Daniel Pişcu este membru al
Uniunii Scriitorilor din România din anul 1994, dar iubeşte poezia de
adolescent, s-a legat de starea specială a cunoaşterii prin poem. A debutat
editorial cu volumul Aide-mémoire (Editura
Litera, Bucureşti 1989).
Călătoria sa literară a
continuat, lăsând literaturii câteva cărţi de esenţă, postmoderniste,
îmbogăţind cititorii cu drogul perfect: realitatea. Scriitorul face parte din
cercul special al Cenaclului de luni,
este coleg de suferinţă cu importanţi scriitori ai generaţiei 80, cum o
defineşte istoria literară.
Prin volumul de versuri Puţină adrenalină, apărut la Editura
Tracus Arte, Bucureşti, în anul 2009, Daniel Pişcu abordează istoria unor
călătorii în Europa: Spania, Portugalia, Andorra, Elada (nu Grecia!),
Nisipurile de aur. Călătorii diferite, carte unitară.
Este evadarea în real, în
dinamismul zilei, în aerul ei cu diamante,
în duritatea realului modelat de cultura evidentă a locurilor vizitate şi de
cultura interioară a călătorului.
Daniel Pişcu este călătorul
perfect în realitatea de aur, realitatea care se va face nisip în clepsidra
poemelor sale. Călătoriile sale nu sunt iniţiatice precum la Eugen Dorcescu,
călătoriile acestui poet special sunt în miezul evenimentelor, el caută să acceseze
mişcarea lăuntrică a lumii, pipăie teoria relativităţii din poemul său în
mişcare, e ameţit de energia locurilor, de fenomenul „dincolo de graniţe”.
Ieşirea din templul lecturii,
din Templul pe care şi-l edifică artistul, îi dă beţia necesară să se lase
legănat de culori, sunete, mişcare, iniţiative lirice, de peisajul flămând care
muşcă din memoria lumii, de nume noi, de obiceiuri, verbe...
Dacă în privinţa Spaniei sau Portugaliei, poemele au
titlu, sunt definite de la început, Elada,
ca sursă de inspiraţie pentru poet, poemele sunt cifre în căutarea eternităţii,
iar Nisipurile de aur picură
adrenalină peste adrenalină. Suntem în geografia unui sentiment.
Călătoriile sunt motive pentru
atingerea inimii, fiinţa se pliază sub hotarul peisajului, pământul are
dinamismul care pune clipa pe orbită, misterul vine din mesaj: este o stare naturală sau este o stare
artificială călătoria peste limite?
Călătorii care lasă amintiri
surprinzătoare: un bătrân în căutarea altui loc, copii care deschid catedrala
cu prezenţa lor, regăsirea mării ca reper fix al călătoriei, limitele rămân
limite, mici amănunte care dau sens zilei: ghemotoace de hârtie, Palatul Regal
cu camere nesfârşite ca o simfonie a culorilor prizoniere, ori ochelarii. Iată
un poem semnificativ, percutant, doza de adrenalină îşi face efectul: „Port un
tricou/ cu portretul lui Dali./ Ochelarii mei/ peste ochii lui” (Ochelarii
mei).
Violenţa peisajului în drum spre
Elada este o temă penetrantă, Balkanii sunt o istorie tumultuoasă case
netencuite pentru ca oamenii să nu-şi plătească impozitele, ele nu erau încă
recepţionate, oamenii aveau un fel ciudat de a intra in ritual: semnalizează
prezenţa autorităţilor, nimic nu scapă cetăţeanului în această lume. Ore de
călătorie, la final - aşternutul curat, câteva cuvinte, odihna ca o sărbătoare.
Daniel Pişcu descrie călătoria
cu bucuria unui copil în căutarea miracolului, nu uită să pună semne de carte
la vreun peisaj, sonoritatea cuvintelor greceşti şi adrenalina de serviciu: cum a îmblânzit un grec… Peisajul are energie:
un câine prietenos în căutarea stăpânului, un poet în căutarea patriei sale.
Poemele bântuite de realitatea
imediată au sclipiri care vin din istorie, din literatură, din vorbele zise din
suflet: „Drumul de aur”, râul Edessa, Macedonia, Alexandru cel Mare, Sfânta Treime, Agios
Nicolaios, podeaua de sticlă a terasei, mormântul regelui, câini vagabonzi…
Jocul de-a călătoria la Daniel
Pişcu este unul a cuvintelor care se muşcă de coadă: „Era un conifer/ la Edessa/
şi coniferul avea trei conuri/ unul:/ conul Dumitrache/ al doilea/ era de soi
feminin/ coana Miţa/ şi-al treilea:/ conul Leonida/ şi nu trecea/ nicio
reacţiune/ nicio bicicletă pe stradă/ cei doi coni/ îi luaseră o pizza/ coanei
Miţa/ de vie/ ce era/ şi asta/ le era viţa./ Sută la mie” (Elada IV).
Călătoria devine interesantă
prin dinamitarea memoriei: „… şi cerul nesfârşit/ aerul plăcut/ ce te îmbiau/
să bei ambrozia şi alte/ băuturi zeieşti/ şi ne gândeam/ la Kazantzakis/
Kavafis/ Ludemis/ Ritsos/ Elytis/ oare aceştia erau/ urmaşii lui Homer/ ce
vedea-n cer/ a lui, lui Odiseu? (Elada IX).
La sfârşitul călătoriei, poetul
îşi ia rămas bun de la Elada ca de la o persoană, o prezenţă care i-a ars
auzul, ochii, memoria, energiile, gândurile…
Nisipurile de aur aduc
adrenalina în plin plan, drumurile care se împiedică în semne de circulaţie,
apoi nisipul fin al plajei, valurile care modelează fiinţa, înotul în apa
caldă, jocul în piaţa staţiunii, nimicuri ad-hoc, kitschul în toată splendoarea,
ritmul luminilor şi al jocului, muzică orientală, cadâne, marea agitată,
rezervaţia nudiştilor (rezervaţia de zăpăciţi la Dumitru Hurubă, scriitor
român, umorist), adrenalina curată
pe traseul ATV-urilor.
Jocurile sunt joaca la Daniel
Pişcu, viaţa intră prin piele, iese prin cuvinte, sănătatea intră sportiv în
fiinţă la Nisipurile de aur, muzicanţii ambulanţi formează un popor al lor,
viori, acordeoane, saxofon, un poliţist certat cu nevasta, călătorie în jurul
unei idei. Daniel Pişcu nu este stăpânul jocului (a se vedea Eugen Evu, poet
român), el este stăpânit de joc şi asta îi face plăcere, „pipăie” adrenalina…
La Balcic poetul regăseşte
Edenul: „Grădinile divine” pe domeniul reginei Maria, soţia regelui Ferdinand,
arhitectul României reîntregite. Apoi daruri regeşti, sala tronului de piatră,
bucătăria regală, starea „de acasă”…
Călătoriile lui Daniel Pişcu
sunt cu familia, el nu stă în singurătatea poemului, evadează în grup, e şeful
haitei flămânde în căutarea adrenalinei.
La Barcelona trupa aceasta, în trecerea
spre culorile perfecte, a văzut miracolul lumilor: Dali, Gaudi, Picasso, Marea
Mediterană, dealurile ca şi ceasurile lui Dali… „Da, şi o lumină fantastică/
„Mierie” cum zice cineva./ Mă rog, atâta am văzut./ Deocamdată, olá, olá./ Da,
mi-am umplut/ geamantanul cu privire” (Olá).
Postmodernism, este un termen folosit
într-un sens foarte larg, uneori confuz, pentru a desemna o categorie amplă de
fenomene culturale şi a indica o evadare, detectabilă în jurul anilor 1960, de
cultura elitistă a modernismului, în sensul unei abordări eclectice şi, adesea,
populiste. Conceptul a fost folosit prima oară de spaniolul Federico de Onis în
1934, apoi de A. Toynbee, în 1938. Pentru cititorul obişnuit, termenul a intrat
în circuit abia în anii '70, anii în care Daniel Pişcu era student în căutarea
celui mare roman a tuturor timpurilor (titlu îi aparţine şi este titlul
romanului său), devenind un termen esenţial în mişcarea browniană a artei
contemporane şi implicit a literaturii. Postmodernismul poate defini atât un
stil (ex. roman, poezie, film sau pictură postmoderne), dar şi o perioadă
(epoca postmodernă). În literatura română termenul este practicat în mod
concludent de generaţia '80 din care face parte şi Daniel Pişcu, membru al Cenaclului de luni, mişcare literară
importantă, la care s-a raliat şi Nicolae Manolescu, actualul preşedinte la
Uniunii Scriitorilor din România, pe atunci un matur critic în căutarea
autorilor…
Volumul lui
Daniel Pişcu, Puţină adrenalină,
demonstrează forţa postmodernismului şi actualitatea sa în lumea literară, poetul
rămâne un reprezentant de seamă a generaţiei sale...
Constantin Stancu, 20 iunie
2013.
