă cel rănit din dragoste de viaţă.

Povestirile lui Daradici vin din partea unui scriitor matur care ştie ce este viaţa, dar îşi dă şansa să revadă totul prin ochii unui adolescent în mod concentric prin povestirile din volum. Privirea prin ochii fragezi ai tânărului care se maturizează lângă suferinţele celor din jurul său este o încercare de refacere a lumii folosindu-se tehnica povestirii… Această refacere are menirea de a ne avertiza ca istoria noastră cea de toate zilele să nu se repete.

Personajele sunt apăsate de păcat, de instincte incontrolabile: dragostea violentă, animalică, moartea violentă, dură, limbajul greu, de plumb, viaţa la limita dintre a exista şi a nu exista, proiecte irealizabile, pofte după averea celuilalt, foame incontrolabilă, familii care nu se leagă în gând unic, gesturi extreme, o filozofie a mundanului din care lipseşte Dumnezeu… Dumnezeu e doar o umbră în background-ul vremii, ceva inexplicabil. Toate sunt echilibrate de tânărul care priveşte, participă, nu înţelege, dar se maturizează brutal… Vremurile sunt imposibil de prins în logica socială, ele scapă ordinii imediate, personajele par captive în pânza de păianjen a destinului din care nu pot evada, moartea este marea evadare…

Un pilot, în timpul războiului, mitraliază, cu armamentul avionului pe care îl pilotează, caii aflaţi la păscut, fără sens şi fără motiv, un carnagiu nejustificat, e simbolul absolut al cruzimii umane faţă de o natură pură, curată, pusă la dispoziţie de Dumnezeu omului care nu mai poate înţelege. (Maşina de scris)

Adolescentul priveşte şi aude cum propria mamă face dragoste cu un străin, nu mai are răbdare să aştepte după bărbatul pierdut în războaiele altora, dragostea este în ochii adolescentului ceva vulgar, animalic, părinţii îşi pierd busola şi răbdarea, în adolescent se deschide rana spirituală a celui părăsit… La final tatăl băiatului revine din război, nu era dispărut, ci se reîntoarce pentru a deschide lumea pentru fiul său ferecat în ţesătura vremii… (Maşina de scris)

Daradici scrie:

„Începusem să accept propria-mi singurătate. Era ca o tristeţe ce nu mă părăsea… Dar, în ciuda acestui fapt şi în ciuda înstrăinării mamei, două lucruri au devenit sens al existenţei mele: căluţul-albastru, care, deocamdată, mi se arăta doar în vis, şi darul bunicului: această maşină de scris de care n-aveam să mă mai despart niciodată. Şi aşa continua să se clădească povestea: dintr-un vis şi dintr-o realitate, din viaţă şi, implicit, din moarte…” (Maşina de scris)

Maşina de scris pare a fi instrument prin care viaţa vine spre adolescent, îl modelează şi face să evadeze:

„Maşina de scris îmi era de mare ajutor. Pe de o parte, îmi primea confesiunile, acceptându-le ca o soră mai mare, pe de altă parte, imortaliza evenimente şi întâmplări, clădind, astfel, o adevărată fortăreaţă de mărturii în jurul meu, ce-mi dădeau tăria de a merge mai departe.” (Maşina de scris)

Doi nebuni, fără ţară, fără identitate, instinct pur de fiară îl ucid atacă şi îl ucid pe Anghel, acolo, la stână, în munţi, fără sens, fără justificare, dintr-un motiv simplu: oile care s-ar putea preface în bani. Giosu şi Grasu nu au logică în ceea ce fac, e logica crimei, ca în mioriţa, povestirea reia pe alt plan balada, legenda, mitul românesc şi totul pare actual, real, apropiat…

Ileana, depăşită de destin, îl caută la stână, poartă în pântec copilul lui Anghel, apoi, în final, un final de lagăr, îşi dă foc în coliba lui Anghel, din munte, prinzând în flăcări pe cei doi criminali…

„Împinse creanga cu piciorul, până ce capătul ei atinse jarul. Când în cele din urmă se înroşi, flăcările mistuind-o, o trase din nou spre ea şi o azvârli peste fânul uscat ce acoperea coliba. Treptat-treptat, flăcările învăluiră totul şi ea le privea cu bucurie şi cu durere. Întreţinându-se, focul îi pârjolea de-acum trupul batjocorit. Dar nu-i păsa. Se gândea la Anghel, plânsul înecând-o. Se gândea la sâmburele de viaţă batjocorit din pântecele ei şi simţea că-şi pierde minţile. Oare de ce trebuiau să se întâmple toate acestea? Deja se aprinseseră şi bârnele colibei.”(Sub cetini în ţărână)

Focul va cuprinde pădurea, focul pare a curăţa lumea de păcate, muntele se apără de păcatul omului, dar pădurea mai arsese şi altădată, destinul revenea, natura se apăra de violenţa oamenilor… Pare că între starea spirituală a personajelor şi munte există o legătură subtilă, o luptă cosmică pentru că pădurile arzând dau o imagine unică: „…părea că însuşi soarele răsărise dintre munţi, topindu-se şi scurgându-se peste codrii.” (Sub cetini în ţărână)

Daradici scrie: „E ca şi când această poveste, scrisă de-acum în mine, m-ar face să mă nasc din  nou…Căci oamenii nasc poveşti, iar poveştile nasc oameni…”(Sub cetini în ţărână)

Stilul povestitorului se limpezeşte împreună cu povestea, e direct, contact instantaneu cu realitatea şi cu cititorul.

În Vânătoare de mistreţi Tudor în moartea sa poartă viaţă, personajele apar şi se topesc în flăcări scurte, destine ciudate, precum Prepeliţă, jigodia satului, o corcitură care a uitat de limita dintre bine şi rău, dar incapabil să-i afecteze pe ceilalţi, doar persona sa este afectată de această stare unică, bizară, ciudată, nu dă atenţie hainelor, nu se spală, avea o singură oală în care îşi fierbea zeama, dar pe care o utiliza şi ca oală de noapte, pentru că „apa spală totul.” Prepeliţă împăiază animale, el însuşi devine animal, atins de orbire spirituală, moare de turbare, împăind un vulpoi bolnav, pierderea minţilor e semnul dezumanizării absolute, Dumnezeu pare a-l fi uitat pe pământ, pendulând între viaţă şi moarte…

Tot în această povestire tânărul care îl poartă pe Tudor cel atins de glonţ, cel vânat, vânătorul care schimbă rolurile din dreptul ţevii de armă, tânărul care cunoaşte prima dragoste, frust, iniţiat de Elena, o femeie părăsită momentan de bărbat, mirajul devine un joc bizar, între fiinţe care se caută şi nu se găsesc. Sau Jean care aducea o nouă lume, un nou înţeles al lucrurilor, individ fără părinţi, din motive ilogice… Călătoria alături de Jean prin ţară, e o călătorie în căutarea identităţii. „Fără durere şi moarte, spunea Jean, nu există nimic măreţ. Şi fără iubire, desigur…”

Până la urmă încercarea de a-l salva pe Tudor nu are un final fericit, el murise de la început, dar cel care se salvează este băiatul pentru că poveştile sunt poveşti, din moment ce se petrec, ele ne leagă de viaţă prin moarte, sunt haine spirituale invizibile care ne însoţesc…

O umbră e şi Matilda cea care suferea de alcoolism, cânta frumos pentru Iancu cel care fusese la vânătoare şi rănise de moarte pe Tudor, ea îmbătrâneşte brutal, o fiinţă  iluzorie, mimând realitatea…

În gura personajelor sale Daradici pune vorbe esenţiale:

„Un lucru poate fi senzaţional sau tragic, dar tragic nu înseamnă neapărat moarte. Tragicul e ceva ce te face să urli. Cred că e neputinţă. O imensă neputinţă. Toţi oamenii sunt neputincioşi şi cei mai mulţi sunt conştienţi de acest lucru. Dacă Jean n-ar fi plecat, totul ar fi rămas un vis, ca ceva măreţ. Ne-am fi adus aminte, dar ar fi urmat altele şi altele şi mai şi… Dar am rămas singur şi tot ce a fost mă împovărează acum…” (Vânătoare de mistreţi)

Dumitru Hurubă, prozator şi el, dar şi eseist remarcabil, remarcă la Daradici: „Ladislau Daradici scrie o proză de mare acurateţe stilistică, fiecare pagină a cărţii fiind un adevărat exerciţiu demonstrativ a ceea ce, în mod curent, numim profesionalism în arta construcţiei epice.”

Mai reamintim că autorul a fost premiat de Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România pentru scrierile de proză scurtă in anul 2010. De altfel Ladislau Daradici este un membru activ în cadrul Filialei, fiind preocupat de fenomenul literar din judeţul Hunedoara, ca făcând parte dintr-o poveste mai mare cu scribi…

 

Constantin Stancu

 

---

[1] Ladislau Daradici, Povestiri, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă” – Cluj-Napoca, 2011, 164 pagini

Revista „Poezia”, nr. 2 (vara)/ 2025. Semnal, sumar, câteva texte. Poezie și moralitate

 

Ion Dulugeac, Iubire pentru cumințire, poezie, Editura Romhelion, 2025. Semnal, câteva semne

 

Lecturi de toamnă, biblioteca în levitație

 

Cartea

 

Minunea este să descoperi în bibliotecă, în levitație,

o carte veche, uitată acolo acum o sută de ani,

poate chiar mai mult, minune este și gravitație cu dinți.

 

Din paginile ei se va ridica un bărbat

care-ți va face semne cu mâna dreaptă,

cea care a depins meșteșugul de scrie cuvintele,

îți va explica destinația călătoriei sale,

codul său genetic unde s-a semnat Dumnezeu.

 

Uimit, de te întrebi cum a căzut lumea în tranșee,

cu pământul în gură și iluzia că brazda de pământ

te va apăra de săgețile iernii din mintea rece a generalilor.

 

Există viață dincolo de tranșee,

chiar în cartea aceea veche,

înțelegi că ai fost ales cu forcepsul,

cu efort scoți în lume o căpățână fragilă.

 

Te dor tâmplele și sufletul,

falimentul este în registrele grefierului de la capătul lumii.

 

Intri în relații cu cei din tranșee,

le vorbești despre moarte ca despre o altă viață,

mai reușită, cu ritualuri perfecte.

 

Te vei naște după dorință, după rugăciunea din care

alunecă rumegușul pe mâinile tale.

 

E duminică, soarele-i o umilă monedă în mâna văduvei

care a dat totul pentru o cărămidă în zidul de apoi.

 

La final, închizi cartea și privești copertele de aur și

închizătorile delicate și ferme

precum oasele peștelui care l-a înghițit pe Iona.  

Constantin Stancu ©

Cărți de scriitori hunedoreni... Biblioteca de toamnă

 

Biografia durerii

 

BIOGRAFIA DURERII („Carne putredă şi pâlpâire de aripi”)

 

Poetul Ioan Evu şi Theresia Haas s-au încumetat să traducă poemele semnate de Thomas Bernhard, scriitor austriac, om de cultură care a abordat dramaturgia, romanul, poezia, formele artelor scrise şi trăite.

Deşi România face parte din arealul numit Europa, mediul cultural românesc nu este acomodat cu opere de genul celor scrise de omul de cultură austriac, iar cunoştinţele noastre despre literatura statelor din jurul nostru sunt limitate de slăbiciunile „naturale” ale literaturii române.

Volumul de versuri, aşa cum apare în limba română, poartă un titlu pătrunzător:  „BIOGRAFIA DURERII”, şi a apărut cu sprijinul Ministerului Federal al Învăţământului, Artei şi Culturii din Austria, la editura „Călăuza”, 2009.

Ioan Evu (el însuşi poet) şi Theresia Haas au reuşit o variantă interesantă, provocatoare a unei importante cărţi de poezie, aproape autonomă în limba română, expresivă şi memorabilă prin idee, prin curgerea versului şi prin căutarea adevărului vieţii în limbaj poetic. O carte serioasă, în care iubitorul de poezie va descoperi o lume aparte, reală, zguduitoare, o carte în care credinţa este implicită şi în care miracolele se întrevăd printre fulgerele durerii, ale singurătăţii, ale dorului de iubire, de casă, de natură.

Poetul austriac a trăit între anii 1931 – 1989, a fost o personalitate controversată, dar şi-a asumat riscurile vieţii de artist şi om la nivelul curăţiei sufleteşti, cu o luciditate dezarmantă şi un curaj demn de remarcat. Ioan Evu a schiţat un portret de poet al lui Thomas Bernhard, pe ultima copertă a volumului, reuşind în puţine cuvinte să transmită esenţa unei vieţii: forţa de a rezista în această lume prin crezul şi convingerile proprii.

Thomas Bernhard priveşte spre culoarea interioară a anotimpurilor, spre oamenii simpli, care dau energie unei zile, spre pădurea în care vorbeşte vremea şi amintirile, spre grâu ca spre un reper moral –  în spatele lui se află pâinea noastră cea de toate zilele –, spre aproapele nostru, pregătit să se întâlnească, prin dragoste, cu singurătatea, spre părinţi ca spre cei care dau siguranţă într-o existenţă de om, spre viaţa de la ţară ca spre un eden pierdut, spre singurătatea individului într-o lume căzută, spre puterea de a merge mai departe pe cărarea unui destin propriu, refuzând convenţionalul şi compromisul.

Tristeţea şi realismul poetului sunt bine conturate în versurile sale: „Pe tine nu te cunoaşte nimeni./ Când mori,/ te vor duce la groapă/ îmbrăcaţi în mantale/…/Pe tine nu te iubeşte nimeni./ Când mori/ ei îngroapă adânc/ Până şi dorul de casă” (Pe tine nu te cunoaşte nimeni). Această pasivitate a omului în faţa semenului său pare o boală în care singurătatea cere un preţ, iar păstrarea demnităţii este curajul în faţa lumii.

Poetul îşi găseşte echilibrul privind grâul, acolo este o energie care doboară amintirea, care depăşeşte handicapul unui destin comod şi indolent, în zadarnica trecere a omului prin lume. Se întăreşte în mijlocul naturii, locul de unde omul a fost smuls şi plantat într-o lume străină: „În grâu îmi este inima,/ roşie ca patria/ frumoasă şi nebună ca pământul,/ care mă ucide.” (În grâu îmi este inima).

Tema principală a cărţii este descifrată în motoul semnificativ: „Hei, voi, creaturi minunate/ cine v-a învăţat minciuna/ la care v-aţi nărăvit?”. Ţipătul artistului către aproapele său, disperarea în faţa celui marcat de fals, de iraţional, de minciună, este zicerea lui Thomas Bernhard, este morala spre care poetul ne cheamă cu putere şi sfidător în acelaşi timp, dar ne şi imploră, pentru că fiecare merităm o soartă mai bună, în final, decât a celui uitat: „De tine nu are nevoie nimeni./ Când mori,/ ei bat toba şi tac./…/ Pe tine nu te ucide nimeni / dar când mori,/ ei îţi scuipă în halba de bere/ şi tot tu va trebui să plăteşti.”

Poetul preferă cuvintele simple şi adevărate, iscate din experienţa unei vieţi în care durerea de-a fi departe de aproapele tău este una ce conturează o biografie, care zguduie fiinţa. Iată câteva exemple memorabile: „Nimic nu ştii tu, fratele meu, despre noapte”; „Pământul vorbeşte o limbă de nimeni înţeleasă”; „O seară a bisericilor zăvorâte, a bordelelor închise, a inimilor ferecate”; „Ei confundă carne şi celebritate”; „Va fi primăvara uşilor sfărâmate”; „Un jalnic iarmaroc îşi scuipă zilnicele ode”; „Sugrumată-mi va fi mâine gloria-n pâraie”; „Carne putredă şi pâlpâire de aripi” …

Totuşi discursul poetic, deşi frust, deşi încordat şi pregătit pentru ţipăt şi pentru reproş, este străbătut de versuri care deschid o lume a metaforei, versuri care au ceva din veşnicia poemului străbătând inimile şi veacurile, a versului care trădează adevărul unei clipe sau al unui destin. De reţinut  aceste sensuri profunde ale poeziei lui Thomas Bernhard: „albia râului îşi leapădă în mare plânsul”; „întunecat e sufletul meu pe care-l duce vântul spre mare”; „asfaltul îngheţat al uciselor veri”; „mama mea îşi culege viaţa dintr-un pom năruit/ ce n-a rezistat nici patruzeci şi sase de veri”; „sărăcia ce mă sfâşie întru împlinire”; „sporeşte rana în pădurea de lacrimi” .

Biografia durerii este biografia unei vieţi aproape de natură, de părinţi, de satul în care oamenii se nasc şi mor, pentru ca Dumnezeu să stăpânească destinele, pentru ca zăpada să spele picioarele celui trecător. Poetul vede dincolo de întâmplările zilei modul în care se modelează încă destinele celor care au fost şi celor care sunt, ale celor care trăiesc din sudoarea frunţii şi din darul anotimpului, din efortul de a face viaţa mai frumoasă,  plătind în final cu moartea la care sunt datori.  Este în aceste versuri un patriotism al celui care suferă pentru aproapele său, al celui ce simte durerea ca pe o eliberare: „Arcadele criptelor nu spun nimic,/ ele doar te previn,/ nici o scriere şi toate slovele mari,/ iată operele lor răscumpărând satele,/ întrebând cine eşti tu şi unde şi când…/ şi nu ştiu nimic despre ceea ce nu este/ şi nici n-are cum să devină/…/ pentru tine nu pâlpâie nici focul/…/ iar câinele tatălui tău, chiar el, te va sfâşia” (Geambaşi, ţărani, grenadieri)

Şi totuşi speranţa este transmisă la modul intim, e o speranţă a celui care iubeşte viaţa aşa cum i-a fost dată: „La fereastra vecinului/ stă o pasăre/ ea-i străjerul gândurilor mele/ până când somnul cel greu/ îmi descalţă pantofii umezi”. În peisajul uneori trist sau poate marcat de absenţe, o simplă pasăre dă energia de a merge mai departe spre satul natal, în spaţiul matriceal al fiinţei, „în dimineaţa în care nu se întâmplă nimic altceva / decât întoarcerea acasă a stelelor”, acolo unde „Dumnezeu Tatăl se adevereşte prin salahori”…

… Şi totuşi Thomas Bernhard se simte nedemn de măreţia creaţiei, de vigoarea vieţii, de ţăranii „hărţuindu-şi ziua cu vite şi pomi,/ beţii şi secerişuri”; de munţi, de turlele bisericilor care împung veşnicia şi cerul, „nedemn printre preoţi, măcelari şi negustori/ nedemn de profeţiile acestor grădini/…/ nedemn de fecioarele roşu împroşcate/ şi abandonate în decorul acesta bătrân de o mie de an/…/ nedemn de mierlă/…/ de scârţâitul roţii de moară” (Jertfă de noiembrie). Tema părinţilor, a tatălui care suferă în arşiţa pământului, este de fapt dorul omului după Dumnezeu, după certitudinea prezenţei Sale, un dor universal al omului, iar poetul îşi aminteşte: „…niciodată nu voi uita cum întindea mâna/ tatăl meu după sufletul omenesc…”

Creaţia este măreaţă prin simplul fapt că există…  iar noi facem parte din ea: „Roşii sunt munţii, iar fraţii mei îmi pătrund în creier/ ca şi cum Iisus n-ar fi  fost răstignit sub stele…”       

Ioan Evu şi Theresia Haas au înţeles demersul poetic al lui Thomas Bernhard, şi au  reuşit să propună cititorului român un volum original, dens, demonstrând că există pentru fiecare poet, de oriunde, o biografie modelată de durere, dar biruitoare prin versul care pătrunde în mintea celui ce ştie să vadă, dincolo de cuvinte, semnificaţiile esenţiale, definitorii pentru însuşi sensul trecerii …   

CONSTANTIN STANCU

După un dialog cu Ioan Evu

*Foto: Ioan Evu 

 

De toamnă: e marți, miercuri, joi etc. - Se circulă cu hoverboard-ul pe marile bulevarde, nu?

E marţi, miercuri, joi etc.

 

E marţi, toate resursele s-au dus,

aştept un semn, un continent, câteva cărţi, ştiri, păsările pleacă în alte ţări.

 

România nu este întreagă, este doar pe fragmente, spune Lucian Boia.

I se răspunde că românii mai vorbesc româneşte, mai iubesc, aşteaptă sărbătorile de toamnă,

istoria este în neuroni ca o planetă.

 

A mai fost arestat unul: nimeni nu ia mită, toţi dau mită,

nu se ştie unde, nu se ştie până când,

toamna este un anotimp în care ai libertatea

de a pleca în altă parte, moartea este o evadare, 

războiul o afacere din care eşti scos în deficit bugetar.

 

Un mort şi cu un mort nu fac un om viu,

guvernul nu mai are bani de cimitire, a privatizat moartea,

 

se circulă cu hoverboard-ul  pe marile bulevarde,

 

cetăţenii sunt mulţumiţi, intelectualii aplaudă,

un pom a înflorit în faţa muzeului  cu dinozauri pitici.

Constantin Stancu ©

Lumina... Un poem de Aurelian Sârbu

 

LUMINA  CA  STARE

 

din întuneric adânc ascuns

        am văzut de sus

            luminile de jos -

       semnele fricii

       deșertul fără oaze

 

nebănuită-i înalta lumină ca stare

       de dincolo de ochiul meu orb

 

 

Aurelian Sârbu

PIEDESTAL - REVISTĂ DE CULTURĂ ȘI ARTĂ. Poezie, teatru, confesiuni, interviu, proza, cronici literare, studii, cercetări, epigrame, literatura pentru copii...

 Sursa: ASOCA

La Omul de Piatră - DRUMURI REGALE, POEZIE, LEGENDĂ, SIMBOL. La traduction des textes en et du française: Elisabeta Bogățan.

 

 

Omul de piatră – Poezie, legendă, drumuri regale

 

O carte despre lumile trecute și lumile prezente: La omul de piatră/ Chez l` Homme de Pierre – ANTOLOGIA GRUPULUI DE POEZIE „Ioan Dan Bălan” / L`Anthologie du Groupe de Poesie „Ioan Dan Bălan”, alcătuită / ACCOMPLIE PAR: Mirela Cocheci și/ et Elisabeta Bogățan. Traducerea textelor în și din limba franceză/ la traduction des textes en et du française: Elisabeta Bogățan. Casa de editură Exclusiv, Vulcan, 2025. O antologie interesantă, care pune în lumină o inițiativă literară și culturală, și totodată, menită să arate că poeții, prozatorii, traducătorii sunt uniți.

Sunt mai multe părți: Constituirea grupului de poezie „Ioan Dan Bălan”; Omul de Piatră, realitate și simbol; Membrii grupului de poezie „Ioan Dan Bălan”; Invitați ai grupului de poezie „Ioan Dan Bălan”. Moto-ul cărții: „Când voi pleca de tot, la braț cu timpul/ și poate c-o iubire aprinsă-vatră,/ în rai de mai mi-aș cere anotimpul/ și-n mai de rai sus, într-un Om de Piatră”. A fost mesajul poetului, el cuprinde sensul, istoria, mitul, iubirea, devenirea. S-a simțit legat de momârlani, de legendele din zonă, de poezia care vine pe aripile timpului. Grupul literar s-a constituit în data de 12 aprilie 2024, la Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroșani. Au participat scriitori, jurnaliști, teologi, juriști, profesori, militari, iubitori de literatură. Inițiativa a aparținut poetei Mirela Cocheci, care a devenit liderul grupului. Elisabeta Bogățan, cea care  l-a cunoscut bine pe Ioan Dan Bălan, a dezvoltat evenimentul în prefața cărții.

Ioan Dan Bălan a fost un împătimit de realitatea momârlanilor. Comunitatea se delimitează geografic între munții Șurean, Parâng, Vâlcan și Retezat, o depresiune bine localizată de reperele constante ale terenului, ei, momârlanii, fiind locuitori ai Văii Jiului. În această zonă se află Momârlele, ele dând denumirea locuitorilor. Momârlele sunt aranjamente formate din pietre masive, având o înălțime de aproape 3 metri, sunt semne de aducerea aminte. Ele fac parte din realitatea zonei, dar nu se mai pot preciza vremurile în care au apărut. Simbolul, păgân la început, a devenit unul creștin, un cioban a plasat o cruce în vârful acestui semn fizic. Sunt „oamenii de piatră”, apar în diferite locuri din ținutul vechii Dacii. Misterul învăluie apariția și rolul lor. Oamenii de Piatră erau amplasați în zone puternic străbătute de curenți telurici, ceea ce schimbă perspectiva istorică. Poate exista un sistem de legătură între aceste centre de energie telurică, deschizând panorama spre o geografie spirituală/ sacră, cu speranța că, în viitor, s-ar putea revela centrele spirituale ale Pământului, spre o nouă civilizație, reluându-se un ciclu istoric mult diminuat de activitatea omului modern, agresiv.  

Viața momârlanilor, portul lor, sărbătorile în care se manifestau cu bucurii, stânele din munții zonei, tradițiile ciobanilor, nedeile din Jieț sau Straja, sunt repere spirituale pentru miracolul poetic. Misterul vine de la momâile amplasate pe Drumul Regilor, Altarul de Piatră de lângă Drumul Regilor, deschideri spre zone frumoase și emblematice, spre Poarta Raiului, spre munți etc. Ioan Dan Bălan a pus accentul pe acest fenomen, el a fost îndrăgostit de zona muntelui. În capitolul al II-lea se descrie motivația antologiei: realitatea, simbolul, mitul, credințele, obiceiurile care transmit credințe. Omul de Piatră care se află în puncte de înaltă vibrație energetică, tehnica radiesteziei punând în valoare această stare, geografiile sacre ale popoarelor acceptă această ipoteză.

Antologia, atât în limba română cât și în limba franceză, transmite poezia: „am coborât/ în lumea tăcerilor/ acolo unde inima lutului/ zvâcnește mai tare/ decât tâmpla mea/ am coborât/ să-mi împletesc/ negândurile cu seva” (Mirela Cocheci, Introspecție, p. 18).

Pe de altă parte, Tiberiu Vințan, scrie: „Eu sunt Cel ce Sunt,/ Unul și Totul,/ Neînceputul și Nesfârșitul./ Dar tu, tu cine ești?/ Eu sunt Tu!/ Unul și Totul./ Neînceputul și Nesfârșitul” (Paradox Brahman, p. 46).

Antologia are darul de a pune în lumină esența vieții, a morții, iubirile, miracolul care vin din geografiile poetice, legate de cele sacre. Cu alte cuvinte, „în spațiul dintre cuvinte e frig/ și hăuri și ceruri/ încap/ în spațiul dintre cuvinte-n genunchi/ îmi plec fruntea/ și nici nu știu/ ce înseamnă să scap” (Elisabeta Bogățan, În spațiul, p. 56).

Iubirea este marcată de o mitologie care străbate veacurile, Ladislau Daradici are darul de a puncta: „și oare ce ai nevoie de angoasele mele/ mi-ai spus că sângele/ răzbate dincolo de moarte/ scurgându-se în mari răgazuri/ de frumusețe și mirare/ nedecolorându-se de mușcătura/ viermilor și a vremii” (într-o frumoasă zi dintr-o altă viață, p. 79).

Ion Popescu-Brădiceni reduce legendele și vechile narațiuni la cuvintele uzuale, prin cuvinte s-au format căile regale pe care mai înaintăm: „E greu să vezi un cuvânt/ Ca o cupă cu nectar/ stă aproape-n pământ./ E greu să vezi un cuvânt./ Ca o spadă de aur/ în armura tăcerii scăpărând./ E greu să vezi un cuvânt/ acolo,/ în cochilia lui/ luminând” (Pentru vederea cuvântului, p. 123).  

Exemplele pot continua, antologia e reușit să adune ceva din zbaterea poeților pe Drumul Regilor, selecția făcută ne propune un alt mod de a privi spre lume, mai îngăduitori, apropiindu-ne de muntele speranțelor.

De remarcat și strădania Elisabetei Bogățan, ea a tradus din limba română în limba franceză textele, a făcut-o cu bucuria celei care reușește să pună punți peste lumi. La fel și traducerile din limba franceză în limba română, poezia fără frontiere găsind o nișă fericită în Valea Jiului, care este sub aripa Vării Momârlanilor. Poetul Jean Dornac (Franța), racordându-se la frumusețea lumii, a privit o pasăre cum zboară, apropiindu-se de soare, așa și omul: „lunecă prin zile/ ca pasărea/ lunecă printre nori/ și ce importă furtunile/ mergi mereu mai departe/ și poate chiar mai sus/ uită de bariere/ de nașterea ta/ de cultura ta/ deschide-te către eternitate/ și ce importă/ dacă ea nu există/ tu vei fi trăit/ un moment de libertate!” (Pasărea, p.90).

 Sub semnul Omului de Piatră, istoria devine mai permisibilă, poezia propune un limbaj pentru suflet și nădejde. Cel care a fost Ioan Dan Bălan a reușit să-i aducă într-o geografie literară actualizată pe acești împătimiți și împătimite de poezie. Toate popoarele au lăsat semne, s-au folosit de piatra cea de toate zilele, de piatra cuvintelor…

 

Constantin Stancu

* Text publicat în rev. „Piedestal”, nr. 2/2025

 

Revista „Vatra veche”, nr. 9/ 2025. Semnal, sumar, supliment dedicat Festivalului Internațional de Poezie, Patras (Grecia), 2025

 

INTERVIU: CONSTANTIN STANCU - DESPRE LITERATURĂ ȘI DEMNITATE. A întrebat Sorin Micuțiu

 

„Contra curentului, cu onestitate”

– Constantin Stancu despre literatură și demnitate –

 

Într-o lume grăbită, în care cuvântul pare tot mai ușor, dar mai gol, întâlnirea cu un scriitor care crede încă în greutatea adevărată a literaturii e un privilegiu rar. Domnul Constantin Stancu scrie de parcă ar pune fiecare silabă pe o balanță a conștiinței, căutând echilibrul dintre frumusețe, luciditate și adevăr. Poet, romancier, eseist și cronicar literar, autorul vine cu o operă construită în timp lung, cu răbdare și neclintire, dar și cu un spirit critic limpede, adesea incomod pentru vremurile noastre „corecte” și „ușor de digerat”.

 

Îl provocăm astăzi la un dialog despre literatură, responsabilitate, identitate și rostul scrisului într-o societate care, din păcate, a învățat să tolereze mai ușor impostura decât verticalitatea. Sunt convins că domnul Constantin Stancu va răspunde așa cum scrie: direct, cu greutate, dar și cu un dor nevăzut de frumusețe morală.

 

1.     Domnule Constantin Stancu, sunteți o conștiință literară activă de peste patru decenii. Cum ați defini, într-o propoziție, sensul misiunii scriitorului român contemporan?

 

R: Scriitorul nu este la întâmplare în acest loc și în acest timp. Are o misiune. Să-și descopere vocația, stilul, formele de exprimare, să fie prezent în comunitate. El trebuie să cunoască lumea în mod cât mai obiectiv, să vrea să transmită un mesaj, să aibă voința aceasta. Și să poată să-l transmită, să aibă mijloacele specifice. Muncă multă, inspirație, documentare, responsabilitate. Să înțeleagă faptul că disciplina personală este esențială. Restul: îl vor căuta cărțile necesare, oamenii disponibili pentru viziunea sa, resursele, contextul, comunitatea.

 

2.     V-ați format într-o perioadă cu standarde estetice ferme, dar v-ați exprimat și în epoca fluxului digital și a superficialului „breaking news”. Ce pierde și ce câștigă literatura într-un astfel de context?

R: Au mai fost perioade de genul acesta. Când s-a trecut de la scrierea cuneiformă la folosirea literelor, alfabetului,  s-a produs o schimbare. Mesajul putea trece de la un trib la altul, de la un popor la altul simplu: într-un baston ascuns, într-un obiect banal. Nu trebuia să duci peretele sau piramida cu tine. Tiparul în Europa a produs un șoc, s-a tipărit Biblia în numere de masă, a ajuns la popor. S-a produs schimbarea. Au venit mișcările în Europa: Războiul Țărănesc German, Răscoala lui Horea, Revoluția în Franța. Scrisul este o armă. Cea mai puternică. Primul lider al unui trib care a reușit să rețină câte sulițe are și câți soldați, iar adversarul său nu a știut cum stă problema în tribul condus de el, a devenit un conducător victorios. Formele se schimbă, vrem nu vrem. De la tăblița de lut, la papirus, hârtie etc. A venit suportul virtual. Sigur, sunt nostalgici, sunt mari personalități deprinse cu suportul de hârtie. Așa se consideră cultura serioasă. Și va mai persista cartea pe suport de hârtie, semn al seriozității, a demersului academic, a memoriei culturale specifice. Deja se trec în format digital cărțile. Cine va avea spații imense să țină biblioteci? Puterea economică deja a decis: se fac tranzacții în lumea întreagă de pe telefonul mobil, mari afaceri, puterea trece de la state la mixtul format din mari companii bancare, de asigurări, IT, tehnologia satelitară, pază, publicitate, industria spectacolului. Acest mixt deține controlul și se va extinde. Exemplul: FIFA sau UEFA, nu ține cont de interesele statelor. Au programele lor, cu regulile lor, cu fondurile lor etc. În câțiva ani, editorul care prelua manuscrisul va avea pretenția ca romanul să aibă mai multe variante: final închis, final deschis, optimist, pesimist, misterios etc. Va pune la dispoziția cititorului mai multe variante din romanul autorului. Cititorul va alege varianta  care îi place sau are nevoie de așa ceva. Așa că poți aborda textul din perspectivă romantică, realistă, modernistă, postmodernistă, postadevăr, religios etc. Cum vrea cititorul și editorul. Vreun editor va inventa cărți scrise de inteligența artificială, în spatele lor va fi un scriitor ipotetic, unul care figurează în fișierele virtuale. Spaima va veni când acestui scriitor virtual va trebui să i se atribuie premiul literar pentru „realitatea” din narațiunea bine construită, după canoane acceptate. O perioadă cărțile vor circula în paralel, în format electronic dar și tipărit. Dovadă că statul este preocupat să aplice taxe și impozite într-o măsură suportabilă, până la limită. Probabil că unii pasionați de lectură vor păstra cărțile tipărite așa cum unii păstrează bibelourile sau obiectele rare, semn a nobleței. Dacă urmărești personalitățile zilei la interviuri, vei vedea în spatele lor raftul de cărți, bine aranjate… Merge ca fundal pentru cel care știe ce vrea…

 

3.     Ați fost și sunteți parte a unor reviste culturale importante. Ce înseamnă o revistă literară azi: tribună, oglindă, cenzor sau catalizator?

R: E mai complicat. Depinde de editor. Am respect pentru cei care susțin revistele prin mijloace proprii, pe resurse lor. Ei dau direcția pe care o și pot imprima. Dacă în spatele revistei se află o personalitate, editor, scriitor el însuși, om de cultură, revista reflectă acest lucru. Sunt și patroni de revistă care nu sunt așa de deschiși. Dar, puțină atenție, cenzura dă senzația de putere și asta poate constitui un drog. În revistele care apar susținute din fonduri publice (centrale sau locale) există mai multă exigență. Dar trebuie remarcată lipsa „suferinței” din temele abordate. Apoi interesele, unele politice (cine plătește are pretenții), unele economice, altele care țin de elitism. Sau conflictul de generații. Sunt reviste care reușesc să transmită esența literaturii de astăzi, una bogată și de valoare. În tsunami-ul pe care îl trăim e și dificil să alegi. Trebuie să înțelegi că poți înțelege. Apoi, mai este o problemă. Timpul. Nu poți aborda toate revistele, ai nevoie de lectura la firul ierbii, de marile cărți. Asta face diferența. Eu păstrez revistele în format electronic, nu am la dispoziție un depozit și este dificil să lucrezi cu acestea. Cu un simplu „caută” ajungi unde trebuie și citești.  Plus bibliotecile virtuale. Am reținute pe un dispozitiv electronic peste 12.000 de cărți. Timp nu mai am.

 

4.     Romanul dvs. „Vadul Ars” este considerat o frescă a postcomunismului românesc. Dacă ar fi să îi oferiți un subtitlu care să cuprindă esența celor 30 de ani de tranziție, care ar fi acela?

R: Vadul ars (2016) ar putea avea și alte titluri: Tranziția de rezervă. Timpuri înclinate. Vremuri presupuse. Etc. Și nu este numai  postcomunism, este și revigorarea unor teme vechi, unele religioase, altele existențiale, altele privind esența omului. Sunt teme eterne. De exemplu megatendințele. Sau cum arăta Iisus. Ce vrem: Templul sau viața socială corectă? Toate formele sociale au fost marcate de unele teme de-a lungul timpului. Am fost interesat să valorific experiența de viață despre aceste zone monoindustriale, cu reguli aparte, cu viața complexă, izbite dintr-o dată de valul globalist sau de interesele economice globale. Romanul face parte dintr-o frescă mai complexă, am mai publicat Migranți fără bagaje (2019) și Judecătorul și jurnalul ars (2021), cu legături între ele. Tabloul s-a întregit, ce fac oamenii după dispariția întreprinderii în noua realitate globală, cum migrează și dacă se mai pot întoarce la vad? Apoi paradigma dreptății, viața văzută prin prisma unui judecător care s-a mutat în zonă pentru o „viață liniștită”. Redescoperă lumea reală, nu cea din dosare, pricepe care sunt valurile sociale în care comunitatea este prinsă. Merită păstrat jurnalul său sincer, care abordează aceste tablouri ale vremii? Cine va dori să cunoască viața din zonele monoindustriale, va putea citi aceste romane, se va edifica asupra epocilor prinse în valul tranziției.

 

5.     În poemele dvs. există o tensiune morală, o căutare de sens în fața dezumanizării. Ce rol mai are poezia într-o lume în care cuvintele sunt adesea depreciate sau folosite ca zgomot de fundal?

R: Pe masa de lucru a lui Mihai Eminescu se aflau primele versete din Evanghelia după Ioan, într-o limbă mai veche: „La început era Cuvântul, si Cuvântul era cu Dumnezeu, și  Cuvântul era Dumnezeu”. (Prov. 8:22, 23, etc.; Col. 1:17; 1Ioan 1:1; Apoc. 1:2; Apoc. 19:13. Prov. 8:30; Ioan 17:5; 1Ioan 1:2. Filip. 2:6; 1Ioan 5:7. Gen. 1:1). "La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...".

 De citit acest text, inclusiv trimiterile pe care le adaug.

Sunt, însă, curente literare care s-au folosit de ambiguități, dadaismul să zicem, era necesar în acea perioadă în care fascismul era în vogă. Transmitea un mesaj legat de sistemul social ilogic. Și poezia de astăzi, unele texte, reflectă vremea, oamenii care nu înțeleg, nu se înțelege zgomotul de fond, impulsul. Nu suntem înconjurați de „echipa de zgomote” zilnic? Literatura reflectă lumea.

 

6.     Cum se scrie critică literară cu echilibru într-o lume unde totul devine personal, polemic sau partizan?

R: Nu știu exact, nu am fost preocupat de aceste aspecte. Am scris din necesitate. Citesc și scriu un poem pe temă dată, unul mai realist, tema fiind pusă la dispoziție de autor prin cartea sa. Am scris despre cărțile celor din județul Hunedoara, a celor din Țara Hațegului, despre scriitori care au în spate o credință literară, formată din crezurile lor profunde. Am considerat că trebuie să se ocupe cineva și de această „bulă” literară. Critica de specialitate are alte obiective. Eu nu sunt specialist, sunt un iubitor de lectură, am bucuria lecturii. Și nu poți scrie despre cărțile unor scriitori care văd viața într-un alt mod. Poate se va gândi cineva din facultățile de profil să scrie despre scriitorii și operele lor din această parte de țară, să propună teme pentru masterate, doctorate, să apară un interes din partea unor institute de cultură. Într-o Europă diversă, zona oferă lucrări de valoare, reflectă viața de aici, cu bune, cu rele, cu suferințele de rigoare. Încă suntem în siajul „centralismului democratic” atât de bine format de-a lungul vremurilor trecute. Megatendințele, însă, încep să își facă efectele. Apare și o rezistență la schimbare, normală, fiecare vrea să-și păstreze o anumită poziție.

 

7.     Care a fost momentul în care ați știut că literatura nu este doar o pasiune, ci o datorie de conștiință?

R: În clasa a XII-a, la liceu. Am primit o temă la alegere de la profesorul de limba și literatura română. Am ales poezia contemporană, am scris câte ceva despre Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu. Vreo 12 pagini. Profesorul m-a lăsat să citesc, nu a spus nimic. El nu era familiarizat cu literatura din anul 1973, era și el curios să audă ce se petrecea în literatura română atunci. A ascultat atent și el, încerca să înțeleagă ce se întâmpla în literatura română pe care o preda. Mi-a dat 10, dar prima lui notă pentru mine a fost 2, în clasa a IX-a. Am privit pe fereastra clasei, am văzut munții Retezat, era zăpadă pe vârfurile lui, în luna mai. Atunci am înțeles că voi fi scriitor. Eram prins, captiv, în carantină, să zic așa. Dar trebuia să-mi facă și o meserie, să pot trăi. Am ales dreptul. A fost mai greu, dar și dreptul m-a ajutat. La drept înveți cum să prinzi esența unui text de lege. De aici… vine și esența despre textul literar.

 

8.     Ce i-ați spune unui tânăr scriitor care ezită să debuteze de teamă că „nu este suficient de bun”?

R: Teama distruge minți. Trebuie să te formezi prin disciplină, lecturi, scris, un fel de punere de o parte. Talentele sunt multe, există o singură cauză. Nu ești de capul tău în lumea asta și nu faci doar ce vrei. În ciuda eșecurilor, un scriitor autentic continuă. Descoperirea scriitorului din tine este o experiență unică, nu depinde de factori subiectivi. Să nu uităm, Van Gogh a vândut un singur tablou în timpul vieții. Astăzi un tablou al său înseamnă milioane de euro/ dolari.

 

9.     Dincolo de premiile importante, ce realizare personală vă aduce cea mai mare liniște ca autor și om?

R: O prietenie literară face mai mult decât un premiu. Și am unii prieteni, nu dau nume. Nu asta contează. Pentru asta trebuie să faci eforturi. Nimic nu e gratis, are un preț. Depinde în ce direcție se duce prețul.

 

10.  Referințele biblice pe care le folosiți în eseuri și comentarii par să sugereze o căutare a dreptății și a echilibrului. Ce înseamnă pentru dvs. „dreptatea” într-o cultură literară marcată adesea de relativism?

R: Mergi prea departe. Dreptatea absolută există numai la Dumnezeu. Oamenii își „construiesc” dreptatea lor în timp și spațiu, și se cred stăpâni. Omul este limitat, de aici unele experiențe. E bine că omul este limitat, limitarea îl forțează să facă mai puțin rău. Istoria literară o dovedește. Sunt multe exemple, când un iubitor de literatură descoperă peste cinzeci de ani un scriitor valoros multe se schimbă. Nu știm cum lucrează Dumnezeu. Crezi că Eminescu a primit premiul totdeauna? A avut și el detractorii săi. Vezi cazul Iosif din Biblie. Frații lui l-au dat la moarte, apoi l-au vândut, schimbând paradigma. Dumnezeu a schimbat răul în bine. Pentru familia sa extinsă (tribul). Avem și un roman Iosif și frații săi, de Thomas Mann. De citit despre viețile lui Tolstoi, Dostoievski, CC Lewis, Apostolul Pavel (și el a scris), jurnalele lui Eugen Dorcescu, Brâncuși, Emil Cioran, Philip Yancey cu Isus pe care nu l-am cunoscut, Umberto Ecco și romanele sale etc.

 

11.  Dacă ați putea lua masa cu un singur scriitor român, trecut sau prezent, care ar fi acela și ce i-ați spune prima dată?

R: Nu la masă aș fi cu el, ci la o întâlnire, la o cafea. Mi-ar place să fiu cu Nichita, dar nu mai e posibil. Am ratat momentul, nici acum nu știu de ce nu l-am vizitat. Puteam să o fac, am stat atunci vreo doi an în București. Eram prea tânăr și naiv. Credeam că lucrurile sunt eterne.

I-aș spune: „Nu mor caii când vor câinii, bătrâne!”, tot de la el citire. Așa că, unii din generația de astăzi, grăbiți-vă! Nu stăpânești timpul, el te stăpânește. Dar cu Nichita te poți întâlni prin cărțile sale, prin multele povești literare despre el, pe documentarele de pe Youtube, pe dispozitivele vândute de televiziunile culturale.

 

12.  Ați scris adesea despre scriitori plecați, despre prietenii literare, despre „arhive afective”. Ce înseamnă memoria literară pentru dvs.? Ce riscăm să pierdem dacă nu o cultivăm?

R: Pentru a nu ne distruge. Uite, de zilele orașului, indiferent unde, avem mici, bere, craci, manele. Apoi sunt serviți copiii cu basmele din desenele animate (Disney), mămicile sunt bucuroase când puștii strâng cartoane cu poveștile lui Harry Potter, cele de la mall, cartoane cu vrăjitoare etc. În bisericile protestante sunt promovate cultura ebraică și cea americană. În unele ortodoxe apar unele cărți cam ciudate. Profesorii de umanioare nu sunt interesați de fenomenul cultural local, ei au programa lor și se țin de ea. Unde este sufletul românesc acum? Ce arătăm celor din lume? Ce basme au promovat americanii!? Totuși, Brâncuși ne obligă la memorie. La fel Enescu. La fel Mircea Eliade sau Emil Cioran. Și, da, folclorul, istoria culturii… De Lucian Blaga s-a auzit?

 

13.  Cum reușiți să separați vocația de scriitor de datoria de critic sau cronicar? Sau poate tocmai suprapunerea lor e cheia?

R: Am răspuns: scriu un text pe o temă dată, nu sunt critic, doar un scriitor care scrie despre alți scriitori. Cu slăbiciunile sau cu unele calități. Și mai este un aspect, orice scriitor are nevoie de lecturile sale fundamentale, trebuie, musai, să citească și cărțile care îl ajută să se formeze. Lupta cu timpul este atroce, trec unele cărți pe lângă tine și iți scapă ceva esențial. Când le descoperi, simți că ai o confirmare în ce privește mintea cea de toate zilele. Plus efectul vaselor comunicante, cărțile comunică peste capul celor care citesc.

 

14.  Dacă ați putea trimite un mesaj literar unui cititor din anul 2050 care va descoperi cărțile dvs., ce i-ați spune despre lumea noastră de azi?

R: O lume în tranziție, femeia când naște simte durerile nașterii. Sunt multe dureri acum, dar atunci va fi altfel. Sau nu va fi deloc, există tentația autodistrugerii ca specie. Creștinii spun că plata păcatului este moartea, deci, dacă ratezi ținta dispari, nu e de joacă, în ființa noastră a fost pus mecanismul de autodistrugere. Să sperăm că nu va fi cazul. Dar istoria ne arată cum s-au derulat diversele culturi de-a lungul timpului: egipteană, asiriană, babilo-asiriană, greacă, romană etc. Biblia dă și detalii despre cine este omul de-a lungul epocilor, de la triburi la grupuri de triburi, de la popoare la națiuni, la uniuni de națiuni, imperii etc. Am fost bucuros că am trăit în această perioadă, am avut acces la multe cărți, spectacole, tratate, experiențe, oameni extraordinari. Ele, ei mi-au modelat sufletul. Este atât de departe anul acela, parcă aș privi în abis… Un tsunami literar se prăvale peste noi. Cine rezistă?  Amprenta asta o duci dincolo și trebuie să raportezi ce ai făcut cu viața ta primită în dar. La Dumnezeu nimic nu se pierde, mai ales dacă ai pus ceva din ființa ta croită după Chipul său. E partea indestructibilă…

 

15.  Dacă ați putea transmite un singur vers al dvs. pe ecranele lumii pentru o zi, ce vers ați alege?

R: Alege de aici:

 

Oameni și cruci

 

Cruci pentru toate mărimile posibile

la oamenii vii, telescopice, elastice,

cu sisteme de prindere, cu șuruburi și piulițe,

cu gheare metalice,

pentru ca individul să fie bine fixat acolo, sus,

să fie văzut din toate pozițiile, să nu scape din cuvinte.

 

Poziția pe cruce este bine calculată,

nu se vor abate nici un milimetru de la planul stabilit.

 

Cruci moderne, pliabile,

putând fi montate la intersecții, prin parcurile

din care au fost evacuați ultimii corbi,

lângă fântâni arteziene care mișcă apa și lumina.

 

Cruci bune, solide, bine scoase la strung sau la freză,

ori imprimante 3 D, pentru fiecare, cruci la promoție.

Individul acomodabil trebuie să fie dezbrăcat de hainele sale,

de ideile sale, de sentimentele sale –

gol pe crucea pliabilă și telescopică.

 

Se vor putea vedea toate membrele sale, toate organele sale,

oricum toți avem un Big Brother de unică folosință,

mereu atent la proceduri, la borduri și la boli.

 

Cum vă zic: Individul va fi pus gol pușcă

pe crucea lui cea mai confortabilă și

toți vor explica în detaliu cum pe un om

îl poți cunoaște după lumina care cade

de undeva de jos sau dintr-o parte.

 

Cum vă zic: Lăsați-vă ștergarele înflorate în jurul coapselor,

El sau el sunt dezbrăcati și e vid pe crucea perfectă, cea de toate zilele… 

 

 

Într-un timp în care cuvintele se risipesc mai repede decât se așează, domnul Constantin Stancu rămâne un scriitor care refuză superficialul, un constructor de sens și un martor moral al literaturii noastre contemporane. Dincolo de poemele sale „cu oase tari”, de romanele ca niște oglinzi sparte în realitatea posttranziției, sau de eseurile care scutură liniștea convenabilă a unor medii literare, rămâne un scriitor care crede cu încăpățânare într-un lucru simplu și rar: onoarea scrisului.

 

Ne rămâne cititorilor să-l ascultăm, să-l citim, să nu ne grăbim. Pentru că literatura adevărată nu se cere consumată – ci trăită.

 

Sorin Micuțiu

 * Publicat în Revista „Amfiteatru literar”, nr. 7-8/2025.