Lumea lui Daniel Marian: interiorul unei secunde
Daniel Marian
s-a eliberat de povara poemelor sale prin volumul Lumea de la capăt*, un salt peste timpuri dense. Treizeci de ani de
poezie sub umbra îngerului. O antologie, o sinteză a viselor materializate, sub
semnul editurii Contrafort din Craiova, în anul 2016. Orele albastre au fost
depășite. Efortul său este vizibil, salvarea poate veni și prin poezie,
limitele versurilor aduc în matcă iluziile de fiecare zi. Oricum, Daniel Marian
iubește poezia și poeții care veghează la nașterea poemului real. Un titlu care
sugerează posibilitatea reînnoirii lumii sunt cupola poeziei.
Întâmplări
personale speciale, o istorie în mișcare, mitul credinței care mișcă îngerii în
poem, cultura care marchează destine, toate se încheagă sub pielea poeziei.
Dinamica poemelor
sale se mișcă de la stările facultative la poeme libere, la exercițiile de
zbor. Traseul multiplică poemele în fiecare noapte, sunt poeme discrete, de
rezervă sau poeme de lux. Poetul privește poemul ca pe o prezență evidentă,
ceva viu care flămânzește la fereastra poetului. Comunicarea dintre poet și
lume este una a sufletului care se deplasează de la vest spre inimă, alergarea
se face din poet în poem. Apare febra înțelesului, poemul cu muză, se aud pașii
poetului la malul ploii de vară. Când iubirea se ivește în zonă, poemul nu se
poate cuprinde în toate poemele lumii. Nemurirea devine posibilă cu veioza la
căpătâi, cu moartea care nu are loc de cuvintele poetului. O, câte poeme
rătăcite, ele nu mai ajung la poet, există o limită a timpului, o răscruce de
suflet…
Daniel Marian
este un generos cu sine, își lasă poemele să-l caute.
Salvarea sa,
mirarea sa, foamea sa de cuvinte se realizează în această carte. Tehnici vechi
și inspirații noi, urmele unor poeți care au stabilit jocul în istoria
literară, toate vădesc respectul religios, putem spune, pentru poezie.
Sunt unele poeme
reușite, la ele nu se mai poate schimba ceva. Reținem:
în pauza dintre
două
acte de tristețe
stăm încleștați
în interiorul unei secunde
și nu ne vedem
în interiorul
unei secunde
de apă – sau de
cer
de care ne-a
fost sete toată viața (poem de
circumstanță -3, p. 75).
Daniel Marian
folosește grafia modernă, semnele de punctuație s-au evaporat sub temperatura
ideilor pe care le subliniază cu delicatețe. Se aliniază generației grăbite,
deși își elaborează textele cu migală și atent la detalii. Are capacitatea de a
folosi cuvinte obișnuite pentru a exprima stări complicate. El se aruncă în interiorul unei secunde!
Versurile sale
surprind inefabilul, poezia aceea unică din poezie: „toamna albul de prin
copaci pica/ lăsând să se vadă moartea” (contele
de snagov, p 92).
El reușește să
capteze clipele astrale ale zicerii: „se băteau monede cu chipul ploii” (încă nu se terminase lumea, p. 93).
Lecturile
intense, curiozitatea pentru literatura corectă politic din punctul de vedere
al poetului flămând, se simt în tot volumul, el încearcă și reușește, să se
integreze în tradiția cărților care sunt semne pentru cercul poeților sinceri.
Marian smulge
din labirintul vremii stării speciale: „pașii mei prin catedrala răsăritului/
monumentala înclinare a frunzelor/ spre lumină/ iar tristețea ce stătea în
capul mesei/ umbla desculță” (odată,
p. 95).
La finalul
volumului, el se pleacă umil sub destin, moartea este o transformare a iubirii în
albastru:
a venit moartea
mi-a zis:
- ia-mă în brațe
sunt caldă
mai caldă decât
toate celelalte
tu moarte
încearcă pe mine iubirea
și lasă-mă până
la schimbarea banilor pe vise
până la capăt
mă sprijin de
sabia unei lacrimi
până la albastru
cel mare și albastru (deocamdată, p.
174).
Cartea ne
prezintă un curriculum vitae literar
și, la final, postfața cu un titlu filozofico-teologic, Întrebări despre om, de Alexandru Cîrțu, date necesare pentru
înțelegea fenomenului poetic la Daniel Marian, viața unui om în căutarea
sinelui.
Reținem
explicarea inexplicabilului la poet:
De sub mantaua lui Nichita Stănescu
răsare, personajului gogolian, Daniel Marian. De la ortografia lui Nichita
Stănescu, prezentă încă de la pagina 5, spre forma de exprimare și ideile,
multe și amestecate constituind grinzile de rezistență pe care se ridică,
aidoma unei construcții solide din beton armat, universul poetic. Dar și
betonul, depășind o anumită înălțime, poate lăsa ochiului impresia că zboară (p. 176).
Daniel Marian
este ironic cu starea poetului, totul este sub semnul unei relativități cu
ștaif, a unei șoapte pe care urechea poetului o percepe în zgomotul și furia
lumii: „noapte în care Dumnezeu își adună îngerii blonzi/ noaptea în care
cuvintele-s greieri cu chef de greiereală cri” (elegia nopților greșite, p. 159).
El nu ezită
să-și asume și erorile, sunt erorile ivite sub tensiunea dorinței și
necesității de a scrie despre interiorul clipei. Uneori se lungește, îl
pasionează acțiunea lirică a personajului principal, poetul neastâmpărat, își
depășește limitările prin sinceritate și umilință. Este conștient de acest
lucru și aceasta dă tărie poeziei de a rezista la eroziunea timpului.
La final, pentru
că toate au un final, editorul explică nașterea cărții: „Acest volum
reprezintă, în sine, exprimarea unui dublu orgoliu; al autorului și al
editorului. Autorul a dorit să exprime, poate pe deplin, gândurile care-i trec
prin cap. Editorul a încercat să facă o carte frumoasă, aidoma celor dinaintea
lui” (Colofon, p. 201).
Constantin
Stancu
*Daniel Marian, Lumea de la capăt, poeme, Craiova:
Editura Contrafort, 2016
Sursa: Vatra veche, nr. 5/2017
