Adrian Botez: Un cosmos privat

AŞ CÂNTA ŞI AŞ JUCA – NOAPTEA SĂ SE CRAPE

aş cânta şi aş juca – noaptea să se crape

printr-un horn de vijelii – dracul să nu scape !

sunt bolnav – turbat eu sunt – de vechi neputinţe

dar sunt Dumnezeu şi Sfat – în multe privinţe...

Galonaţilor Celeşti – nu vă vreau la-ospeţe

sunteţi imbecili şi cruzi – minţi lălâi şi creţe

daţi cu stele de pereţi – vărsaţi Galaxia... :

am un har – din vechi străbuni : să vă-njunghi trufia!

trec  -  mătănii – meteorii – scuipându-mă-n gură

dar şi eu am evanghelii – vorbe de strânsură...

din fărâmături de sori – cresc cosmos privat

în cari să fac pe Nebunul – c-un Smarald sfruntat...

...nu mă rog la zei – la ceasuri – iepure de goană :

mă răzgâi pe mine însumi – antică...cucoană!

***

Prof. dr. Adrian Botez 

Miron Radu Paraschivescu și spritul creol

Cazul Miron Radu Paraschivescu

Artur Silvestri ne propune în cartea Radiografia „spiritului creol„ o analiză de caz asupra vieţii şi operei poetului Miron Radu Paraschivescu. Cartea este lansată în mediul cultural românesc de către Editura „Carpathia Press„ – Bucureşti, 2005 şi a fost scrisă în anii 80, în starea de căutare specifică omului iubitor de cultură şi de mărturii adevărate despre români.

Autorul analizează opera poetică, proza şi activitatea jurnalistică a scriitorului Miron Radu Paraschivescu, punând în lumină risipa valorilor în cultura românească, rateul la care societatea îl programează pe artist, atenuarea energiilor creatoare de către un mediu afectat de acidul pasivităţii în faţa miracolului românesc.

Scriitorul s-a pierdut, o marea operă s-a risipit, impulsul interior a scăpat controlului mediului cultural fără reacţie faţă de darurile lui Dumnezeu pentru acest pământ.

Artur Sivestri analizează pertinent lumea literară, lumea socială şi cea culturală din vremea în care s-a format şi a trăit Miron, copilăria ştearsă şi dramele familiale ale scriitorului, slăbiciunile şi timiditatea unei personalităţi în căutarea destinului. Sunt trecuţi în revistă mai mulţi oameni de cultură şi poeţi din vremea anilor 30 – 40 – 50, experienţele la care i-a supus viaţa socială, lipsurile şi marele şoc al comunismului venit peste o lume în declin. Merită citită cu atenţie această analiză care ne trimite în istorie şi dincolo de ea.

Analizând poezia scrisă şi trăită de Miron, autorul cărţii remarcă efortul unui scriitor de a face faţă sensibilităţii dar şi dorinţa de inovaţie într-o lume în căutarea mereu, nemulţumită de formele literare, dar şi crearea mitului în literatura română: „Cîntice ţigăneşti” – volum care a adus multă notorietate poetului, o operă distinctă în peisajul românesc şi care atrage în vreme o structură nouă, menită şi spargă barierele, pare a fi miezul analizei. Paginile în care domnul Silvestri analizează mediul „creol„, viaţa ţiganilor în istoria românească, evoluţia acestei lumi aparte, sălbatică, neadaptabilă, plină de energii, directă, stârnind mari valuri în păcatul românesc, nerecunoscut astfel, totuşi, ideea ruperii robiei din vremurile trecute sub semnul cînticului aparte, strident şi veninos, şocant şi uitat repede.

Poţi înţelege viaţa ţiganilor, călătoriile lor prin istoria lumii şi, implicit, a României.

Poţi rememora cu ochii minţii formele europene ale fenomenului şi încercările de a da culoare unui val de neoprit în istoria civilizaţiilor. Deşi Artur încearcă o comparaţie cu istoria evreilor, totuşi nimic nu se susţine în acest sens, în lipsa Talmudului şi a Kabbal-ei din viaţa ţiganilor.

Influenţa lui  Frederico Garcia Lorca asupra operei lui Miron Radu Paraschivescu este evidentă şi autorul atrage atenţia că traducerea poate fi şi o sursă de inspiraţie, acolo unde lipseşte forţa de susţinere trainică.

Analiza este actuală şi necesară în epoca „manelelor„ pentru că ne prezintă imagini, tipologii, păcate şi un limbaj care sparge norma academică, aducând un val de eroare, curiozitate şi instinct într-o lume în aşteptarea gestului fecundator din partea miracolului.

Artur prezintă exact şi precis personajul central al operei „ Cîntice ţigăneşti „, pe   RICĂ, adică: „Că nu era nici o faţă de el neamurizată, nici nevastă cu bărbat să nu-l fi râvnit la pat. Şi –avea ochii de migdale, de căutau la el cu jale; şi-avea ghiersul cîntător, de cătau la el cu dor, Rică – fante de Obor.” ...

Personajul pare actual şi cunoscut, probabil angajat la vreun post de televiziune, făcând gimnastică modernă, vorbind în vorbe de duh şi înnebunind vedetele fabricate de toate agenţiile de modă, cântece şi eşec. Acest capitol din carte trebuie citit pentru că autorul face o analiză profundă a fenomenului şi ne luminează asupra erorilor de grad „european”  din istoria actuală.

Artur analizează şi proza lui Miron Radu Paraschivescu, arătând neajunsurile şi lucrurile care nu au fost duse până la capăt, dar şi reportajul jurnalistic, mai ales acea cădere din timp care descrie „bîlciul„ românesc, emblemă a vieţii din mediul nostru atins de modele trecătoare ale istoriei, de impulsurile primite de la turci, fanarioţi, francezi, germani, maghiari şi de la ţigani. Difuzia hotarelor dintre mode, imitaţii şi dor de viaţă se poate citit în fenomenul „bîlciului„.

Este meritul lui Artur Silvestri de a pune degetul pe rană.

Cartea se încheie cu o scurtă istorie stranie semnată de autor scrisă în anul 2004, la o distanţă care îi dă perspectivă, o istorie despre scriitor în vremuri care nu se leagă şi care nu pot sfârşi într-o minune aşteptată.

Constantin Stancu    

Dumnezeu la intersecție... Ioan Barb și povestea - Povestirile poartă titluri ciudat de reale: Calea regală; Legământul de castitate; Noaptea în care m-am născut din nou; Pavel Floca; Bocancii pădurarului; Dumnezeul din paharul cu votcă; Uitatul; Căţelul pământului; Viaţa la Oarba… „„Mă gândeam la viaţa văzută printr-un ciob de sticlă. Îmi aminteam scene dintr-un film celebru în care o lume dezumanizată era ţinută sub un clopot de sticlă”

Ioan Barb şi miracolul prozei. Un poet povestește cu a fost

(Ioan Barb, Dumnezeul din paharul cu votcă, Bucureşti: Editura Tritonic, 2016)

Ioan Barb continuă proiectul său literar cu o reușită carte de proză scurtă: Dumnezeul din paharul cu votcă, un titlu mai puțin obișnuit pentru scrierile sale. Deși proză, cartea este o prelungire a poeziei sale solide. Un realism modulat de moderne experiențe, de sentimente, de rememorări pentru un prezent al viitorului. Titlul ar putea intriga, este un titlu cu aromă de marketing literar într-o lume în plină mișcare. El dorește, şi reuşeşte, să ne transmită un mesaj curat: Omul l-a pierdut pe Dumnezeu, din acest motiv îşi croieşte dumnezeii săi. Sunt mulţi. Dumnezeii străini pot locui oriunde, Dumnezeu cel adevărat locuieşte în inima omului.

Este o carte despre experienţele românilor în vremuri dificile, anii de dinainte de pragul din 1989, cu umbre spre vremurile actuale. Locul acţiunii personajelor sale este bine precizat: Valea Streiului. Oraşul monoindustrial şi istoriile sale. Personajele sunt marii anonimi de care lumea are nevoie, fie copii, fie rude, fie prieteni, fie alţi anonimi… Autorul prinde esenţa relaţiilor interumane. Sunt zece proze, zece paradigme într-un halou unic. Miracolul de pe Valea Streiului. Titlurile îndeamnă cititorul la realism. Sub greutatea lor se desenează simboluri, teme, parabole. Sunt parabolele scriitorului în cercul personajelor care nu pot ieşi din capcana destinului. Ele se zbat, se afirmă, iubesc, urăsc, mor, lasă fragile semne pe asfaltul epocii. Majoritatea personajelor se mişcă în timpul de dinaintea anului 1989, caută să-şi fixeze identitatea. Mediul social le permite o viaţa aparent mai bună, acelaşi mediu le pregăteşte otrava zilnică, băuturile tari menite să le tulbure mintea. Se întretaie o lume dominată de Fabrica de Fier (combinatul siderurgic) cu lumea satului trăind în evul mediu, după tradiţii, credinţe, ciclul moarte-viaţă…

Ultima proză, Viaţa la Oarba, este atinsă de temele biografiei proprii. Un om obişnuit doreşte să se lanseze în viaţă. Fabrica de Fier îi oferă şansa unui început. Activitatea începe într-un atelier de finisat calorifere din fontă, după o tehnologie veche, preluată din secolul trecut. Atelierul, Oarba, nu are ferestre, lucrătorii îşi câştigă existenţa, dobândesc resurse, poziţii sociale. În acelaşi timp se îmbolnăvesc, afectaţi de mediul de lucru. Unii mor, alţii rezistă, alţii uită. Alţii sunt stăpâniţi de patima alcoolului, e un mod de evadare din realitatea crudă. Aşa se formează adolescentul, devine bărbat, se îndrăgosteşte, evadează într-o altă lume. Atracţiile sunt multiple, gravitaţia epocii, nevăzută, îl marchează pe eroul anonim. Este prins în vâltoare… Oarba este numele unui atelier industrial, poate fi şi viaţa acelor oameni. Zeiţa oarbă care-i captează în braţele aparent atrăgătoare, îi sufocă, le ia dreptul la cer. Lipsa ferestrelor este un simbol mare cât un veac de suferinţă…

„Mă uimise de la început această instalaţie. Stăteam în praf ore în şir urmărind fluxul tehnologic care culmina cu introducerea pieselor  în camera instalaţiei în vederea ultimului finisaj. Am înţeles că o botezaseră <<Oarba>> deoarece încăperea era o închisoare fără ferestre. În secţia de curăţătorie persista tot timpul un praf dens încât aproape nu se vedea om cu om. Mi se părea că nimerisem   într-o furtună de nisip în plin deşert” (p. 101).

În această proză Ioan Barb dezvăluie taina cărţilor sale. Prozele se explică brusc prin faptele personajului. Autorul se confundă cu personajele, face parte din naraţiune. Destinul care îl cheamă îi ascunde un dumnezeu străin, departe de Dumnezeul suveran. El se salvează… Accidentul pe care îl suferă devoalează temele, spaimele, salvarea…

„Şi astăzi îmi amintesc faţa îngrozită a pădurarului Cela… parcă se uita la mine din cer, că omul era un uriaş. După aceea mi-am pierdut cunoștința. M-am trezit în doar când doctorul Isaac îmi aranja maţele la locul lor. Nu şi-au dat seama că eram conştient. Tifonul de pe faţă mi se dăduse la o parte şi mă uitam nepăsător în oglinda imensă din tavan în care îi vedeam cum umblă prin intestinele mele. Însă asistam la acest spectacol  ca şi când pe masa de operaţie nu eram eu ci o altă persoană” (p. 106).

Povestirile poartă titluri ciudat de reale: Calea regală; Legământul de castitate; Noaptea în care m-am născut din nou; Pavel Floca; Bocancii pădurarului; Dumnezeul din paharul cu votcă; Uitatul; Căţelul pământului; Viaţa la Oarba…

Personajele sunt reale, faptele vin din istoria concretă a ţinutului de pe Valea Streiului. Personajele coboară din marile războaie, din moarte, din blestem. Ele biruie cumva, anonimi cu putere. Se salvează. Povestea bătrânului Rusalin este povestea unei generaţii ieşite dintre maxilarele istoriei: Greve, război, presiunea securităţii, fuga, frica, evadarea, moartea care pândea la orice colţ. Istoria lui se întinde pe spaţii imense, evadează fără a înţelege logica vremurilor. Viaţa are preţ, dar în sine este o valoare inestimabilă.

Copilul asistă la o scenă mai violentă, mama omoară o cârtiţă, căţelul pământului. Ochii fragezi au prins scena. E o violenţă domestică, obișnuită la ţară, anticipează violenţele sociale. Răspunsul mamei vine pragmatic:

„- Uneori faci şi ceea ce nu-ţi place să faci. De multă vreme îmi strică grădina şi nu am nici o soluţie. Acum restul familiei va pleca. Ia acum căţelul mort şi îngroapă-l în spatele ogrăzii” (p. 80).

Matei este un personaj trist, o prezenţă în localitate. Şi-a pierdut memoria în războiul ultim, a rămas cu oamenii, la ţară, pe Valea Streiului. Când este descoperit de ai săi, nu-i mai recunoaşte. Rămâne lipit de comunitate, de loc, de istorie. Pentru astfel de oameni istoria s-a oprit. Războiul i-a marcat definitiv.

Multe persoane se salvează prin credinţă. Credinţa a fost energia care i-a scos la malul vremurilor. Tradiţiile, puterea de a accepta o tarele societăţii, toate au fost depăşite prin miracolul care a învăluit persoanele…

Visul copilului într-o casă obişnuită de oameni obişnuiţi vine dintr-un impuls interior, vine şi din universul în care s-a născut, trăieşte, creşte, din patima părinţilor, din istoria unei familii care s-a străduit să reziste prin dedicare şi apropierea dintre membrii familiei. Proza care dă titlul cărţii, Dumnezeul din paharul cu votcă, ne prezintă dramele, capcanele, regulile într-o lume distorsionată de paradigma proprie, o lume tânjind după un Creator, trecând pe lângă miracole…

„Am dormit buştean. În noaptea aceea am visat că pruncul Isus a coborât din icoana de deasupra mea şi privindu-mă cu dragoste, aşa cum poate nici tata nu mă privise vreodată, mi-a spus: <<Priveşte ce curat m-am făcut după rugăciunea pe care ai spus-o sub pat!>> Şi pruncul s-a luminat din ce în ce mai tare şi a crescut până când chipul său s-a contopit în chipul strălucitor al Domnului Isus Hristos, care-mi spunea blajin: <<Nu este nimic în lume care să nu poată fi iertat! Numai necredinţa nu se iartă!>>” (p.51).

În contrast cu visul copilului, se prezintă sfârşitul tatălui, căzut sub patima alcoolului, ca un fel de eternă evadare din realitate, sub presiunea unui dumnezeu al vremurilor tulburi.

„În ziua în care tata a împlinit cinzeci şi şase de ani a venit preotul şi a făcut o slujbă cerând să-l spovedească pe tata, dar el a refuzat, părând aproape absent. A venit însă în vizită un vechi prieten de al său şi i-a scris stângaci, pe carneţelul de lângă pernă, să-i cumpere o sticlă de votcă. Când a văzut sticla cu poţiunea magică a cerut să-i toarne un pahar, însă nu s-a atins de el. Îl privea doar fascinat, ca şi când i-ar fi vorbit un dumnezeu necunoscut, un duh care domnea în împărăţia de cristal a băuturii” (p. 59).

Ziduri care despart generaţii, fapte care leagă istoriile… Ioan Barb le observă atent. Fiecare proză este sâmburele unei povestiri mai largi. Textele se leagă, un fir invizibil trece prin ele. Autor şi personaje se caută, caută tainele epocii. Ar putea fiecare text sta la baza unui roman, toate ar putea forma planurile dintr-un roman al vremii.

Romancierul Radu Ciobanu notează, după cum citim pe ultima copertă: „În mod cert, în prozele scurte ale lui Ioan Barb se poate distinge totodată procesul lent şi tainic de configurare a unui nou romancier”.

După Oraşul scufundat, o altă carte de proză scurtă semnată de scriitor, putem înţelege că el îşi consolidează un univers propriu, într-un ţinut special, cu oameni şi întâmplări care au marcat istoria recentă. Curajos şi sigur pe el, autorul este implicat într-o geneză care-i este familiară, bazată de familie, credinţă, autenticitate, rezistenţa prin credincioşie în valori simple şi eterne. Iată cum îşi începe povestirea Noaptea în care m-am născut din nou: „Mă gândeam la viaţa văzută printr-un ciob de sticlă. Îmi aminteam scene dintr-un film celebru în care o lume dezumanizată era ţinută sub un clopot de sticlă” (p.19).   

      

Constantin Stancu

Camelia Ardelean: La margine de curcubeu

Metrou pe o frunză de dud

Cobori spre cerul interior al oraşului

metroul picură pe o lumină de împrumut, din altă lume,

 

undeva pe dreapta - staţia  Izvor
apoi staţia  Eroilor,

coboară până trec învingătorii, urcă  dacă se înghesuie învinşii..

Spre Nord duc toate,  spre Gară, spre Nord,
acolo hamalii au obosit cărând cuvinte la marginea oraşului...

Brusc, in staţia de metrou apar omizile,

                apar frunzele, da - frunzele

    

şi piciorul tău frumos deasupra 
cioburilor acestei zile...

C Stancu 

Patrick Weil - Libertate, egalitate, discriminări... O epocă dramatică, probleme insolvabile. Biblioteca Ideea Europeană și omul aproximativ

Camelia Ardelean - ECOURI DIN TENEBRE... Poezia care invadează timpul

Rock Filarmonica Oradea - Şi dacă... (M. Eminescu / Florian Chelu Madeva)

Marin Sorescu: Trebuiau să poarte un nume... Despre Eminescu și despre noi

Marin Sorescu - Trebuiau sa poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea să spuna
Seara în jurul focului poezii -
"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fără sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau să le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

Revista „Vatra veche”, nr. 1/2019. Început de an, poeme în frigul memoriei. Nicolae Băciuț și limitele fragile ale literaturii - Semnal, sumar, teme în alb, fulgi de eternitate

Lecturi:
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/vatra-veche/