Epistolă pe o lacrimă de înger…
Maria-Daniela Pănăzan[1] este consecventă, iubeşte poezia, iubeşte frumosul, e atentă la fenomenul literar contemporan, la reevaluările istoriei, la profunzimea unui sentiment pe o lacrimă de înger. Cu analiza detaliată a poeziei religioase româneşti ne provoacă şi mişcă fotografiile standard din istoria literară. După o muncă asiduă ea ne re-propune cartea Poezia religioasă românească. Analize şi comentarii estetice[2], o panoramă a poeziei care pătrunde în fiinţa omului, schimbă sensurile şi valorile seculare, aduce clarificări şi continuă o muncă începută la Universitatea din Alba Iulia, sub îndrumarea prof. univ. dr. Ion Buzaşi, precum şi a prof. univ. dr. Aurel Pantea. Scurta istorie a poeziei religioase, cartea reia pe un plan mai profund lucrarea de Disertaţie (în anul 2006, Editura „Reîntregirea”, Alba Iulia) şi a tezei de doctorat (Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2010), autoarea adaugă, mai bine-zis, strânge buchete de imn la ediţiile anterioare, în acest fel peisajul subiectului prinzând perspectiva eternităţii. E un studiu sistematic a domeniului, continuu, desăvârşindu-şi tema prin atragerea de noi opere, autori, întâmplări, fenomene, analize, texte.
Maria-Daniela Pănăzan are un motto pătrunzător din Apostolul Pavel, cartea Efeseni 4:1-6, un text care trimite la unitatea credinţei în Iisus, într-o legătură spirituală a creştinilor, la toleranţă, la speranţă şi înţelepciune… Textul este bine ales şi demonstrează posibilităţile poeziei religioase, a creaţiei literare capabile să dărâme zidurile…
Acest studiu sistematic al poeziei religioase româneşti începe cu un argument, autoarea simţind nevoia să clarifice aceste momente astrale din istoria literară, pornind de la Ion Buzaşi (fostul profesor) sau Eugen Simion care la rândul lor au atins subiectul ca fiind mai mult decât semnificativ pentru istoria literară. Este stabilit locul poeziei religioase în cadrul mai larg al poeziei româneşti, pilonii de bază ai temei fiind operele unor cunoscuţi scriitori, dar şi a unor scriitori mai puţin importanţi, aparent, deoarece istoria literară nu le-a acordat atenţia cuvenită la timpul potrivit. Autoarea are curaj, restabileşte noi coordonate, chiar dă verdicte pertinente, trecând de barajul inerent al diferitelor doctrine creştine, mizând pe valorile estetice şi literare, dar implicând principii teologice clare, acceptate de gândirea religioasă românească. Sunt restituiri, sunt noutăţi, sunt perioade, sunt destine marcate de lumina divină, toate se impun prin trăirea profundă.
Maria-Daniela Pănăzan notează: „Marile creaţii sunt rodul întâlnirilor cu Dumnezeu în Iubire, rodul unei intense trăiri lirice, manifestate prin raportare la sacralitatea vieţii. Poezia de inspiraţie religioasă este o formă concretă de comunicare, dintotdeauna, a omului cu Dumnezeu”.
După ce cititorul se familiarizează cu noţiunile principale şi cu aspectele esenţiale ale domeniului, acesta este introdus în supra-dimensiunea poeziei religioase. Sunt prezentate sursele de inspiraţie ale poeziei religioase, fenomenul sacrul în oglindă cu desacralizarea, influenţele creştine până în secolul al XX-lea, dominantele poeziei religioase, simbolurile arhetipale, dimensiunea geografică a temei, ecourile biblice, convergenţa dintre poezia carcerală şi poezia religioasă. Sunt redate misticul şi logica creştină în sfera poeziei religioase a secolului al XX-lea, cuvântul care zideşte sau cântarea cântărilor ca formă profundă de scriere cu inima. Nu sunt ocolite confesiunea, credinţa ca stare de existenţă în faţa lui Dumnezeu, apoi motive religioase la poeţii români din exil, cei plecaţi spre Babilonul modern din Europa, cu nuanţe speciale pentru exilul metafizic şi exilul lingvistic. Se pune în lumină poezia imnografică, sau taina iubirii, a nunţii, a psalmilor, a revelaţiei speciale, etc.
Cartea trage atenţia asupra sacrului în poezia românească de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolul al XXI-lea, face o analiză a limbajului poeziei religioase şi a poeziei rugăciune, toate bazate pe o bibliografie de excepţie, bogată, nuanţată, profundă, demonstrând că resurse gândirii româneşti sunt extraordinare, în legătură cu marea cultură a lumii şi, pe verticală, cu Dumnezeu.
Se pot uşor observa orizontul de timp şi netimp din acest studiu, instituţiile importante ale teologiei creştine: lumea lui Dumnezeu, omul ca parte a creaţiei, revelaţia generală, revelaţia particulară, iubire ca dimensiune divină, suferinţa - temă de inspiraţie profundă, depăşirea limitelor umane prin credinţă, speranţa ca înfrângere a timpului negru carceral, ţipătul artistului într-o lume păcătoasă, influenţa valorilor creştine asupra memoriei colective şi artistice, puterea cuvântului divin de a modela lumea, artişti transformaţi de opera proprie, mituri şi mitologii în viaţa de credinţă…
Sunt evaluate, reevaluate, potenţate operele unor mari scriitori români precum Eminescu, Blaga, Arghezi, Goga, Ioan Alexandru, Grigore Vieru. Sunt surprinşi poeţi importanţi cu poezii religioase profunde, poate mai puţin prezenţi în spaţiul public, precum Sandu Tudor, Vasile Militaru, Petre Got sau Virgil Todeasă, Ovidiu Vasilescu. Poeţi semnificativi pentru mari colectivităţi de credincioşi sunt prinşi în rama analizei sistematice: Traian Dorz, Radu Gyr, Costache Ioanid, Daniel Turcea, Zorica Laţcu-Teodosia, etc.
Maria-Daniela Pănăzan a fost generoasă cu fiecare poet în parte, a scris profund despre Paul Aretzu, a adus în plin plan temele poeziei lui Eugen Dorcescu, sau a reliefat dimensiunea specială a poeziei lui Nichita Stănescu ori Ştefan Augustin Doinaş.
Din conceptul despre poezia religioasă dezvoltat de Eugen Dorcescu, autoarea a reţinut în studiul ei: „între mistic şi religios există o diferenţă de arie şi intensitate. Poezia mistică poate fi, la rigoare, şi religioasă, dar poezia religioasă nu este, neapărat, mistică. Misticul cuprinde mai multe perimetre religioase, în principiu pe toate, şi, totodată, reprezintă esenţa lor spirituală, eliberată de contingenţele cultului, chiar dacă se manifestă, deseori, prin acestea”.
Despre Nichita Stănescu notează: „…nu întâmplător cuvintele devin necuvinte: ele curg lent înspre nevăz, neauz, nepipăit, negust, metamorfozându-se în preacuvinte îngereşti, în imaginea absolută a îngerului cu o carte în mâini…”
Ioan Alexandru este bine conturat ca personalitate aparte, iar opera sa pare a veni dintr-o tradiţie creştină de primă mână: „Citirea cu un alt ochi critic a textelor de inspiraţie religioasă, a imnelor în întregimea lor, ar putea scoate la iveală un adevărat mistic a literaturii române, iar poezia lui recunoscută ca <<poezia teologiei şi a liturgicii şi teologia poeziei>>”.
Cititorul de poezia va remarca trimiterile istoricului literar la partea religioasă a poeziei lui Macedonski, care a apelat la susţinerile corecte ale lui Nichifor Crainic: „…psalmii macedonskieni sunt plângeri în faţa lui Dumnezeu, pe teme fundamentale, ce alcătuiesc tristeţea vieţii: vremelnicia ei, duşmănia semenilor, truda nerăsplătită, iluzia deşartă, deznădejdea, nefericirea, zădărnicia tuturor lucrurilor. E calvarul sufletesc al poetului, care îndură toate cu încredere în justiţia dumnezeiască”.
Despre începuturile poeziei religioase Maria Daniela-Pănăzan ţine să sublinieze că aceasta îşi are izvorul în imnurile creştine, în tropare, în Psaltire, în Cântarea Cântărilor, în colinde, în cântecele credinţei. Sunt enumeraţi Niceta de Remesiana, Ioan Cassian sau Dionisie Exiguul, cei care au pus în mişcare trăirea cu Dumnezeu prin imnurile care păstrau mireasma textului scriptural original. Numele sunt puţin uzitate de critica literară care, probabil, îi plasează într-un timp involut, însă au un rol special pentru istoria literară şi pentru sufletul românesc.
„Poezia-rugăciune este o modalitate artistică de a comunica gândurile, ideile şi sentimentele într-un mod specific liric, în care profunzimea cugetării şi complexitatea exprimării primesc conotaţii dintre cele mai diverse” (Maria-Daniela Pănăzan). Aceasta este prezentarea fenomenului special a rugăciunii devenite poezie prin impregnarea divinului în versurile artistului, prin modelarea consoanelor şi vocalelor cu fiorul duhovnicesc, depăşirea limitelor şi deschiderea orizontului spre logos şi chiar dacă poemele nu fac parte din canoanele vreunei Biserici, ele se înscriu în patrimoniul liric românesc şi universal.
Despre arta limbajului în poezia religioasă, istoricul literar consideră că opera artiştilor inspiraţi este o facere, o creaţie care imită pe Dumnezeu în sensul bun al cuvântului, poetul pare inundat de lumina divină, poetul duce mesajul, făclia, la oameni sub semnul intertextualităţii şi transtextualităţii, remarcând etapele: arta scrierii textului, momentul receptării textului, efectul de purificare provocat de text, conform teoreticianului H.R. Jauss.
Până la urmă, la baza limbajului biblic stă poezia, chiar şi la textele în proză fiorul se transmite prin ritmul şi rima dinamică a verbului plin de har, prin organizarea ideilor în manieră divină, depăşind înţelegerea de suprafaţă, atrăgând sufletul spre abis, stil preluat din psalmii lui David, specific evreilor…
Maria-Daniela Pănăzan a exemplificat analiza sa, a luminat studiul estetic cu exemple din poezia religioasă, demne de o teologie a poeziei, deschizând ferestre spre un spaţiu special, selecţia făcută demonstrând valoarea acestui gen de lirică.
Cartea ne pune la dispoziţie concluzii, autoarea ţinând să sublinieze: „Privită în întregul ei, lirica religioasă supusă interpretării noastre este o manifestare de tip hierofanic a sacrului, divinitatea însăşi fiind regăsită în relaţia sa complexă cu Fiinţa Omului. Poetul, modelul antropologic arhetipal, este cel care realizează, prin versuri, prezenta tainei divine existente în cotidian, dar şi camuflarea sacrului în profan, a re-găsirii de sine în lucrurile mărunte, a căror semnificaţii profunde nu mai sunt percepute, tainic, de către omul modern de astăzi”.
Pentru o deschidere spre universalitate, cartea are şi un sumar în limba engleză, inspirată notă literară, argument pentru pătrunderea în lume a poeziei româneşti învăluită în armătura valorilor creştine…
Şi totul a pornit de la Te Deum Laudamus, imnul lui Niceta de Remesiana (338-420), poet al spaţiului daco-roman, pomul cu scribi rodind rotund peste acest pământ numit România, cu umbra lui Dumnezeu pe mâna dreaptă a poetului în timp ce îşi scrie poezia cu fantezia pe fantezie călcând…
Constantin Stancu
Februarie, 2013
[1] Maria-Daniela Pănăzan, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din
România, Filiala Alba-Hunedoara, doctor in filologie, profesor de limba si
literatura Romana, director Editura CronoLogia, Sibiu. Volume de poezii, poeme
în proză, monografii, eseuri: Dor de
acasă, Editura ASTRA, Blaj, 2003; Psalmodiere
Iubirii, Editura ASTRA, Blaj, 2004;
Poeme de Iubire, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2005; Poezia
religioasă românească – eseu monografic, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
2006; Sacrul în poezia românească. Studii
şi articole (coautor), Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007; Michelangelice (coautor), Editura Napoca
Star, Cluj-Napoca, 2008; Parabole
biblice. Selecţie si comentarii(coautor), Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
2009; Coordonate religioase ale poeziei
româneşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2010; Performanta si prestigiu. O istorie a gimnasticii feminine româneşti,
Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011; Pagini
de istorie literara contemporana, Editura Astra, Blaj, 2011; Poezia religioasa românească. Analize si
comentarii eseistice, Editura CronoLogia Sibiu 2012; O istorie a gimnasticii feminine artistice. Înainte si după Nadia
Comăneci, Editura CronoLogia, Sibiu, 2012
[2] Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească. Analize şi comentarii estetice, Editura CronoLogia, Sibiu, 2012, 462 pagini; cu o bibliografie cuprinzând opere literare, antologii de poezie, istorie şi critică literară, eseuri, monografii, dicţionare, cărţi de teorie literară, teologie şi filozofie, studii şi articole, summary – prezentarea pe scurt a cărţii în limba engleză.
*Foto: Maria-Daniela Pănăzan în Țara Hațegului (Berthelot), alături de Constantin Stancu, Radu Igna, Lorinczi Francisc-Mihai (soțul).
