Ion Brad, câteva cuvinte... Diplomația timpului: 8 noiembrie 1929-6 februarie 2019

Scriitorul Ion Brad a murit miercuri, 6 februarie, în jurul orei 12:00, la București la vârsta de 89 de ani. A fost unul dintre cei mai importanți scriitori.

Născut la 8 noiembrie 1929 la Pănade în județul Alba, el a fost student la Cluj la Filologie în anul 1949. A ocupat funcția de redactor la prima revistă românească din Cluj, „Almanahul literar” (ulterior „Steaua”), apoi secretar al Uniunii Scriitorilor Cluj, redactor-șef la „Cravata roșie” și apoi redactor la alte ziare sau reviste specifice epocii.

A publicat volume de versuri, proză sau memorialistică. Poeziile și prozele sale au fost traduse în engleză, franceză, greacă, spaniolă, bulgară, rusă etc.

Ion Brad a tradus din limba greacă mai multe cărți.

Scriitorul Nicolae Băciuț, redactor-șef al revistei „Vatra veche” a dedicat lui Ion Brad un supliment de revistă, respectiv nr. 10/2017.

Textele semnate de Nicolae Băciuț, Marin Iancu și Maria-Daniela Pănăzan sunt relevante. 

Revista „Vatra veche”, nr. 2/2019. Lunar de cultură... Texte vechi și mesaje noi, texte noi și valori de început, puterea poeziei, lumea sub arcadele frumosului. Semnal, sumar, lecturi și noutăți

Revista „Vatra veche” nr. 2/2019
În sumar:
Interviu cu Grigore Vieru – un plagiat, de Nicolae Băciuț/3
Ochean întors. Perspective, de Gheorghe Moldoveanu/6
Să ne (re)amintim de Ion Minulescu, de Dumitru Hurubă/9
Să ne (re)amintim de A.E.Baconsky, de Dumitru Hurubă/10
Remember -30. N. Steinhardt, de Veronica Pavel Lerner/11
Uite casa fraților Ciucă, de Dan Puric/12
Corespondenţa lui Dimitrie Stelaru, de Gheorghe Sarău/14
Jurnalul, operă literară non-fictivă (Eugen Simion), de Florian Copcea/15
Mihai Diaconescu, tendinţa actuală..., de R. Subţirelu/18
Asterisc. Cercul vicios al dictaturii, de Silvia Urdea/20
Cartea inimii. Despre inimă, numai de bine, de Aurel Buzincu/22
Vitrina. Ioan Evu – portretul poetului, de Constantin Stancu/22
Cronica literară. Istoria e-o curvă, dragii mei (Nicolae Dan Fruntelată), de Rodica Lăzărescu/24
Hoinarul de la Brotuna (Nicolae Crepcia), de Constantin Stancu/25
Fantoma din moară (Doina Ruști), de Roxana Manea/26
Țara prunelor verzi (Herta Müller), de Milena Munteanu/27
Scoală-te și scrie (Dumitru Nicodim-Romar), de Lucian Goia/28
Ochii înțeleptului (Harry Ross), de Mihai Batog-Bujeniță/29
Monahul de la Rohia, în dialoguri literare, de Mircea Daroși/30
Interogația sinelui… (Aurelian Antal), de Ilie Șandru/31
Omagiu făuritorilor Marii Uniri (Ilarie Gh. Opriș), de Florin Bengean/32
Poeme de Dumitru Ichim/33
Întâlniri în spațiul virtual (Eugen Stancu), de Veronica Pavel Lerner/34
Poeme de Ioan Groșescu/36
Documentele continuităţii. Transilvania, starea noastră de veghe,
de Ioan-Aurel Pop/37
Mihai Eminescu și Basarabia, de Gicu Manole/38
Poporul românesc locuind poetic (C. Brâncuși), de Constantin Zărnescu/39
Actualitatea lui Alexandru Mironescu, de Dorin Nădrău/42
Convorbiri duhovniceşti cu Î.P. S. Ioan, de Luminiţa Cornea/44
Amvon. Nepăsarea e cumplită, de Gheorghe Șincan/45
Asterisc. Analiza uni om fără partid, de Mihai Floarea/46
Starea prozei. Sadism, de Nicolae Aurelian Diaconescu/47
Starea prozei. Orbeții, de Tania Nicolescu/48
Poeme de Camelia Ardelean/50
Ochean întors. Către apusul vieții, de Valeriu Tănasă/51
Cuvintele apropie, îndepărtează, de Daniel Mureșan/51
Starea prozei. Flirtu cu birtu,de Daniel Drăgan/52
Poeme de Viorica Șutu/53
Poeme de Valeriu Nițu/54
Starea prozei. A locui într-un sac, de Nicolae Suciu/55
Nu-ți cer, poem de Răzvan Ducan/57
Trioletul, grupaj de Mihai Merticaru/58
Provincia literară în dialog. Gheorghe Jurcă, de Nicolae Băciuț/59
Provincia literară în dialog. Aurel Podaru, de Maria-Daniela Pănăzan, Monica Grosu/61
Starea prozei. Cărăbușii însângerați, de Gheorghe Andrei Neagu/64
Starea prozei. La medic, de Ioan Mugurel Sasu/65
Poeme de Miron Țic/66
Ochean întors. Dialog alb negru, de Ben Todică/67
Am ucis o sfântă, poem de George Filip/67
Despre francmasonerie, de Eugen Mera/68
Mapamond. Japonia, note de călătorie, de Mihai Posada/69
Asterisc. Personalitatea individului, de Galina Martea/70
Maxime și aforisme noi, de Nicolae Mareș/72
Argumente pentru pace, de Corina Simeanu/73
Comandante, Memento mori, de Sorina Bloj/74
Concertul cencertelor – 2019, de Radu Șerban/75
Vatra veche dialog cu Paul Chiribuță, de Tamara Constantinescu/77
Teatru. Streptease la Bazin, de Cristian Stamatoiu/78
Muzica. Despre folk pur și simplu (Teodora Ionescu), de Sorina Bloj/79
Literatură și film. Un maraton din 1979, de Alexandru Jurcan/80
Ochean întors. Casa, de Decebal Alexandru Seul/80
Lumea lui Larco, de Vasile Larco/81
De la un clasic citire. Efim Tarlapan/81
Epigrame criptograme, de Nicolae Mătcaş/82
Curier/83
La închiderea ediției. La ICR „Mihai Eminescu” din Chișinău, sub semnul unității de neam/86

 

Lecturi:
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/vatra-veche/

Codul lui Dumnezeu - Când știința redescoperă mesajul fundamental... „Această carte este povestea unei raţiuni de a crede că putem alege şi că posedăm puterea unui nume unic pentru a uni familia noastră globală, în prezenţa neînţelegerilor care, uneori, par insurmontabile” (Gregg Braden).

CODUL LUI DUMNEZEU

Uneori vin spre om mesaje care par neînţelese sau care atrag în mirajul unei lumii care părea ascunsă. Cartea lui Gregg Braden CODUL LUI DUMNEZEU apărută la Editura  FOR YOU  – Bucureşti, 2005 este o carte ciudată pentru că autorul a căutat să transmită celor care o citesc şi celor care nu o citesc, chiar, în mod paradoxal, un lucru esenţial, acela că Dumnezeu şi-a pus semnătura în interiorul nostru, în noi, e un semn care ne marchează. De aceea acest paradox, pentru că mesajul există oricum, poate nu suntem conştienţi de acest lucru, poate nu ni s-a descoperit aceasta, poate nu suntem atenţi, sau nu avem inimă pentru un astfel de masaj, deoarece pe o inimă de piatră nu există posibilitatea să apară, doar pe una de carne, după cum scriu vechile cărţi ale lumii.

Autorul depune eforul de a uni prin textul său mesajul vechi cu ultimele descoperiri ale ştiinţei, dar punând la un loc înţelepciunea veche, vizibilă, cu cea nou, subtilă, dar alunecoasă, rezultînd un lucru cutremurător – Dumnezeu şi-a lăsat mesajul în fiecare celulă din corpul nostru.

Numele lui Dumnezeu este unul ascuns în textele sacre ale evreilor, dar poate în texte mult mai vechi, un Nume tainic, mai mult decât trei litere formal scrise pe piatră, pe pământ, pe piele de animal, pe paipirus. Păstrarea acestui Numele a fost o sarcină importantă a înţelepţilor lumii, pentru că omul slab, s-a temut de om, omul iniţiat s-a temul de cel neiniţiat.

Viaţa are la bază patru elemente- hirogen, azot, oxigen, carbon, care intră în structura ADN-ului. Surpriza vine în momentul în care schimbând cele patru litere din Numele Celui Prea Înalt cu cele patru elemente de bază, ni se relevă faptul că întreaga viaţă este creată din diferitele combinaţii ale Numelui Prim a lui Dumnezeu, Cel care poate fi înţeles ca „Eternul”.  Semnificaţia literor sacre este „în interiorul corpului” şi este gravată în codul genetic.  Rezultă că fiinţa umană are o moştenire comună, că viaţa este legată de viaţă, că existenţa mesajul nu e un lucru la întâmplare, ci că suntem creiaţi.

Cartea ne propune o nouă ştiinţă – gematria, ştiinţa care leagă numerele de litere şi semnificaţia profundă a acestei legături. Cartea este la limita speculaţiei, a ştiinţei, a textului sacru. Cine cunoaşte elemente din vechile limbi ale lumii, cine are dragoste de cunoaştere şi care este pasionat de lucruri profunde va avea o bucurie secretă, dar va trebui să rămână la dispoziţia lui Dumnezeu, pentru că este pus în lumină secretul din trecut cu proiecţia viitorului legat de om ca fiinţă pe pământ, cel care poate distruge sau poate păstra ceea ce este viu, ce iubeşte şi ce are sens, pentru că facem parte din prima generaţie care ar şansa să fie o generaţie de părinţi ai unei lumii de pace, un altfel de lume, totuşi. Cartea este o carte a unui vizionar, a unui carturar care vrea să ne atingă inimile cu puterea de a spera.

Autorul a simţit nevoia unei note introductive, argument dar şi modalitate de iniţiere, pentru că misterul ne oferă semne, indicii, ne arată într-un fel calea şi pentru că diferenţele dintre noi sunt argumente pentru a rămâne uniţi, conservând viaţa ca dar venit de Sus.  El pune accentul pe faptul că teoria se întâlneşte cu argumentul real, palpabil pentru că puterea cerească este în noi mai mult decât credem. Tot ce este viaţă vine din Dumnezeu şi în Numele Lui. În scrierile vechi este acest mesaj, dăinuie, în fiecare celulă din corpurile vii este acest mesaj la fel ca pe un pergament sacru, de aceea acest mesaj trebuie aplicat în vieţile noastre, pentru a rezista în viitor pornind de la lecţiile trecutului.

Sunt motive pentru a deveni credincioşi, pentru a crede, cunoaştem puţin şi de aceea ne putem apropia de Cel Prea Înalt doar prin credinţă. Cartea are şi câteva note de final, scopul este acela ca fiecare dintre noi, conştineţi de măreţia mesajului pe care îl purtăm să dorim a conserva viaţa, pacea, de a evita căderea în Marele Nimic.

Autorul este un important scriitor contemporan şi publicul românesc îl poate cunoaşte prin această carte, dar şi prin altele, ca EFECTUL ISAIA – un best seller. El a insistat în roul copleşitor al spiritualităţii în tehnologie ca fost inginer de proiectare în sisteme informaţionale, fiind un lider în lumea occidentală care militează pentru unirea dintre înţelepciunea trecutului, cu ştiinţa, cu tehnologia şi pacea viitorului. A unit în viaţa sa pregătirea în domeniul ştiinţelor exacte cu accesul direct  la templele, la mânăstirile  trecutului şi la scrierile de început atât cât ni s-au păstrat, pentru a le aplica în vieţile noastre astăzi şi mâine şi să le putem desăvârşi.

Despre carte autorul mărturiseşte: „În primăvara anului 1990, am renunţat la carieră de succes ca inginer şef în proiectarea de sisteme informaţionale în domeniul aerospaţial şi al industriei de apărare, pentru a mă dedica, complet, muncii de elaborare şi de prezentare a unor astfel de principii ale unităţii”.

El continuă: „Această carte este povestea unei raţiuni de a crede că putem alege şi că posedăm puterea unui nume unic pentru a uni familia noastră globală, în prezenţa neînţelegerilor care, uneori, par insurmontabile”.  

Din păcate unele cărţi au nevoie de argumente din partea autorului pentru că puţini mai ştim că legătura directă între literele vechi ebraice şi elementele chimice care susţin viaţa, sugerează faptul că veche scriere Sepher Yetzirah este o prezentare foarte precisă a activităţii lui Dumnezeu, carte care se foloseşte de literele care îi formează Numele ca elemente chimice, pentru a crea universul într-un  demers divin care uneori alunecă printre degetele noastre oarbe.

Cartea merită citită pentru este un argument pentru a căuta să decoperi/ rămâi lângă Dumnezeu.

Ceea ce este important pentru lumea creştină e că se confirmă încă o dată şi într-un alt mod că Dumnezeu a vorbit desăvârşit prin Iisus Hristos. Recitind Evangheliile vom descoperit că Iisus a spus că Împărţia lui Dumnezeu va trebui să o căutăm în lăuntrul nostru, tot El a afirmat că pentru a avea credinţă trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi pe Fiul şi să privim la tot ceea ce face El pentru că avem astfel posibilitatea de a primi revelaţia. 

De multe ori lucrurile importante sunt cunoscute de oameni simpli care, smeriţi, citind Scriptura ştiu ceea ce oamenii de ştiinţă se străduiesc să afle prin mijloacele specifice complexe şi uneori la limita riscului.

Meseriașii breaking news nu au timp de coduri eterne…

Constantin Stancu

Vara, 2006, oricând -

Ioan Evu: Cenușă vorbitoare... „teletexte, telecabluri / de popor teleghidat / ca într-o nuvelă / cu finalul emanat”

CENUŞĂ VORBITOARE

Poetul Ioan Evu se lasă străpuns de poem în volumul de versuri CENUŞĂ VORBITOARE, apărut la  Editura CĂLĂUZA v.b., Deva, 2006.  Acest volum este ţipătul celui uitat în cetatea părăsită, un ţipăt spre cer, unul vertical ca mod de ieşire din lumea-n cădere. În poemele lui Ioan Evu există o tensiune evidentă şi lucrătoare, există  dorinţa de a urca în Cetatea de Sus, dar balastul cetăţii de jos îl leagă de pământ, iar dacă poetul vrea să trăiască cu toată energia viaţa primită în dar, dorinţa după ceva mai puternic îi leagă aripile. E deci tensiunea unei fiinţe care poate mai mult, dar care se zbate prinsă-n plasa poemului, în peisajul acestui veac, în orbirea care macină lumea.

Descrierea cetăţii de jos este una cutremurătoare prin realism şi durere, amintire, tristețe şi recunoştinţă şi acest lucru este evident în poemul Omagiu oraşului H, poem al cântecului şoptit şi strigat totodată:

„Oraş înjunghiat în spate de ninsoare / se-aude-n noapte un copil cum plânge / şi parcă-n lacrimile lui izbăvitoare / îşi spală veacul mâinile de  sânge”.  

Poetul îşi revede copilăria pierdută într-o viziune de-o clipă, dar totul de transformă-n emblemă, prin acel copil oraşul putea fi altceva, prin acei copii lumea putea fi altfel, dacă li s-ar fi acordat o şansă. Tăcerea din cetate e una suspectă, e tăcerea vinovată. Acolo a ars poetul într-un  peisaj limitat, cenuşă vorbitoare s-a făcut şi întrupare în poem şi l-a iubit până la limită, ca pe o târfă analfabetă, tânără şi sublimă totodată… E suferinţa celui trădat, oraşul pierdut la capătul unei linii ferate, oraş peron de gară, bariera dinspre iad deschisă… Durerea poetului e durerea unei lumi pierdute şi fără putinţă de a renaşte …Este drama atâtor oraşe din România care i-au ucis lent pe români, din nepăsare, din lipsă de orizont, o „zare joasă”,  cum scrie Ioan Evu.

Tragedia poetului e tragedia unei generaţii, din care mulţi făcură parte…, una care se pregătește în anul 2019 să iasă din scenă cu toate tristețile.

Dar Ioan Evu are puterea de a trece dincolo de aparenţe, iubirea este zarea înaltă care i se deschide. Dragostea pentru prieteni şi pentru fiinţa iubită, dragostea aceea care arde şi care lasă în urmă cenuşă e dimensiunea spre care aleargă.

Deci din  ambele sensuri, fie din lume, fie din iubire, ceea ce rămâne după poet este cenuşa, totul arde, la intensitate maximă, dar viaţa e totuşi un miracol…

Aici, însă, în zona poemului cântec, a celui de dragoste, a tărâmului luminat, Ioan Evu este un clasic în viaţă atins de drama generaţiei sale, fermecat de speranţă şi de posibilităţile pe care i le acordă varianta unei vieţi altfel. Poemele acestea sunt unele care sparg normalul într-o literatură anormală, care tind să devină sigiliu şi cine este atent la fenomenul literar va reţine unele din poeme ca făcând parte din versurile nemuritoare pe care şi le doreşte orice poet, în cel mai pur stil clasic, limpede, simplu şi profund în acelaşi timp.

Ioan Evu, cu o anumită detaşare a destinului propriu, scrie poemul  Celei care ştie, ca un omagiu femeii care pentru o clipă, o săptămână sau poate doar zece zile s-a lăsat atinsă de dragostea primară dată omului de la facerea lumii, trecând peste vălul greu de tăceri adânci ale veacului, pentru un simplu sărut:

„Dar lasă fereastra deschisă spre mare / s-auzi cum de stânci ca talazul mă frâng / cu vuiet de aripi ce scapără-n zare / şi licăr de lacrimi iscate-n adânc”. Se reface prin poezie stare cuplului luminat-  el şi ea, ( iş – işa ), refuzată atâtor bărbaţi şi femei grăbiți, care trec prin cetatea de jos.

Este recunoscută la poet capacitatea de a uni cuvântul cu melodia, cântecul cu logosul, de a reface limbajul potrivit al omului pentru Cetatea de Sus.

Din păcate realitatea brutală şi drama personală a cetăţeanului care este poet în cetate simultan şi dramatic totodată, fac din Ioan Evu un revoltat în sensul bun al cuvântului, iar revolta sa capătă accente care ating esenţa, deşi uneori cuvinte brutale sparg cubul acela perfect al poemului.  Sunt poemele de revoltă a soldatului pus să lupte pentru cine nu trebuie, o revoltă lucidă, aproape fără menajamente pentru mediu orb în care trăieşte, ca în Mileniul caragiale ( poem patriotic ) sau Doină de reformă (poem patriotic), unde cuvântul taie, e din metal de spadă, e din ghilotină făcut pentru a atinge răul, dar uneori e vânare de vânt, pentru că mersul pe jos a devenit impozabil, apoi viaţa noastră pierdută, risipită, furată şi manipulată prin pasivul privit la televizor, în lipsa credinţei adevărate în Dumnezeu: „teletexte, telecabluri / de popor teleghidat / ca într-o nuvelă / cu finalul emanat”.  

Cuvintele din  aceste poeme sunt preluate din limbajul curent al românilor violat de o lume străină, de popoarele migratoare care rup, vin - pleacă şi nu lasă nimic în urmă, un viol colectiv în care cel cu  „merţan” la scară râde când te fură, posesor al soluţiilor definitive şi rudimentare şi totul ca o mare calitate umană deviantă. Merită reţinute cuvinte emblemă, sigiliul, rană, ochi de răpitor din adânc:„voievozi playboy dracula, regele gică, împăratul iulian, patrie second hand, ce dracu tovarăşi doar ne integrăm, in our cantry,  piscine vile en gros, indexarea găurilor din covrig, neam de telespectatori, contor pe uliţi, chebab, hot-droguri , be cool, be macho, etc.”    

Golul spiritual al multora, remarcat de poet în versurile sale, este unul care provocă tristeţe pentru că reflectă lipsa de viziune şi se speranţă. 

Simpla enumerare a cuvintelor arată ce lume îl primeşte pe om cu braţele deschise şi ce drum are poporul în tranziţia de la nimic la altceva.

 …Şi, totuşi, poezia e un dar pentru Ioan Evu, într-o rugăciune de final mulţumeşte lui Dumnezeu pentru salvarea pe care a primit-o prin poezie, pentru cântecul acela ascuns din adâncuri, cântat în apartamentul său de la bloc, închis cu zăvoare văzute şi nevăzute: „Azi pun preţ iar pe cenuşa / flăcării ce –am fost cândva / când îmi zăvorâră uşa / şi pe mine după ea”. (Columbar).

Volumul este unul al poemelor mai noi, dar şi mai vechi chemate la perfecţiune prin dorinţa de produce volumul perfect, iar când poetul se poate detaşa de drama măreţiei frigului  personal, temele poemelor duc spre un mare poet care a fost cu adevărat închis în destin, de aceea muntele, râul, dragostea, Ardealul, sărutul, zăpada eliberatoare,  canon-ul , elegia, tinereţea fără de bătrâneţe, frumseţea unei femei tinere, anotimpul cu toate uşile deschise, sunt teme pline de optimism care arată partea frumoasă a vieţii:

„Te-am închis la mine-n cântec / şi-o să fim iar amândoi / tu vei răsări din mine / ca un nufăr din noroi” (A treia elegie);  „ Mai pot vedea / cum răsuflarea unui taur /  îi smulge fecioarei crinul din mână”. (Vine zăpada)…

Poemele acestea din  zona poemului cu ferestre deschise sunt profunde şi merită a fi reţinute ca un cântec de trecut prin cetatea de jos simplu şi cu bucurie.

Volumul de versuri semnat de Ioan Evu este cu mult peste volumele care mai apar ca efect al grafomaniei necesare administrativo - avocato- notariale de cartier, este un volum adevărat în care poetul se vede cum a ars, până la capăt, cenuşă vorbitoare într-un veac eronat.

Volumul este unul trăit de aceea potenţialul lui este unul înalt, deşi scris într-o vreme şi într-un loc cu „zare joasă”, este unul care lasă semne. Pentru unii oameni de cultură şi literatură nu mai este la modă suferinţa şi tragedia umană, ea pare a fi deja spusă de alţii pentru alţii în cărţi de istorie, dar nu-i aşa?, istoria se repetă, iar căderea este aceeaşi indiferent de structuri sociale. Ioan Evu a trăit şi trăieşte în două epoci cu valori total diferite,  sau poate fără de valori, iar tranziţia este păcăleala acestei generaţii, una fardată şi de import. Ca-ntr-o ardere… Uneori cenuşa lasă semne în noaptea istoriei, jarul care arde acolo…

Influenţele asupra poeziei lui Ioan Evu sunt diverse, mediul în care trăieşte s-a format şi s-a deformat ca orice poet în timpul vieţii sale, poeţii de care se simte legat, logosul scripturi care lucrează, experienţele personale în scris, dar şi în mişcarea grupului muzical modern „CANON” sunt transformate în stil propriu la limita dintre cântec, poem, umor şi lacrimă călătoare.

Eforul personal de a ieşi la porţile cetăţii şi de striga drama umană, efortul de a perfecţiona poemul până la miezul lui de oţel inoxidabil pentru a deveni spadă cu două tăişe, toate duc spre un destin distinct în poporul poeţilor din Ardeal şi din România. Uneori tentaţia de a fi o voce în cetate este puternică lăsând în poem urmele zgurilor necesare şi al anotimpurilor care înmuguresc în metaforă. 

„De ca şi cum eu nici n-as exista / azvârle- mă în foc ca pe o carte / pe care o vei fi răsfoit cândva / în tinereţea ta fără de moarte”.

„Noapte bună Românie / orişiunde te-ai afla!”

Constantin Stancu

toamna, 2006, oricând-

Editura CronoLogia, Sibiu: Cărțile, 69 de ipostaze ale literaturii... Maria-Daniela Pănăzan și textele cu mesaj profund

Lorinczi Francisc-Mihai: Cuvinte pe nicovală, eseuri, Sibiu: Editura CronoLogia, 2019. Bucuria lecturilor, poezia la limită, proza ca inițiere - lumea în care frumosul locuiește sub arcade blânde. Brazda literaturii într-o geografie specială... De la strugurele din Rai la tăcerea din cuvinte, scene și cercul narațiunilor într-un timp elastic, spiralele imaginarului și dorul de absolut într-o duminică a metaforei...

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 3 februarie 2019, de la ora 19, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Valeriu Mircea Popa, Mihai Ignat și Luca Ștefan Ouatu

În cadrul evenimentului va avea loc prezentarea, de către Octavian Soviany și Andrei Ruse, a antologiei „Mojar și alte poeme care nu există” (Hyperliteratura, 2018) de Valeriu Mircea Popa.

Valeriu Mircea Popa (n. 1947) a absolvit Facultatea de Psihologie – Defectologie la Cluj-Napoca. Muzician, poet, doctor în psihologia artei, a publicat șapte volume de poezie: „Furnicile și oglida” (1993), „Războinicul cu ciorapi de piele” (1996), „Ultimele pătrate de frig” (1998), „Camera de subsol sau Răscumpărarea” (2001), „Bijutierul și alte poeme care nu există” (2008), „Cercul de camfor” (2013), „Dar tălpile tale unde sunt?” (2016), strânse în antologia „Mojar și alte poeme care nu există” (2018).
Mihai Ignat (n. 1967) este poet, dramaturg și profesor universitar, unul dintre cei mai prolifici și mai constanți autori debutați în anii ’90. După debutul în volumul colectiv „Tablou de familie” (1995, alături de Sorin Gherguț, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu și T.O. Bobe), a publicat zece volume de poezie, printre care: „Klein” (1995), „Poeme în doi” (2003), „Cangrena e un animal de casă” (2005), „Klein reloaded” (2014) și recenta „Frigul (elegie)” (2018), precum și câteva volume de teatru, cel mai recent fiind „Ei sunt printre noi (cartea monologurilor)” (2018).
Luca Ștefan Ouatu (n. 2000) este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic de Informatică „Grigore Moisil” din Iași. A luat câteva premii la concursuri pentru tineri poeți, debutând publicistic anul trecut în „Steaua”.

Moderator: Claudiu Komartin