Constantin Stancu
poet, Hațeg
Țipăt mut de scrib[1]
Legătura dintre poet și Biblie la Eugen
Dorcescu este una fundamentală, viața i-a fost structurată și susținută de
aceasta. Pătrunderea în profunzime a gândurilor lui Dumnezeu, legat de Creația
Sa și de omul – partea acesteia, transmise unor persoane inspirate prin
revelație, reprezintă o etapă spirituală înaltă, atinsă greu de orice făptură
limitată, captivă într-un trup efemer. Autorul și-o asumă cu toate
consecințele.
Volumul Biblice, semnat de scrib, reia sub o
formă statornică stihuirile din Scriptură în mai multe părți,
armonios alcătuite de poet. Structura este finisată până la ultima literă în
ceea ce privește mesajul către cititor: Prolog; Psalmii; Ecclesiastul;
Pildele; Rugăciunea Regelui Manase; Epilog. Totodată, poetul leagă demersul
său de câteva Poeme originale, o parte care se integrează în
viziunea de ansamblu asupra acestui gen de poezie, sau cum afirmă
autorul, stihuire: punere în operă a unor texte sacre într-un
limbaj actualizat, bazat pe înțelegerea profundă a Bibliei. A creat o punte
între psalmii cunoscuți, agreați de multă lume, și psalmii de azi, o punte
între două moduri de a-i privi.
Editor, om de cultură, Eugen Dorcescu putea să aleagă din
multele stiluri în care să-și exprime opera. S-a întors, smerit, la stilul de
început, cel care ne leagă de viață, de moarte, de humă și de Cer, totodată.
Marile probleme ale omului sunt cele din textele sacre, jocul de-a „stăpânul
inelelor”, practicat de unii scriitori a fost/ și este spectaculos, dar efemer
din punctul de vedere al omului de țărână. Într-unul din psalmi, Dumnezeu e
prezentat ca stând în Cer și râzând de toate demersurile omului (Psalmul 2)…
În felul acesta s-a deschis spre cititorul obișnuit, dar nu a omis pe cei care
văd în literatură un domeniu înalt.
În fond, psalmii ne arată cum să ne adresăm lui Dumnezeu,
este o lecție supremă de comunicare, omul trebuie s-o deprindă dacă dorește să
se lege/ relege de Creator, ca sursă de viață, ca acces la adevăr, ca luminare
în ce privește calea pe care trebuie s‑o deseneze în lumea aceasta pentru sine/
salvarea sa. Mintea omului este modelată de textul divin, înțelepciunea are
importanța ei și se dobândește prin exercițiu zilnic în relația cu Yah
Elohim. Peisajul divin, oferit de aceste stihuiri, se relevă cu putere,
textul transmițând energii subtile certe, puternice, relevante. Omul se poate
redescoperi ca ființă creată, cu posibilități enorme în lume. Astfel, Eugen
Dorcescu probează că limba română este compatibilă cu cele mai înalte trăiri,
făcând legătura dintre prezent și eternitate. Până la urmă, Dumnezeu este activ
în istorie, prin istorie, cu istoria pe Umeri Săi, iar limba română
demonstrează acest lucru.
Volumul a apărut la Editura Eurostampa din Timișoara, în
anul 2021, și reprezintă ultimul țipăt mut adresat de scriitor
lumii, moștenirea sa cea mai de preț, lăsată celor care au înțeles căile omului
pe Pământ. Este nevoie și de o anumită inițiere în fenomenul complex al
lumii Bibliei, unică, aparte, separată de lume și, totuși, făcând
parte din lume. Din acest motiv, volumul are un Cuvânt înainte semnat
de Mirela-Ioana Dorcescu, specialist în domeniu, cunoscătoare de literatură și
semiotică. De asemenea, poetul, atins de Cuvânt, ne prezintă Mărturia
stihuitorului, o zonă importantă pentru istoria literară și pentru ceea ce
reprezintă relația scriitorului cu Dumnezeu. Ambele părți sunt obiective,
dovedind modestia (sau smerenia) de care orice artist ar trebui să dea dovadă.
Eugen Dorcescu arată că el a fost doar scribul,
cel care a preluat mesajul adevăratului Autor, și l-a transmis spre
oameni. O responsabilitate mare, dar și eliberatoare, cu efecte asupra minții
umane și asupra sufletului creaturii. Răsplata pentru scrib este imensă,
cititorul va înțelege că are în fața ochilor un mesaj de sus, împletit cu
aspirațiile individului de humă, în raport cu Spiritul. Motivațiile
stihuitorului sunt din zona divină, ele nu se coagulează dintr-o teorie
literară sau artistică artificială, Eugen Dorcescu făcând referire la regulile
de bază ale Scripturii: „Căci de se socotește cineva că este ceva, deși nu este
nimic, se înșeală pe sine însuși” (Galateni 6,3). Mai sunt și alte
trimiteri care definesc poziția scribului în raport cu cele scrise și
publicate. Aceste precizări au fost necesare din perspectiva teoriei
literaturii. În general, o parte din scriitori se poziționează pe o linie de
vedetism, scriitorul fiind considerat de multe ori o personalitate cu veleități
originale… Țărâna nu poate cuprinde nemurirea, aici fiind cheia stihuirilor.
Unul dintre poemele din partea a II-a a volumului
devoalează această poziție:
De când e lumea lume, se repetă
Enigma minunată de-a fi scrib.
De a fi scrib hieratic și celib,
Precum, în paradisul caraib,
Un zbor de pescăruș sau de egretă.
Frumos și pur, dușman al nimănui,
Neștiutor de vrajbă și de ură,
Pierdut în scriitură și-n Scriptură:
Așa își poartă fragila făptură,
Blindat, zidit, în sihăstria lui. (Scribul, p.276).
Cine cunoaște jurnalele lui Eugen Dorcescu (dar și opera
sa, în ansamblu) va înțelege fiecare cuvânt pus în acest poem, unul scris
de Yah Elohim în carnea sa.
Mărturia stihuitorului trebuie citită cu atenție, ea dă o direcție corectă
în ceea ce reprezintă textele actualizate din Psalmi, Ecclesiastul,
Pildele, Rugăciunea lui Manase. Aceste stihuiri s-au mai întreprins în
literatura română, începând cu Mitropolitul Dosoftei, în anul 1673, și
continuând cu alți scriitori. Starea originală a textului sacru se păstrează,
artistul lăsându-se modelat de forța spirituală a mesajului inițial/ original.
Substanța textului a impus o formă aparte, potrivită cu mesajul divin. Scribul
s-a supus. Astfel, nivelul prozodic a fost atins cu maximă atenție și
responsabilitate. La nivel lexical, având în vedere vechimea textului, s-a
păstrat fondul arhaic și s-a modelat cu unele neologisme, potrivite cu sensul
divin inițial. Apar și termeni ebraici, fenomen impus de teologia
biblică, interpretarea Bibliei prin Biblie. Acești termeni sunt definiți în
corpul cărții și cititorul inițiat va descoperi (sau redescoperi) o lume atinsă
de har, cimentată prin revelație și disponibilitate.
Lectura va dezvălui cititorului adevărata dimensiune a
muritorului care poate izbuti în istorie și poate viețui multă vreme pe Pământ,
dacă acționează după liniile de forță ale adevărului:
În cortul Tău cine-o să locuiască,
O, Doamne, Și-n sfințenia deplină
A muntelui Tău sacru, în lumină?
Acela doar ce vrea să făptuiască
Numai dreptate, cel fără de vină,
Cel cu vorbirea sinceră, firească.
Asemenea, cel ce, nicicând, nu are
În graiul lui cuvinte dușmănoase,
Pe semeni nu-i jignește, nu-i descoase.
Dar pe cel rău îl vede cu oroare,
Cinstire dând purtării cuvioase.
În veci el nu-și renegă jurământul,
Chiar dacă i-a fost spre pagubă cuvântul.
Nu ia dobândă. Nu primește mită,
Pe cel cinstit la moarte să-l trimită.
Cel ce străbate scala asta toată
Nu-și va-ntina mărirea niciodată (Ps. 14 /15, p. 43).
Cititorul va întâlni, de-a lungul cărții, experiențele
unor generații de oameni care s-au zbătut în istorie să dobândească o stare
înaltă, capabili să vadă dincolo de orizontul anilor trăiți aici, să pipăie
eternitatea cu ochi spirituali. Mesajul original rămâne intact, stihuirea sună
familiar, omul ascultă glasul acela ca un susur blând și
subțire…
Când inima-mi m-a-mpins să văd ce sunt
Destin, înţelepciune şi menire,
Ce ţintă-şi are omul pe pământ,
De ce se zbate fără contenire,
Am intuit, privind pământ şi cer,
Şi marea mişcătoare şi profundă,
Că omul nu-i capabil să pătrundă
Dumnezeiescul lumilor mister.
El nu distinge cele de sub soare,
Lucrarea Celui Veşnic. Totuşi, iar,
O cercetează, trudnic şi amar –
Eşecu-i cât osârdia de mare.
Căci chiar dacă-şi închipuie că are
Putinţa de-a pricepe ce-i sub soare,
Greşeşte. Nu pricepe. E-n zadar
(Ecclesiastul, VII, 16,17, p. 172).
O parte importantă a Biblicelor, o
reprezintă Poeme originale, dense, captivante.
Ele reprezintă o prelungire a stihuirii, care
devine operă literară de primă mărime, poetul tratând marile probleme ale
unui prezent continuu, în el cuprinzându-se destinul omului prestat
de neputințele și limitele sale, capabil să facă saltul spre eternitate doar
stimulat de impulsul divin subtil. Aici descoperim poetul, vorbind cu toate
posibilitățile oferite chiar din pântecele mamei.
Prologul deschide seria revelaților personale:
N-a fost cu neputință. N-a fost greu.
Aseară am vorbit cu Dumnezeu.
La fel de clar; de simplu, de senin,
Cum ai tăifăsui cu un vecin…
E drept că El tăcea. Sau, mai curând,
Iradia în fiecare gând,
În fiecare şoaptă şi impuls,
În fiecare zbatere de puls.
Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,
Discursul spre tăcere s-a mutat,
Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,
Tăcerea era drumul către El.
Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis.
Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis (p. 25).
Poemele originale încep cu o laudă adresată Creatorului,
el merită toată închinarea pentru bucata de pâine, pentru paharul cu apă,
pentru Creație. Totul dovedește prezența Lui, iar certitudinea vine la final:
„Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru/ frunze și flori. /Lăudat că-n
final/ mă omori…” p.245). EL merită lauda pentru că dreptatea și judecata
sa sunt corecte, dar oferă salvarea în eternitate prin Fiul Său, Iisus Hristos.
Moartea este doar un prag, oferta de a trece în altă lume, mai înaltă, după
riguroasa inițiere…
Ultimul poem din acest ciclu, pornește de la viziunea
oferită Ecclesiastului, preluată de poet în ființa sa: ce a fost va mai fi, ce
va fi a mai fost, taina din istoria acestei lumi… „Şi totu-i mai zadarnic decât
tine./ Strivite de mesajul cosmoglot,/ Cuvintele, sărmanele, nu pot/ S-absoarbă
taina tainicului cod –/ Şi vin la uşa Tainei să se-ncline” (Ecclesiast,
p. 277).
Relația bărbat femeie este văzută abrupt, dar adevărat.
Omul este pământ, țărână vorbitoare, fără ascendență. Adam, ins primordial în
Paradis, cu urmași pierduți, doar el și ea, creați ca unic trup… În
concluzie, în lume sunt el și El. Taina se desfășoară sub o agendă
trecătoare și, totuși eternă, prin acel unic trup clădit în Dumnezeu… (Adam,
p.269).
Trecând dintr-un plan în altul, poemele oferă o imagine
sinteză a umanității, bătrânii marginalizați de generațiile tinere, împinși
spre limita inferioară a existenței (adunați în țarc, împinși în moarte)
pentru o înghițitură de mâncare… Apoi, libertatea infernală în
care este cuprinsă o lume presupus liberă, decisă să-și ia destinul în mâini.
Efectul: oameni morți de parcă-s vii… Oameni fără reper, fără
Stăpân/ Dumnezeu (Istoria unei nevroze, p.273)…
Toate aceste poeme sunt marcate de adevărul profund al
Bibliei, o prelungire a stihuirii care a ținut cartea la nivelul suprem al
destinului, asumat prin acceptarea planului divin. Se desenează strict,
ordonat, disciplinat marile teme ale literaturii din orice vreme… Aventura în
abis.
Poetul, la fel ca un cavaler din alte vremuri, rămâne
credincios Stăpânului și femeii sale, o prezență „în vidul greu dintre cer și
pământ”, capabil să depună sacrificiul suprem (Ioanitul, p. 270).
Acceptă autoritatea și doza de iubire care susțină existența.
„Poetul Eugen Dorcescu este un scriitor familiarizat
cu Sfânta Scriptură și, implicit, cu poezia ei. Dacă multor
condeieri ai literaturii noastre Biblia le-a fost doar o sursă
de inspirație sau le-a oferit teme lirice, autorul de față îi stă ca o pecete
pe inimă – ca să-l citez pe Solomon –, ceea ce-i conferă, pe lângă prestigiul
literar, și o aură de noblețe spirituală”, a scris Valeriu Anania, cel care a
ne-a oferit o variantă tradusă a Cărții Sfinte într-o limbă
română elegantă și penetrantă. De fapt, relația celor doi s-a concretizat în
acel demers înalt al scribilor dispuși să ne ofere gândurile lui Dumnezeu
despre oameni, menite să ne dea un viitor și o speranță…
Cuvântul înainte semnat de Mirela-Ioana Dorcescu și Mărturia
stihuitorului lămuresc multe aspecte importante legate de realizarea
acestui volum și clarifică termenii, sensul, starea, cheia literară și
spirituală. Cartea ar putea fi catalogată ca fiind utilă zonei de închinare,
agreată de comunitățile creștine. Dar nu este așa, Biblia este
o carte practică, ea te poară prin experiențe necesare, nu presupuse: moartea,
viața, nașterea, înțelepciunea, relația cu ceilalți oameni, relația cu
Dumnezeu, abilitatea de a realiza ceva concret, posibilitatea de a lăsa
moștenire un tezaur spiritual necesar, iubirea, ura, fuga de rău, evitarea
urâtului etc. Marile teme ale omului au fost atinse, indiferent de timpul în
care cititorul va lectura conținutul acestor stihuiri, omul este invitat
la experierea acestora (trăirea valorilor divine)…
În fond, privind retrospectiv, volumul de față se
integrează în opera lui Eugen Dorcescu în mod unitar, alături de Agonia
caniculei (poeme, 2019), Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal –
1991-1998 (2020, jurnal), Adam. Pagini de jurnal – 2000-2010 (2020,
jurnal), Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme (2022), Leviatanul.
Poeme uitate (2022), oferindu-ne o imagine concretă și abisală asupra
viziunii poetice și spirituale.
Totodată, poetul Eugen Dorcescu a primit confirmarea
oficială a desemnării domniei sale ca Membru corespondent (Académico
Correspondiente) al Academiei Hispanoamericane de Buenas Letras din
Madrid.
Sosită în imediata apropiere a aniversării scriitorului,
în anul 2023, această încorporare în ființa celebrei Instituții
hispanoamericane este unul dintre cele mai importante și mai fericite evenimente
din întreaga lui viață, dedicată studiului, rugăciunii și creației literare,
după cum a mărturisit-o.
În Biblice, Eugen Dorcescu reia o serie
de texte publicate anterior, dar, modul în care a ivit prezentul volum, ne dă
certitudinea că-n istorie nimic nu este întâmplător. Cititorul va putea
descoperi o lume pusă în umbră de faptele omului și aflată sub ochii lui
Dumnezeu, având pecete harul…
Ci iată care-i ultimul cuvânt
Din tot ce-ai ascultat şi auzit:
Pe Dumnezeu să-L temi necontenit
Şi să-I păzeşti poruncile oricând.
Acesta este lucrul cuvenit
Oricărui om de humă pe pământ.
Yah Elohim din veşnicii ascuns e,
Dar are sub privire toate cele,
De la noianul mării, pân’ la stele.
Şi judeca-va lucrurile-ascunse –
Pe toate: Fie bune, fie rele
(Ecclesiastul 12: 13-14, p. 186).
Mai 2023
[1] Eugen Dorcescu, Biblice,
306 pagini, Timișoara: Editura Eurostampa, 2021. Ediție îngrijită de Mirela
Ioana Dorcescu.
Text publicat în Revista „Arca”, nr. 2/2023
http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/ARCA/2023/2_2023/17_restituiri_stancu_2_2023.html
Revista „Arca” apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Editor: Consiliul Judeţean Arad prin Centrul Cultural Judeţean Arad.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
