Francis Dessart: Granița spirituală a Europei

RECONQUISTA

În aglomeraţia de tip românesc în holul politic local referitor la relaţiile României cu restul Europei, un om de cultură, francez de origine , prof. Dr. Francis Dessart prin culegerea de texte cu „paratext” sub denumirea de RECONQUISTA, apărută la Editura Carpathia Press, Bucureşti- 2005, ne aduce puţină luciditate şi ne îndeamnă la reflexie raportat la noul areal internaţional.

Reprezentant al unei culturi solide care a marcat mulţi ani viaţa a mai multor generaţii, autorul are nostalgia şi curajul de a rezista valului american şi universalist prin cultură şi informaţie, pur şi simplu. Atent şi dornic de viaţă profesorul priveşte mondializarea ca un act de complot împotriva identităţii culturale a popoarelor din Europa.

În visurile noastre româneşti privim integrarea europeană ca pe un act de multiple avantaje, dar dincolo de iluzii este adevărul, adevărul care ne spulberă personalitatea, până la urmă S.U.A. sunt un model de non – cultură, iar comunitatea europeană un model de birocraţie, de jocuri politice virtuale şi pasivitate în faţa forţei banului. Când se vorbeşte despre pace, în mijlocul Europei este război, când se vorbeşte despre viitor, valorile sunt diluate de false tratate internaţionale. Se iveşte la orizont dezintegrarea şi privim neputincioşi, iar mişcările informaţiei, a capitalului, a intereselor marilor companii, a traficanţilor de droguri şi medicamente, a erorilor din societatea civilă pe nedrept numită deschisă, uneori, ne pulverizează, fără a avea în cultură sau religie un punct de sprijin.

Provenind dintr-un mediu catolic autorul caută evadarea în mediul ortodox, dar căruia îi găseşte slăbiciuni şi rămânerea în urmă, deşi se pare că adevărurile creştine par a fi soluţia pentru toţi.

„Un fenomen cum este hipercentralizarea puterilor la Vatican este contrar Evangheliei. Ea contrazice faptul istoric al învierii lui Hristos: nu poate exista un vicar a lui Hristos, din moment ce Hristos este viu şi ca atare este şeful, capul Bisericii, care reprezintă trupul său mistic …”.

În toleranţă profesorul Dessart  vede o nouă dictatură: „Victimele de ieri devin călăi sub privirea indiferentă a gânditorilor fără minte „ şi este citat Big Brather: „sclavia este libertate”...

Viitorul Europei balansează între minciună şi redefinire, ceva nesigur, structuri care  se caută, acolo unde noi vedem modele: „orice duet devine duel”…

Profesorul observă: unii sunt vinovaţi pentru că au avut dreptate primii, poate este adevărat, într-o lume a birocraţiei, unde tratatul are prioritate înaintea esenţei naţionale, iar manipularea este numită strategie…

Europa este afectată de poluare, iar războiul din fosta Iugoslavie a lăsat un mediu tulbure, unde radiaţiile cu uraniu însărăcit sau carburanţii avioanelor americane au pătat cerul şi umbra păsării pe  frunza de arţar… „Un raport al Fundaţiei Franz Weber precizează că un pământ poluat şi pustiit pentru secole sau chiar milenii, este o dramă nu doar pentru un popor, dar şi pentru toţi pământenii şi pentru generaţiile care vor veni. În acelaşi sens se face o comparaţie între genocid şi ecocid”.

Dintr-un anumit punct de vedere autorul ne atrage atenţia că prea adesea uităm viaţa, nu mai avem respect pentru viaţă, pentru tot ce este viu, pentru cultură, pentru credinţa celuilalt, pentru spiritualitate, citând un adevăr din Khalil Gibran: „Ai grijă ca libertatea fără limite să nu devină ea însăşi limita unei mai mari libertăţi…”, aşa cum de altfel avertizează şi Apostolul Pavel în cartea către Galateni …

Până şi animalele sunt privite ca o valoare în Europa, dincolo de greşelile noastre, de lecţiile pe care le aşteptăm de altundeva, adevărurile  vin din natura plină de forţă a estului…

Acolo unde ţările din est au aşteptat ca valorile din vest să se transfere spre noi, în locul prosperităţii am descoperit coca – cola ca mod de viaţă, iar democraţia ca esenţă este eludată, parcă, intenţionat: „Democraţia este o stare de spirit care implică mai mult decât imitarea prostească a unor modele străine, chiar dacă acestea sunt convenabile pentru popoarele respective”.

În călătoriile sale prin România, profesorul Dessart descoperă o imposibilitate: „ Partidul Socialist Liberal „care parcă atrage un model special:  „Partidul Republican Monarhist”…

La finalul cărţii, omul de cultură Artur Silvestri face un portret spiritual al autorului ca persoană integratoare între naţiuni, culturi şi valori, ca un profesor al „viului”, a trăitului, deschis mediilor diverse, de la cultura chineză la cea africană sau geto – dacică.   Între teorii moarte se pare că a fi un maestru al vieţii în sine este o calitate care merită apreciată şi care trebuie să o asimilăm. Probabil că peste zece ani sau ceva mai mult ne vom aduce aminte de acest discurs al profesorului Dessart, şi abia după ce ne-a trecut beţia în stil european, dacă nu vom avea memorii afectate de şocul universalismului.

„Singurul demers pe care am fi drept să-l facem moralmente ar fi să atragem atenţia Europei de Est asupra greşelilor comise de Occident, pentru a nu le imita, precum şi a situaţiilor rele de la noi împotriva cărora ne ridicăm…”.

Profesorul ne cheamă la tradiţia activă însuşită a spiritului Europei, iar România poate accepta chemare pentru că are vocaţia nădejdii…

Poate că am pricepe mult mai bine disertaţia autorului dacă am reflecta puţin la cartea      Daniel din Biblie, acolo unde tiparul neputinţei unei civilizaţii este plastic revelată în statuia imensă pe care o visează împăratul, o statuie structurată astfel: un chip mare şi înfricoşat, capul de aur curat, pieptul şi braţele de argint, pântecele şi coapsele de aramă, fluierele picioarelor de fier, picioarele parte de fier parte de lut, o structură imposibil de rezistat valului istoriei… Iar dacă privim în tabelul lui Mendelev, putem descoperi greutatea atomică superioară a aurului, care se află în parte de sus a chipiului, urmată de greutatea argintului, apoi aramei, etc. O structură ce se prăbuşeşte sub propria greutate, de aceea avem nevoie de spirit, de spiritul divin care să rezistăm, dincolo de tradiţii, mode politice, speranţe fără acoperire, cu luciditate, cu înţelepciune…

Interesant, autorul citează din mari oameni ai Europei, Sojeniţân, Kazantzakis, Valery, Carrel, Strasser, etc…

„Am descoperit că linia de despărţire între Bine şi Rău nu separă nici statele şi nici clasele şi nici partidele dar că ea traversează inima fiecărui om şi a întregii umanităţi” (Solgeniţân).

De la această graniţă spirituală începe Europa, de fapt …

Constantin Stancu 

Adrian Botez: Discurs despre moarte

SFAT CU HRISTOS

ia – un hoit şi eu – Părinte – m-am găsit să te-ndrăgesc

m-aplecai adânc în Duhu-mi – şi zării ocean ceresc

soare lună păsări stele – mii strămoşi – şirag de raze

îmi ţes noua rugăciune – şi-mi aştern tărâm de oaze

zdrenţuit eşti tot ca mine – sângerat şi răstignit

dar în orice tragedie ai clădit sfânt răsărit

apa ciorilor – bâhlită – tot aşteaptă să m-adoarmă

dar n-am somn: din ciobul vieţii mă-nvăţaşi cum să fac armă

eu din răni şi umilinţe împletesc fulger regesc

şi hulubii vin în palma-mi – crinii nu se mai sfădesc

Tu eşti Fratele mai Mare – Frumuseţe prin Durere

în cununa cea de cântec lacrima s-a-ntors putere…

…zac pe patul suferinţei – trepte-n ceasuri putrezind

rană-n rană ne-ntâlnirăm – Prinţ al Marelui Colind!

***

DISCURS (ÎN CURS) DESPRE MOARTE

în definitiv – ce-i

moartea asta – de te tot dai cu capul de

ea – din clipă în

clipă? – cel puţin de zece ori pe zi auzi

şoptindu-se clandestin sau – dimpotrivă

urlându-se patetic – emafatic şi cu grimase

mereu diferite - împădurite până la

muchia buzelor: “moarte – moarte – moarte

moarte…”

e o chestie atât de

banal de normală – atât de stringent necesară – ca

gospodinei o

oală -  când s-a pomenit cu puzderie de

musafiri – dar la gătit

s-a-ntâlnit cu lipsa şi – mai ales - cu

zăbava… - da – e necesară – vă spun - precum paiele şi

pleava - într-o

gospodărie de om – întru alcătuirea unei case - vieţi sau

sindrom:

moartea e pauza de lucru – e

imperios - duşul pe care-l faci – după ce ai

râmat – de dimineaţă şi până-n amurg – în

mizeriile creaţiei de

demiurg

e veioza tihnită – pe care ţi-o pui

la capul patului (…tare ostenit – dup-o zi de

scârbavnic rânit…) – veioza – da - ca să

desluşeşti întunecimea adâncă a

slovelor – dintr-o carte – care

nu-i lume – nu-i ticăloşie ori trădare de

brume - ori crimă cu

pretenţii de scrimă – ci – pur şi simplu e

curată vestire – …e

cu totul altceva – deloc

mucava

moartea e o truditoare cinstită

veşnic îndrăgostită de ceea ce

face – şi de cei cu care

temeinic - desface

moartea e duşca de apă

vie – cu care-ţi clăteşti

gura – în fiecare dimineaţă – spre a-ţi

detoxifia organismul de

ziua trecută şi atât de

benefic pierdută

moartea te ia de după gât – tovărăşeşte

insinuantă cumva şi

cochetă – şi te tot plimbă printr-un

“dincolo” – din crâşmă-n dugheană – dar la

plată – nici vorbă să deschidă

poşetă – şi – în general – când e vorba de murmurul

lumilor – ea-i numai

soprană

…moartea stă cu mâna-n mâna

mea: cum aş putea să

zic ori scriu – despre

ea – o vorbă

rea?

ea e prototipul tuturor

nevestelor din

oricare lume – şi dacă voi mai

scrie mult – voi scrie cu

spume – ca un ocean dat în foc

şi-mi voi face – orişipeunde - un jalnic

renume – ca un jucător de cărţi

veşnic urmărit de

noroc

…acum – când scriu aceste stihuri banale – cu

viu colorate papagale cerneale – moartea

priveşte la mine

aşa – …moale… – adică: “las' că te lecuiesc eu

derbedeule (…neruşinat

furişat între lume şi

vis  - traficant mizerabil de

paradis…) - …da – te lecuiesc eu – acuşica - de

discursuri lungi – de tot

indiscrete – la

adresa Doamnelor Firii

din înşirate peste tot şi

mistice

pachete…”

***

                  Adrian Botez

Deva: Ziduri de cetate

Daniel Marian: Lumea de la capăt

Lumea lui Daniel Marian: interiorul unei secunde

Daniel Marian s-a eliberat de povara poemelor sale prin volumul Lumea de la capăt*, un salt peste timpuri dense. Treizeci de ani de poezie sub umbra îngerului. O antologie, o sinteză a viselor materializate, sub semnul editurii Contrafort din Craiova, în anul 2016. Orele albastre au fost depășite. Efortul său este vizibil, salvarea poate veni și prin poezie, limitele versurilor aduc în matcă iluziile de fiecare zi. Oricum, Daniel Marian iubește poezia și poeții care veghează la nașterea poemului real. Un titlu care sugerează posibilitatea reînnoirii lumii sunt cupola poeziei.

Întâmplări personale speciale, o istorie în mișcare, mitul credinței care mișcă îngerii în poem, cultura care marchează destine, toate se încheagă sub pielea poeziei.

Dinamica poemelor sale se mișcă de la stările facultative la poeme libere, la exercițiile de zbor. Traseul multiplică poemele în fiecare noapte, sunt poeme discrete, de rezervă sau poeme de lux. Poetul privește poemul ca pe o prezență evidentă, ceva viu care flămânzește la fereastra poetului. Comunicarea dintre poet și lume este una a sufletului care se deplasează de la vest spre inimă, alergarea se face din poet în poem. Apare febra înțelesului, poemul cu muză, se aud pașii poetului la malul ploii de vară. Când iubirea se ivește în zonă, poemul nu se poate cuprinde în toate poemele lumii. Nemurirea devine posibilă cu veioza la căpătâi, cu moartea care nu are loc de cuvintele poetului. O, câte poeme rătăcite, ele nu mai ajung la poet, există o limită a timpului, o răscruce de suflet…

Daniel Marian este un generos cu sine, își lasă poemele să-l caute.  

Salvarea sa, mirarea sa, foamea sa de cuvinte se realizează în această carte. Tehnici vechi și inspirații noi, urmele unor poeți care au stabilit jocul în istoria literară, toate vădesc respectul religios, putem spune, pentru poezie.

Sunt unele poeme reușite, la ele nu se mai poate schimba ceva. Reținem:

în pauza dintre două

acte de tristețe

stăm încleștați în interiorul unei secunde

și nu ne vedem

în interiorul unei secunde

de apă – sau de cer

de care ne-a fost sete toată viața (poem de circumstanță -3, p. 75).

Daniel Marian folosește grafia modernă, semnele de punctuație s-au evaporat sub temperatura ideilor pe care le subliniază cu delicatețe. Se aliniază generației grăbite, deși își elaborează textele cu migală și atent la detalii. Are capacitatea de a folosi cuvinte obișnuite pentru a exprima stări complicate. El se aruncă în interiorul unei secunde!

Versurile sale surprind inefabilul, poezia aceea unică din poezie: „toamna albul de prin copaci pica/ lăsând să se vadă moartea” (contele de snagov, p 92).

El reușește să capteze clipele astrale ale zicerii: „se băteau monede cu chipul ploii” (încă nu se terminase lumea, p. 93).    

Lecturile intense, curiozitatea pentru literatura corectă politic din punctul de vedere al poetului flămând, se simt în tot volumul, el încearcă și reușește, să se integreze în tradiția cărților care sunt semne pentru cercul poeților sinceri.

Marian smulge din labirintul vremii stării speciale: „pașii mei prin catedrala răsăritului/ monumentala înclinare a frunzelor/ spre lumină/ iar tristețea ce stătea în capul mesei/ umbla desculță” (odată, p. 95).

La finalul volumului, el se pleacă umil sub destin, moartea este o transformare a iubirii în albastru:

a venit moartea mi-a zis:

- ia-mă în brațe sunt caldă

mai caldă decât toate celelalte

tu moarte încearcă pe mine iubirea

și lasă-mă până la schimbarea banilor pe vise

până la capăt

mă sprijin de sabia unei lacrimi

până la albastru cel mare și albastru (deocamdată, p. 174).

Cartea ne prezintă un curriculum vitae literar și, la final, postfața cu un titlu filozofico-teologic, Întrebări despre om, de Alexandru Cîrțu, date necesare pentru înțelegea fenomenului poetic la Daniel Marian, viața unui om în căutarea sinelui.

Reținem explicarea inexplicabilului la poet:

De sub mantaua lui Nichita Stănescu răsare, personajului gogolian, Daniel Marian. De la ortografia lui Nichita Stănescu, prezentă încă de la pagina 5, spre forma de exprimare și ideile, multe și amestecate constituind grinzile de rezistență pe care se ridică, aidoma unei construcții solide din beton armat, universul poetic. Dar și betonul, depășind o anumită înălțime, poate lăsa ochiului impresia că zboară (p. 176).

Daniel Marian este ironic cu starea poetului, totul este sub semnul unei relativități cu ștaif, a unei șoapte pe care urechea poetului o percepe în zgomotul și furia lumii: „noapte în care Dumnezeu își adună îngerii blonzi/ noaptea în care cuvintele-s greieri cu chef de greiereală cri” (elegia nopților greșite, p. 159).

El nu ezită să-și asume și erorile, sunt erorile ivite sub tensiunea dorinței și necesității de a scrie despre interiorul clipei. Uneori se lungește, îl pasionează acțiunea lirică a personajului principal, poetul neastâmpărat, își depășește limitările prin sinceritate și umilință. Este conștient de acest lucru și aceasta dă tărie poeziei de a rezista la eroziunea timpului.

La final, pentru că toate au un final, editorul explică nașterea cărții: „Acest volum reprezintă, în sine, exprimarea unui dublu orgoliu; al autorului și al editorului. Autorul a dorit să exprime, poate pe deplin, gândurile care-i trec prin cap. Editorul a încercat să facă o carte frumoasă, aidoma celor dinaintea lui” (Colofon, p. 201).

Constantin Stancu

*Daniel Marian, Lumea de la capăt, poeme, Craiova: Editura Contrafort, 2016

Sursa: Vatra veche, nr. 5/2017