Veșnicia fiecărei secunde
Volumul Psalmi miezonoptici,
semnat scriitorul Eugen Dorcescu, a apărut la Editura Waldpress din Timișoara,
în anul 2025. Volumul are o temă esențială, complexă din punct de vedere
literar, cu amprentă existențială evidentă. Este relația dintre om și Creator, psalmul fiind un gen literar special,
cu rădăcini religioase, necesitând cunoașterea Scripturii, cultură, capacitatea
de a rămâne obiectiv, cu abisul deasupra, modul în care omul se poate adresa
lui Dumnezeu fără să fie mundan. Necesită un exercițiu îndelung, experiență de
viață, capacitatea de a fi purtat destinul pe linia subțire, acceptat din
ambele părți. După cum aflăm din Nota
autorului, avem 25 de Psalmi inediți (2-26), scriși între finele lunii
martie 2025 și începutul lunii mai 2025, apoi munca necesară desăvârșirii lor,
forma finală până la începutul verii anului 2025. Primul și ultimul dintre psalmi, purtând
amprenta vremii, sunt din anul 1995, prezența lor lămurind înțelesurile,
mesajul, starea, orizonturile. Se face legătura între revelațiile poetice
primite de-a lungul timpului, unite sub același semn.
Titlul volumului, Psalmi miezonoptici,
are cheia lui. Sunt texte ivite la miez de noapte, atunci se întâlnesc
întunericul și lumina, iar întunericul nu a biruit-o. De asemenea, la miez de
noapte, Iisus Omul a fost dat morții, în Grădina Ghetsimani, semn a Grădinii/
Raiului inițial. Apoi, tot la acel moment al zilei, Iisus a înviat, biruind
lumea, păcatul, moartea, împotrivirile etc. La miez de noapte vorbește, tăcând,
Dumnezeu. Cam tot atunci, în unele denominațiuni se săvârșesc rugăciuni de
laudă, mijlocire, chiar de vindecare, în alte biserici. Peste aceste ritualuri
se suprapun psalmii lui Eugen Dorcescu, o închinare prin mijloace literare,
acceptând că la Început a fost Cuvântul.
Este jertfa scribului, arderile lui…
Autorul se definește ca hieratic
scrib, purtând greutățile vremii, cavaler al tainelor într-o luptă
spirituală necesară. El are posibilitatea de a intra în oștile Celui care a
fost numit de Scriptură Domnul Oștirilor, Iehova Savaot (cum îl numeau și
evreii în Vechiul Testament, conform credinței de începuturi, idee preluată și
de creștini). Tensiunea apare în versetele în care psalmistul mărturisește:
„Hieratic scrib, psalmist stihuitor,/ Târând ghiuleaua vremii la picior/ Și
mușcături de spadă și de cnut,/ Același sunt: eternul luptător/ Al Crucii, în
Războiul Nevăzut” (Fatum/ Predoslovie,
p. 7).
Ciclul debutează cu moartea omului și se încheie cu posibilitatea învierii,
între psalmi existând acea narațiune spirituală a relației dintre scrib și
Dumnezeu (Yhwh/ Yahwe sau Iehova), Creatorul Cerului și Al Pământului, Tată și
Mamă a Universului, după cum rezultă din traducerea fidelă din limba aramaică.
De aici complexitatea mesajului, a semnificațiilor, a trăirilor exprimate prin
versuri bine armonizate.
Începutul este lauda dedicată lui
Dumnezeu, psalm din aprilie-mai, 1995, în care argumentele sunt cele din
Biblie, o laudă adusă creației, prin natura prezentă, pentru grija purtată
omului creat, faptul că se acceptă un dialog cu omul creat, pentru ca această
laudă să culmineze, paradoxal pentru iubitorul de literatură, dar foarte exact
pentru credinciosul creștin: „Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru/
frunze și flori./ Lăudat că-n final/ mă omori…” (Cel de început, p.11). Finalul era necesar, datorită păcatului
săvârșit de om, neascultarea, acesta a gustat finitudinea, omul și-a schimbat
paradigma, moartea vine cu degradarea omului, aceasta aduce suferința, pecete a
neascultării, ori moartea eliberează și deschide un alt orizont. Omul e
limitat, dar această limitare era necesară pentru că se limitează și păcatele,
erorile, ratarea țintei, răul fiind diminuat de această stare. Deci lauda este corectă din punctul de
vedere al credinciosului, dar incomodă, șocantă, pentru cel care nu înțelege
tainele vieții (taina e taină doar pentru cel neinițiat).
Psalmii se leagă între ei, au puternice legături pe orizontală, dar și
legături pe verticală, scribul având capacitatea de a lăsa semnificațiile să
vină spre cititor, ideile să intre în legătură unele cu altele. Psalmul Fatum, poem inaugural, definește
mărturia și credința lui Eugen Dorcescu, făcând totul un întreg bine șlefuit,
până la esență, zgura fiind eliminată, rămânând aurul din cuvintele limbii
române.
Psalmul 27 (Cel de sfârșit), este un psalm
de mulțumire, poartă data de 7 octombrie 1995, scribul mulțumind pentru viață,
„drumul prea lung” pe care-l străbate, unul complex, cu greutăți, cu multe
taine, descoperite treptat, cu posibilitatea de a cunoaște contextul în care
viețuiește omul. O mulțumire pentru semnele primite pe acest drum: „Îți
mulțumesc pentru raza spre care/ mă-ndrept,/ rupându-mă de simțuri, de ceea ce
știu/ de mine cel sensibil, imaginativ, înțelept,/ rupându-mă de tot ce părea
altădată/ a fi/ paradisul terestru, cohorta/ de umbre și nimicnicii” (p. 70). Pe
acest drum omul își poartă „în spate cadavrul și crucea”! Drumul are o
destinație: „Îți mulțumesc pentru treapta aceasta, unde/ nu există nici liberi,
nici robi, nici/ bătrâni, nici copii./ Îți mulțumesc că-n final/ mă învii” (p.
70). Iată sensul, traseul petrecut în trup, marea academie în care este modelat
omul, dar totul are un final, apoi capacitatea Creatorului de a învia, puterea
tăriei Sale (cum scria Ap. Pavel). Este firul roșu din Biblie, o colecție de
cărți care oferă Adevărul din punct de
vedere divin. O carte despre Adevăr,
nu doar o carte de ritualuri, mituri, legende, istorii de tot felul, de la
viața primului om, la viața în triburi, apoi în grupuri de triburi, popoare,
grupuri de popoare, imperii…O istorie cu început și sfârșit, lămuritoare pentru
cine acceptă, depășind poziția filozofului care se întreabă de unde vine și
unde ajunge omul. Mitul lui Sisif este spart de proiectul divin, desfășurat
prin Omul Iisus…
Psalmii redau cu sfială relația dintre om și Dumnezeu, una aparte. Omul își
caută Creatorul, o căutare neîntreruptă. Răspunsul nu vine, dar psalmistul
constată: „Și-acum, tac și,/ sub povara zdrobirii,/ mă-nchin./ Sunt,
dintr-odată, precum/ albia mării de ape,/ de cunoașterea Ta/ legănat și prea
plin” (Psalmul 2, p.14). Este un
răspuns indirect, copleșitor, dovada prezenței. Ființa omului receptează acest
mod de cunoaștere.
Aflat pe terasă, sub cerul deschis, scriitorul simte abisul din univers,
imensitatea, infinitul vizibil limitat de cel cu ochiul limitat, simte un
„templu vag”, sau fără de templu, acest „părăsit paraclis”. „Cât de sterp,/ cât
de vast/ e acest Nu!/ Câtă nonpenitență!/ Fiindcă Da ești doar/ Tu, numai Tu,/
în imensa-Ți absență!” (Psalmul 3, p.
18). Întreaga creație este Templul lui Dumnezeu…
În alt psalm scribul descoperă cum, fără Creator, credința nu ar fi
posibilă. Există „bolta sinelui duhovnicesc” (p. 23)…
Cunoașterea celor divine presupune un alt fel de cunoaștere, una subtilă,
specială, a inițiatului, venind prin lungul șir al celor inițiați: „Abia întreb
și/ mă cutremur/ întreg./ Nu cu mintea,/ nu cu sufletul,/ ci cu neînțelegerea/
mea înțeleg” (Psalmul 6, p.26).
Căutarea Celui Preaînalt se poate face
cu toată inima, atunci omul poate găsi pe Celălalt, Yhwh, Dumnezeul Prezent...
Poetul afirmă: „Dar Tu/ ești peste tot și/ niciunde./ Între noi e/
prăpastia, e veșnicia/ fiecărei/ secunde” (Psalmul
12, p.38).
Fiecare psalm are o cheie privind modul cum se petrece relația dintre om și
Cel Atotputernic, afară din timp, cu timpul prezent, în orașul lumesc ori
„deasupra delirului mării”…
Textele au un ritm special, pulsează viața și moartea aparentă, se simte
acest ritm, acest pas spiritual, acest salt fără de salt. Frazele sunt cizelate
cu atenție, resturile cuvintelor, deșeul vorbirii, sunt eliminate, ideea curge
limpede, clară, cu fața și interfața alunecoasă și luminoasă. Fiecare psalm
este sculptat în stânca vremii, șlefuit, capătă oglinda aceea imponderabilă.
Din când în când, scribul apelează la nume sau termeni biblici, consolidați
de-a lungul timpului, specifici. Este modul în care se pliază pe stările certe,
cimentate de-a lungul istoriei de ceilalți scribi. Este rigoarea care aduce mai
aproape mesajul, disciplina creatoare. Cei cunoscători ai limbii ebraice vechi
sau greaca veche, în care s-a scris revelația inițială, recunosc patina
credinței care vine din trecut, năvălește în prezent, curge spre viitor. Când
se fac referiri la Dumnezeu, se folosește litera mare, după canonul scribilor,
respectul cuvenit Împăratului Oștirilor… Sunt referințe cu nuanță
antropologică: Degetele Tale, Tată și Fiu,
apoi Maran atha (Domnul Vine), Yah Elohim
(Domnul Dumnezeu), Hashem (Numele) etc…O atenție aparte este dată Numelui lui Dumnezeu, semn al reverenței
și cinstei cuvenite doar Creatorului și a recunoașterii autorității. În rest,
se folosește terminologia cunoscută: Domnul,
preferată și de traducătorii Bibliei în limba română.
Unii scriitori apelează la istorie, la mituri, la legendele grecești,
indiene, japoneze, toate preluate din cultură etc. Autorul de față apelează la
teologia cunoscută pentru revelația generală, dar punând în lumină revelația
personală, modul de relaționare cu divinul… În această revelație prezența pendulează
între a fi și a nu fi, este și nu este, descoperit și ascuns, stare accentuată
de marii scriitori ai lumii: Shakespeare, Tolstoi, Eminescu, Blaga etc.
Ion Pop, în revista „Viața Românească”, afirma: „<<Poet
religios>> nu e, totuși, Eugen Dorcescu, în sensul limitat-convențional
al calificativului, ci mai degrabă unul al stării de religiozitate, în sens
goetheean-blagian. Adevărata religiozitate poetul o transmite, însă, prin
intermediar biblic, în excelentele transpuneri în versuri ale Psalmilor și Ecclesiatului, unde sunt recuperate, cu o vigoare nouă,
dexteritatea și rafinamentul articulărilor discursive din mai vechile poezii,
cu echilibrarea deplină a cuvântului arhaic cu cel neologistic” (Opinii, p. 76).
Prima copertă ne prezintă un soclu pe piatră, ceramică, purtând titlul Comunicare, autor Remus Irimia, având un
mesaj real. Cu alte cuvinte, se mai poate comunica în această vreme de tsunami
informațional, chiar lucruri esențiale. Pe ultima copertă este un portret al
autorului și un psalm special, momentul în care s-a revelat Cel Ascuns, atât
cât să „rupă lanțul morții de la gât” (Cândva).
O carte în care descoperim ce nou este ceea ce a fost revelat în vechime,
ce modern este Universul în care stăm ca-ntr-un Templu, evitând capcanele ființei
și timpurile mișcate…
Constantin Stancu
*Text publicat în Revista „Vatra veche”, nr. 1/2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu