Cărțile Hațegului - Alexandrina Terlea, poezia ca salt: dor și credință

 

Poezia ca dor și zonă de trecere

 

Uneori poezia creează un timp al discreției, sensibilității, credințelor imponderabile. Alexandrina Terlea a iubit poezia, a scris poezie, a lăsat un testament liric pentru urmași. A fost profesoară de limba și literatura română, aducând puțină lumină pentru generații de elevi din Țara Hațegului. A semănat o sămânță a trăirilor sincere, intense, a celor care ies din mundanul zilnic. A fost cunoscătoare a domeniului, chiar dacă în mod didactic, dar a reușit să răzbată prin zidul tăcerilor zilnice. S-a născut în anul 1951, a plecat spre o lume mai bună în toamna anului 2024, dar caietele sale au rămas ca o dovadă vie că poezia poate oferi soluții pentru a învinge timpul. Familia, mai ales unul dintre copii, Alexandru Terlea, a adunat aceste texte și le-a făcut public prin volumele Gândului meu, În marea trecere, Lupta vieții, Rugăciune și dor. Volumele au fost publicate prin grija Casei de Editură P&CD Carmel, Arad, 2026. Pe ultimele coperte a lăsat câteva note despre o prezență lirică semnificativă. După cum se poate observa, din titlurile volumelor, autoarea a iubit poezia, gândurile ei s-au coagulat în jurul unui fior liric. Viața i-a fost izvor de inspirație, a dus o luptă cu sine și cu limitele timpului. Cuvintele cer atenție, o activitate intensă, istoria lumii, istoria literaturii a depins de instrumentul de scris. Pentru omul modern a fost stiloul, era simbolul care purta tainele versurilor. Este o mărturie sinceră: ”Eu am un stilou/ Doar să și scriu…/ Dar, ca să curgă slova,/ Mai trebuie să fiu/ Ba un halou/ Ba un sicriu,/ Ba un om cu suflet -/ Suflet viu…” (Eu am un stilou, p. 96). Poezia marchează un moment din istoria scrisului.

S-a zbătut cu iraționalul care apărea brusc, a apelat la credință pentru a face saltul peste singurătatea poetei aflate la intersecție cu valurile vieții. Sinceritatea domină textele, trecutul se revarsă prin amintiri care nu se pot șterge, speranța oferă direcția când greutatea timpului ne copleșește. A punctat călătoria prin viață cu poezii scrise cu migală, privind spre un cer deschis. Anotimpurile au venit peste gândurile ei, luminând perspectiva, natura i-a oferit imagini durabile, muntele, cu aerul înalt, a dominat orele, clipele.

Lupta în viață a fost reală, a marcat-o, dar i-a dat și energia pentru a depăși momentele de cumpănă. A simțit cum frumusețea nu piere, este dinamică, iar animalele de companie pot lăsa semne pentru omul grăbit, semne despre sinceritate, dragoste, tăcere, gesturi care exprimă inexprimabilul. Alexandrina Terlea mărturisea: „O altă sursă de a scrie/ Decât pe tine, viață, n-am/ Nu moarte-am vrut în poezie,/ Am vrut natura-n simfonie/ Și tot ce simt și am, și n-am” (O altă sursă de a scrie, p. 160).

Copilăria, bătrânețea, sensul care deschide perspectiva unei lupte pentru alte dimensiuni, eterne, acestea sunt semnele literare. Suferința a oferit embleme în istoria fiecărei zile, ele s-au materializat în poezii scrise cu migală. Sunt și poezii didactice, ele au ritm, rimă, cuvinte care evită arta urâtului, din contră, versurile păstrează aurul unui clasicism consolidat, acceptat la nivel profesional. Este un domeniu care are valoarea lui, copiii vor trebui să vadă urmele de lumină lăsate de dorul profund, de credințe, de poezia rugăciune, de iubirea discretă și reală. Meandrele vieții au generat poezie, dar și suferință. S-a sprijinit pe o prezența divină, pe valorile familiei, pomenind mereu despre copii, de familia care oferă căldură, siguranță, calm. Copiii apar mereu în versuri, ei sunt semnul unei realități care îndeamnă la luptă, încredere, rugăciune, speranță, contemplare. Istoria literară i-a oferit numeroase exemple, modele, le-a preluat în versurile clasice, a plusat cu o poezie senină, deschisă, optimistă. Caietele manuscris i-au dat ocazia să evadeze din tristețe și singurătate. Mereu a mărturisit cum a plătit pentru a deveni dascăl. Iubirea pentru copii, adolescenți și părinți a dus istoria personală mai departe: „N-am făcut rău la nicicare/ Am avut și prieteni cinstiți,/ Dacă în viață plătim fiecare,/ Mi-am plătit al meu vis, vreau să știți” (Gândului meu, p. 21).  

Moartea poetului Adrian Păunescu i-a readus în memorie importanța poeților și a poeziei în viață, accentul pus pe legătura dintre aceștia și poporul iubitorilor de poezie: „De două zile primăvara-i toamnă/ Iar tu, Poetul, zaci întru-un spital./ De ceva vreme te atacă Doamna/ Cu seceră și umblet triumfal/ În zorii zilei calde de noiembrie,/ Ne-a mai fost dat că să nu mai fii cu noi./ S-a bucurat azi cerul să te aibă/ Când te-a scăpat de-un drum mult prea greoi ” (De două zile, p. 63).

Atenția acordată animalelor este fixată în mai multe poezii, una dedicată lui Lăbuș, cu accent didactic dar și existențial: „Tumbe face gratuit./ Pare tare fericit./ Ne încântă-acuș-acuș/ Cum îl cheamă? E Lăbuș,/ Un cățel de pluș, dar viu./ Latră tot ce-i purpuriu./ Ne iubește,-i jucăuș./ Poți iubi tu ca Lăbuș? (Lăbuș, p.130). Imensitatea spațiului cosmic trezește un prezent acut, pericole pot veni din orice direcție. Sensibilitatea autoarei scoate la iveală o realitate abisală: „Alertă în spațiu: erupții solare,/ Emisii de raze X și disconfort,/ Durere de cap, amețeli, culoare/ Ciudate spre Terra vin, fără efort/ (…) Nu mă-nspăimântă nici gaura neagră, / Flămândă, și-aproape de-al nostru Pământ,/ Nici soarele, care-n fâșii se dezleagă,/ Ci Zidul Tăcerii mă duce-n mormânt” (Alertă în spațiu, p. 17).

Sentimentul trecerii este acut, poezia reflectă această stare, o zi după alta și vine… misterul, lucrurile se dezleagă: „Te scoală ploile/ Te înalți iar spre cer/ Și totu-i mister…/ Apar zorile” (În marea trecere, p. 72). În această călătorie, apar semne, stări care punctează evenimentele personale într-un tablou de ansamblu: „Și trec zile… Trec anii…/ Ca în zbor de cocori…/ Străbătuți de un dor,/ Sau nomazi ca țiganii…/ Luptători ne trezim/ Duși acolo-n țintirim” (Ne trezim, p. 112). Anotimpul punctează timpul, ploaia de toamnă modelează melancolia, deschide perspectiva, speranța învinge trecerea: „Ni-e dor de pace și de flori/ Ni-e dor de oameni înțelepți/ Nu ne considerăm profeți/ Și vrem un cântec de viori” (Plouă mărunt, p. 137).

Retrasă în zona poeziei, textele scrise preiau multe din ecourile poemelor citite și trăite, predate și explicate din literatura română, dar păstrează acel filon care poate caracteriza poezia la modul general. Cititorul va resimți lupta vieții, curgerea timpului, prezența familiei, tablouri din anotimpuri unice, sărbători petrecute în taină, credințe reale. Cuvintele sunt la locul lor, nu abundă experiențele literare, din contră, versurile păstrează substanțele unei literaturi clasice, echilibrate, statornice în forme și fond. Ritmul și rima dau un sens poeziilor, ideile sunt personale dar cu deschidere spre sufletul omului. Volumele recuperează un jurnal liric expresiv, o identitate discretă și sinceră. În istoria literaturii s-au mai petrecut astfel de întâmplări, Emily Elizabeth Dickinson (10 decembrie 1830 – 15 mai 1886), deși nu a fost cunoscută în timpul vieții, nu a publicat masiv,  a lăsat, iată, o moștenire literară important în literatura americană. După moartea poetei, sora ei, Lavinia, a descoperit aceste manuscrise. Le-a publicat, apoi au venit recunoașterile din partea societății și a iubitorilor de poezie. Din 1800 de poezii a publicat doar 10 în timpul vieții. Poezia ei a fost generată de relația cu prietenii, de școală, familie, biserică, trecerea timpului, poate frica de moarte. Războiul Civil American a influențat scrierile ei, istoria punând direct și indirect o amprentă evidentă. Unele poezii sunt dedicate „Maestrului”, o persoană posibil reală, o identitate spirituală, creată prin credințele sale în lumile presupuse și vizibile, între care pot exista legături.  

Pentru Alexandrina Terlea, rugăciunile scrise au ceva din dorul după un Cer mai înalt, sub poverile zilnice: „Ia-mă de mână să nu rătăcesc,/ Noaptea e gri și doar bâjbâiesc./ Spune-ne iar Cine ești pentru noi,/ Oameni de rând, cu poveri, cu noroi” (Ia-mă de mână, p. 167).

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în Revista „Răsunetul cultural”, nr. 8/26