Ioan Dan Bălan & Elisabeta Bogățan, MOMÂRLANII, O COMUNITATE INEXISTENȚĂ ÎN DICȚIONARE... Editura Măiastra Târgu Jiu, 2025. Semnal, câteva semne

 

Sub un cer deschis

 

Sub cerul deschis

 

 

E un loc pe unde intră lumina-n oraş,

acolo nu sunt porţi, nu sunt veghetori,

nimeni nu strigă: vine lumina!

 

Apa se face piatră şi curge în sine: vine iarba?

O memorie sub cerul deschis,

secretul e simplu: nimic n-o poate opri...

Din ce sân picură tăcerea?

Tăcerea este răspunsul, tăcerea doare, boală nevindecată, fără leac...

 

În mijlocul furtunii este taina, copii au devenit bătrânii din oglinzi şi

privesc spre condominiul vântului, nu înţeleg, aşteaptă răspunsul...

 

Sub cerul deschis, memoria lucrurilor:

pasăre ivită din pământ, cu rădăcini şi frunze,

rădăcina ei este zborul, frunzele durerea tainică,

fructele, magnetul visului...

Constantin Stancu, Hațeg ©

Revista „Plumb”, nr. 3/2025. Semnal, cultură și atitudine

 

Lazăr Magu și drumul spre sine... Concluzia este fixată în poemul Glosă, poem reprezentativ pe ultima copertă, acolo se reia tema frigului, a iernii, a albului care pendulează între existență și neant. „Ca un plânset de icoane,/ peste lume trece bruma./ Din vorbirea ta acum/ se aud numai consoane”

 

Cu poemul în geamantan…

 

 

Viața e un dar uneori misterios, uneori bine revelat, poezia este la mijloc, ținând echilibrul între întrebări, certitudini și rugăciune. Cu volumul de versuri Drumul spre sine, publicat la Editura Mirador din Arad, în anul 2021, Lazăr Magu ne propune o călătorie existențială prin care căutările sale dau răspunsul prin poezie. Drumul i s-a creionat din veșnicie, el doar constată, este atent la semnele literare, cuvintele îi dau posibilitatea să sublinieze aceste puncte de rezistență. În spatele poeziei sale există o credință venită din religia asumată, cu Iisus la cârmă, indiferent de vânzări, de vânzători, de tradiții. Vezi poemul Treizeci (p. 51). Concluzia este fixată în poemul Glosă, poem reprezentativ pe ultima copertă, acolo se reia tema frigului, a iernii, a albului care pendulează între existență și neant. „Ca un plânset de icoane,/ peste lume trece bruma./ Din vorbirea ta acum/ se aud numai consoane” (p. 42).

Volumul are o prefață construită din versurile importante ale poeziilor incluse în carte, este o prezentare inedită dar elegantă, una menită să transmită ceea ce este important în discursul liric. Cu linie clasică, ritm, rimă, echilibru, idei consolidate prin experiență, textele au un echilibru cuminte, liniștit. Este un curaj ca în vremurile acestea să porți linia clasică în vâltoarea vremii. Autorul își asumă acest risc, o face mult convins să are o misiune prin literatura pe care o promovează.

Frumusețea se ivește din noroi, acolo stau esențele să învie: „Trăiesc prin florile acestea care/ din mâzgă și noroi produc culoare” (p. 5).

Pe de altă parte, o prezență atroce îl asaltează, dincolo de tăceri: „În tăcerea aceasta de sentință definitivă/ aud cum cineva umblă prin mine” (p. 7).

Contextul face parte din viață, este asumat și deschide orizontul: „Un om se odihnește între sate/ cu soarele în geamantan” (p. 7). O singurătate în prezența altei singurătăți, undeva între lumi.

Am punctat câteva din ideile care străbat volumul, ele sunt creionate în acest poem din poeme, format din versurile care țin pe umeri opera sperată și trăită.

Autorul este atent la lumea din jur, dinamica de fiecare zi, trecutul dureros, prezentul ascuțit și viitorul întrezărit printre consoane, sunt prinse în poeziile scrise. Viața are rădăcini, ele vin prin părinți, ei dau sensul pentru urmași. Despre părinți: „Viața lor – un lanț de câini/ viața lor așa a fost./ Parcă un jandarm nebun/ i-a purtat din post în post” (Salutați-i pe părinți, p. 63). Tema este generoasă, in acest poem se simte influența lui Adrian Păunesc cu versurile sale cunoscute, este ecoul acestora, mai blând, mai respectuos, cuminte, smerit. Dar prinde esența, oameni fugăriți de sistemul social, cu suferința vizibilă de a fi mereu alungați, scoși din prezent.

Unele poezii sunt rugăciuni adresate Creatorului, spre El se îndreaptă cererile: „Doamne, proprietar de rai/ te îndură și de cai./ De cei obosiți de drum/ cu copitele de scrum.” (Priorități, p. 17). Îngăduința divină este necesară într-o lume care a ars intens sub focul absențelor. Caii lasă semne, vizibile, durerea este materializată prin aceste animale obișnuite cu poverile zilnice.

O stradă cu semaforul ei este o istorie, Lazăr Magu vede dincolo de desenul orașului: „Pe aceeași stradă ne vedeam,/ geamgiu eram, puneam un geam,/ pe care zilnic în spărgeam/ când cu privirea te-nrămam” (La un semafor distanță, p. 24). Echilibru zilei se rupe, geamul este frânt din prea mult suflet.

Sunt locuri în care narațiunea lirică se coagulează în versuri energice, simbolice, cu puterea de a transmite mituri, mister: „Luna, ca o mireasă furată, căuta drumul spre sat” (p. 26); „zilieri lucrează în schimburi la morile de vânt” (p. 28); „Se face frig în timpul meu prezent” (p. 43); „sfinte înger de lumină,/ duc un cap la ghilotină” (p. 47); „Arhanghelii nu mai au ochii în mână” (p. 57) etc.

Tema frigului se repetă în mai multe poezii, este reluată cu modulații speciale, aparte. Devine una existențială, după linia clasică, absorbită în pasta lirică: „E mult mai frig ca la începutul lumii!/ E mult mai frig ca-n ziua de apoi!/ Mai răscolim puțin în jarul lumii/ și drumul nostru pleacă fără noi” (Penitențe, p. 43).

Unele poezii au o linie narativă, cu întâmplări posibile, cu lucruri care s-au petrecut, ele fac parte din experiențe autorului, le-a văzut, le-a încercat: un pod zidit, tablouri de toamnă, așteptarea la mașina cu pâine în vremuri trecute, tragedia Basarabiei etc.

Alte poeme reiau tablourile credinței, Iisus este prezent prin suferință, lucrarea socială asumată pentru ca oamenii să vadă, să înțeleagă: rănile care au loc în rana Lui deschisă peste vremuri, trădarea Lui pentru cei treizeci de arginți, Crucea lui Iisus, drumul pe Via Dolorosa, cu strop de sânge și o floare etc.

Sunt unele poeme care creionează stări, năzuințe, întâmplări din vremuri vechi și vremuri noi, unele au doar un impuls liric, poetul lasă narațiunea să curgă, semne prin destine. Cuvintele curg blând, este o împăcare cu sine în fiecare strofă.

În alte poeme apare Creatorul cu puterea lui ce ține lucrurile în control: „O mână nevăzută/ apucă noaptea de ceafă” (p. 12). Apoi putem reține: Un Dumnezeu care ară vecia (p. 17). Peste lume atârnă bocancii, un drumeț s-a descălțat obosit (p. 49). Prezența lui, o cântare care atrage (p. 9). Iată prezența, sugerează autorul, este aici, dinamică, obișnuită, apropiată.

Poet atent la viața sa din care extrage punctele cardinale ale literaturii, a scris mai multe volume, temele sunt spirituale, preluate din năzuința zilnică: Vasul de alabastru (2015); Cascada de nisip (2017); Pași pe cupolă (2019); Călător pe scările interioare (2020) etc.

O tristețe îl apasă pe poet: „Ne-am rătăcit sub cerul de oțel/ iar dealul crește, cuiele la fel” (Penitențe, p. 43). Visul dă speranța unei reveniri pe alt plan, înviere prin poezie: „Visez să plec călare/ pe un drum întortocheat/ și care să mă scoată/ fecior la mine-n sat” (Ediție revizuită, p. 50). O istorie răsturnată, un impuls spre energiile tinereții. Este mesajul către cititorul iubitor de poezie și pentru cei care speră într-o reformă a ceea ne ține cu umerii în iarna vieții, sub semaforul unei poezii curate și liniștite ca linie și frământată ca teme…

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. Boem@, nr. 3/25

 

*Lazăr Magu, Drumul spre sine, poezie, 73 pagini, Arad: Editura Mirador, 2021. Editor: Ion Matiuț.

 

   

Revista „Răsunetul cultural”, nr. 3/2025. Semnal, câteva semne

 

Deva, ZIUA POEZIEI 2025... Semne, fotografii, strada poeziei

 

                    POEZIA CARE UNEȘTE POEȚII, BIBLIOTECA, CITITORII

 

 

În data de 21 Martie 2025, începând cu ora 17, cu sprijinul Consiliului Judeţean Hunedoara, Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva, în sala de lectură a bibliotecii, s-a desfășurat cu entuziasm  evenimentul literar ZIUA INTERNAȚIONALĂ A POEZIEI. O seară în care scriitorii şi poeţii hunedoreni, alături de iubitorii de poezie, bibliotecari și editori, au prezentat, recitat, au evocat importanța poeziei în viața oamenilor, cu inspirație și bucurie, poeme de dragoste, poeme sociale, existențiale, poeme pe diverse teme, inspirate din existența de fiecare zi.

Menționăm că din anul 1999  UNESCO a proclamat-o zi de celebrare internaţională a poeziei.

În fața sediului bibliotecii organizatorii au prezentat pe panouri publicitare, în format mare, poeziile scriitorilor din județ, animând strada, trecătorii oprindu-se în dreptul vreunei poezii sau parcurgând scurta istorie literară a județului.

Evenimentul a fost deschis de domnul Ioan Sebastian Bara, directorul bibliotecii județene, care a avut cuvinte calde pentru cei prezenți, a citat din doctrina poeziei eterne, a arătat că biblioteca este un loc unde poezia unește sufletele. A dat definiții ale poeziei, așa cum apar ele în cărțile vii, aflate în bibliotecă. Totodată, a mulțumit Consiliului Județean Hunedoara, domnului Laurențiu Nistor, președinte, și domnului Costel Avram, administratorul public al județului, pentru susținerea culturii vii din această zonă de țară.

Moderatoarea evenimentului a fost poeta Paulina Popa, scriitor și editor de carte, promotor al culturii din zonă, care a făcut scurte note pentru fiecare poet, a punctat importanța poeziei pentru cei prezenți, pentru mulții scriitori care au dat volume importante în literatura română. A recitat din volumul Îngerul politic, 2004.

Cei prezenți au preluat evenimentul integral pe dispozitivele lor, la fel angajații bibliotecii, toți au postat și pe pagina de Facebook, pe rețelele sociale.

Au recitat cu pasiune din creațiile lor, printre alții, scriitorii: Daria Dalin, Radu Igna, Aurelian Sârbu, Camelia Ardelean, Mihai Barbu, Elisabeta Bogățan, Ruben Bucoiu, Dumitru Dumitrescu, Nicolae Crepcia, Paulina Popa, Constantin Stancu, Ioan Vasiu, Valentin David, Daniel Marian, Victoria Stoian, Dumitru Tuhuț,  etc. Actrița Isabela Hașa a recitat din creația copilei sale, pasionată de poeziei, a făcut-o cu eleganță și bucurie. Cu umorul său, David Valentin a arătat o față zâmbitoare a poeziei, una de actualitate și veselă. Constantin Stancu a arătat tragismului destinului de poet, cu referire la poetul Lucian Blaga, academician, scriitor, filozof al culturii, profesor universitar, autor a unor cărți reprezentative pentru cultura română. În anul 1945, la schimbarea paradigmei sociale, marele om a fost repartizat la Biblioteca din Cluj-Napoca, fiind marginalizat de oamenii zilei. Aflat în postura de bibliotecar, pentru că vremurile o impuneau, o serie de cărți au fost eliminate din fișele bibliotecii, considerate ca depășite, neconforme cu doctrina și ideologia vremii. Cu durere, marele poet Lucian Blaga a fost nevoit să-și trimită propriile cărți la topit. Un destin cu semnificații multiple…  Unii participanți au preferat să susțină evenimentul prin prezența lor, încurajând poeții. Temele au fost diverse, exprimate prin diferitele forme literare, de la poezia clasică, în ritm și rimă la poezia modernă, apoi la poezia populară, seara aducând în fața tuturor tezaurul creațiilor lirice din județul Hunedoara. S-a citit din volumele publicate, din manuscrisele aduse, din memorie, de pe dispozitivele personale.

La finalul evenimentului, domnul Ioan Sebastian Bara a invitat pe cei prezenți să realizeze o fotografie de grup pentru memoria literară a județului. Scriitorii prezenți au schimbat impresii, cărți, au salutat eternitatea poeziei prin prezența lor, entuziasmul și bucuria de a fi reclădit împreună, pentru câteva ore, frumusețea pierdută a vieții…

La final, au participat la o agapă prietenească, la „un pahar de vorbă”, cei prezenți au schimbat adrese pentru a comunica ulterior.  

Organizatorii au mulțumit participanților pentru implicarea în acest proiect cu amprentă națională.

Biblioteca a fost, pentru câteva ore, un loc al frumuseții, pasiunii, regăsirii, al proclamării dreptului la timp.

 

Poemul:

 

Cămaşa poemului

 

Mi-a rămas doar atât:

să-mbrac umila cămaşă a poemului,

să caut capătul firului din care a fost ţesută,

începutul acela alb, luminos,

aflat în cealaltă parte a vieţii,

acolo unde este o floare de sânge,

strivită de strigătele călăului,

cu trupul moale de timp în ruină…

 

 

A consemnat Constantin Stancu

 

 

*Fotografii: Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva

 

Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba și ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI. Sonia Elvireanu și tărâmul poeziei, poezia prozei și fantezia celui care iubește în romanul „Omul soare”

 

Eveniment cultural în data de 21 martie 2025, la ora 17:00, la Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, parte din programul mai amplu pregătit de Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, cu prilejul Zilei Mondiale a Poeziei, zi ce se sărbătorește anual în data de 21 martie.

Consiliul Județean Alba și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor – Filiala Alba – Hunedoara anunță lansarea cărților: „Pe țărmul poeziei” și „Omul-soare”. Primul volum va fi prezentat de către scriitoarea Sonia Elvireanu iar cel de-al doilea de către scriitoarea Rodica Gabriela Chira, ambele membre ale Uniunii Scriitorilor din România.

„Pe țărmul poeziei” este o antologie de poezie românească, tradusă în limba franceză de către traducătoarea Sonia Elvireanu, antologie rezultată în cadrul proiectului 3.35 Atelier de traduceri. Poeziile traduse sunt din operele poeților: Aurel Pantea, Mircea Stâncel, Ion Mărginean, Mariana Pândaru – Bârgău, Constantin Stancu, Virgil Todeasă, Sonia Elvireanu, Nicolae Crepcia, Ana Ardeleanu și Casandra Ioan.

„Omul-soare” este un roman modern, cu semnificații sociale, artistice, existențiale și este scris de Sonia Elvireanu, volumul a apărut într-un program al Consiliului Județean Alba, intitulat „Susținerea și promovarea culturii scrise”. Scopul programului este acela de a acorda sprijin financiar pentru editarea lucrărilor cuprinse în categoria culturii scrise.

.................................................................................................................................................................

                                                      .......................................................

 

Proza Soniei Elvireanu între fantezie, iubire, căderi

 

Cu un titlu surprinzător, Sonia Elvireanu ne propune un roman interesant, Omul-soare, roman apărut la Editura Ars Longa în anul 2024. Proza are o încărcătură aparte, fantezia și bucuria textului aduc în atenția cititorului mitul iubirii dintre ea și el în planuri diferite, în lumi diferite, în timpuri diferite, legați prin mirajul unic al formării întregului. Cu poezie, eleganță și delicatețe, autoarea își compune firul narațiunii dinamic, iubirea este însoțită de artă, călătorii, acceptarea unor noi paradigme, spaime.

Povestirea de iubire dintre Lisandru și Sophiana curge lin, apoi valul de evenimente duc sensul iubirii pe alte coordonate. El, arhitect, bun profesionist, ea, pictoriță, talentată, cu suflet deschis, petrec timp împreună, apoi bărbatul pleacă într-o călătorie de afaceri în Canada. Ea rămâne în Grecia, alături de prieteni, aceștia îi încredințează, pentru puțin timp, pe Iza, fiica lor aflată la anii primi ai vieții. Sophiana se apropie de copil, apoi organizează o expoziție la Viena cu tablourile pictorilor din Grecia, cunoscând noi oameni. El, ajuns în Canada, negociază un contract pentru o mare bază turistică în colaborare cu partenerii din zonă. Kate, femeia de legătură dintre cele două părți contractante, se îndrăgostește de Lisandru, îi face avansuri evidente, gesturile ei generează atracție, seducție, romantism, aventură. Din fericire, Lisandru se eliberează cercetând zona, se refugiază pe o insulă, atras de misterul locuitorului unic, retras în sălbăticie, aproape de natură, de regulile simple ale vieții, cunoscând pe Demetrios. Are ocazia să priceapă secretele vieții și secretul vieții sale, cititorul având numeroase surprize. Căutând noi sensuri ale vieții, Lisandru intră în contract cu altă lume, se pierde în noua paradigmă, aceea a vieții simple. Se trezește în spital, cu boala nevăzută, captiv, greu de străbătut noua realitate. Nu înțelege, nu poate evada, până în ziua în care, dezbrăcându-se de pijama, se îmbracă în ramuri cu frunze, devine Omul-soare, cel din legendele vechi ale lumii.

În acest timp, Sophiana se retrage la mănăstire pentru a găsi locul prielnic pentru a picta și a găsi răspunsurile la absența lui Lisandru.

Iată finalul: „Ieși în stradă. Mașinile treceau în viteză pe șosea în ambele sensuri, într-un ritm derutant. Pe trotuar, lumea circula grăbită, parcă împinsă de un resort. Bărbatul pășea calm, îmbrăcat în haina de frunze tomnatice. Zeci de sori sclipeau pe trupul lui viguros. Oamenii se dădeau la o parte uimiți. Simțeau căldura din privirea bărbatului ca un har ce îi întărea. Copiii se adunaseră roată în jurul lui. Uite omul-soare!, exclamau ei. Hai să-l atingem, vom avea viață lungă. Bărbatul surâdea, continua să meargă cu trupul poleit de soare.

Dincolo de ocean, cântecul Sophianei se ridica învăluitor în apele azurii ale Mării Egee ca o chemare tămăduitoare” (p. 170). Ciocnirea civilizațiilor este evidentă, lumea grăbită este marcată de prezența mitului existențial.  

Actualitatea romanului se dezvăluie, vine din faptul că acțiunea se petrece în Satul Global, afacerile duc oamenii în zone diferite. Călătoriile canalizează și surprize legate de trecutul nostru, pendulând între un prezent al abundenței și un trecut al echilibrului. Cultura greacă trece oceanul, atinge Lumea Nouă, se suprapune peste noua cultură, aduce esențe tari, neprevăzute. Afacerile pot unii oamenii, îi pot dezbina, uneori pe vecie. Specialiștii au un loc aparte în viața de zi cu zi, arta este un refugiu din timpul prezent, aducând zorii mitului și misterului. Ea pictează, cântă la mandolină, el iubește muzica, este dedicat meseriei, are puterea de a accepta o legătură de iubire într-o vreme a mișcărilor sociale globale. Muzele vechi își găsesc echivalentul în muzele noi, precum Kate din Canada, ele au capacitatea de a atrage neprevăzutul. Arta este un teren pe care civilizațiile se simt bine, se păstrează esențele, matricea, au culoare în evul prezent.

Într-o lume agitată, în mișcare, izolarea pare a fi soluția pentru revitalizarea existenței. În natură sunt multiple soluții pentru a fi fericiți și împliniți. Creșterea copiilor devine o responsabilitate, fie direct, fie indirect, globală, se lipește de fiecare. Copiii plusează cu echilibru, timpul petrecut de Sophiana cu Iza, fiica lui Agio și Katarina, prietenii acesteia, reprezintă clipe de regăsirea termenului „acasă”, dincolo de regulile stricte.

Expoziția organizată la Viena, este o lipire a civilizațiilor, veche lumea greacă se mulează peste rigoare vremurilor noi. Sub semnul artei, oameni din locuri diferite își regăsesc pofta de frumusețe și mister. Poezia domină firul narativ, scriitoarea are răbdarea și pasiunea de a descrie locuri, stări noi, anotimpuri, civilizații vechi, chiar rețete culinare specifice zonelor în care se petrece acțiunea, vede dincolo de zidul prezentului.   

Legendele fac și ele parte din lumea în care ne mișcăm, Sonia Elivreanu scoate la lumină evenimentele din Glockerdorf, satul din Austria unde Katarina și Agio își caută rădăcinile (pp. 63-65). În acel loc, dintr-o întâmplare șocantă, clopotul de argint al vechii biserici este îndepărtat de un venetic, sătenii îngroapă limba clopotului la temelia acesteia. Biserica se dărâmă, iar când sătenii vor construi o alta, descoperă în pământ vechiul clopot și îl pun în noua construcție. Sunetul dă de veste despre prezența lui Dumnezeu. O legendă ca atâtea altele, care au luminat istoria multor locuri, mesajul fiind unul de recuperarea valorilor care aduc perspectiva unui viitor mai liniștit, sub autoritatea divină.

Pe de altă parte, Sophiana redescoperă bucuria de a cânta la mandolină, o recuperare a tinereții, a armoniilor care impun echilibru într-o lume agitată. Imaginea instrumentului muzical o face să-și propună să-l racordeze. Lisandru cânta și el, muzica i-a unit prin sunete învăluitoare: „El cântă divin, eu aș scârțâi lângă el. Prefer să-l ascult cum se avântă, urcă pe piscuri înalte, se pierde cu totul în muzică. Simte sunetele cu toată ființa lui, iar când compune nu mai aude, nu mai vede nimic altceva, nu lasă pe nimeni lângă el” (p. 105).

Expoziția de la Viena îi permite Sophianei să constate că în lumea artei creatorii se întâlnesc cu frumosul, limbajul fiind unul universal, culorile, formele, spațiile se împletesc în ființa umană. Pictorii din Grecia se armonizează cu cei din Franța, iar Claude Roquet, critic de artă, redescoperă mirajul vechii lumi, acolo unde oamenii iubesc lumina, marea, orizontul extins, cerul senin, insule în infinitul albastru, faleze colțoase, urmele zeilor pe țărmuri, un spațiu în care privirea poate evada, aducând noi impulsuri existențiale (pp. 145-146). „Și, totuși, își spune Roquet privindu-le pentru prima oară, peisajele acestea grecești nu știu ce ascund, nu pot înțelege de ce mă atrag, ce le apropie de picturile lui Monet, dar le desparte irevocabil. În clipa aceea de reflecție se ivise brusc gândul de a călători, de a vedea cu ochii lui Grecia” (p. 148).

La celălalt capăt al lumii, Demetrios, eremitul descoperit de Lisandru în Canada, pe o insulă, impune mirajul legăturii cu natura, timpul bogat în care se poate citi, studia, se poate face un pas într-o lume spirituală pierdută prin lumea agitată a afacerilor (p. 69).

În fapt, povestirea canalizează numeroase puncte luminoase în viața personajelor, astfel secretele și tainele vremurilor se descoperă. Evadările, retragerile din lume, arta și iubirea introduc un dinamism al speranțelor, al regăsirilor.

Sonia Elvireanu are un stil direct, simplu, fraza curge clar, atenția pentru detalii care contează aduc nostalgie, lirism, un puls narativ specific feminin. Planurile care se schimbă, personajele care intră în poveste și ies din poveste, lumile care se ivesc din geografia speranței, atrag cititorul prin discreția visului. Arta care marchează firul narativ dă culoare vieții, este o cheie pentru evadarea din mundan, din cursa impusă de afacerile în care o lume aparent globală a intrat. În unele locuri, iubirea Sophianei pentru Lisandru devine obsesie, clipele ei sunt bulversate de lipsa bărbatului iubit, absența o apasă. Fuga în lumea artei îi oferă paranteza de respirație spirituală. Atenția pentru detalii, specifică literaturii feminine, atrage prin inedit și culoare.

Christian Tămaș remarcă pe ultima copertă: „Un roman-poem încântător, care îl poartă pe cititor prin lume, pe meleaguri reale sau construite de memoria afectivă printre tablouri pline de culoare, sensibilitate și poezie…”.

Omul-soare vine dintr-o lume subtilă și se afundă în realitate, o prezență misterioasă și luminoasă, la limita dintre luciditate și aventură prin meandrele existenței.

Gândurile se pot întrupa după un ritm al ritualului impus de iubirea transformată în dor…

 

Constantin Stancu

 

*Sonia Elvireanu, Omul-soare, roman, 174 pagini, Iași: Editura Ars Longa, 2024; colecția Cassiopeia; Coperta I – sculptură de Gheorghe Munteanu; anexa: date despre autoare – poezie, romane, eseuri și critică literară, cărți pentru copii, traduceri din franceză în română, traduceri din română în franceză, note critice de Christian Tămaș.

 

ANTOLOGIA CRITICII DE ÎNTÂMPINARE, 2025. BUCURIA LECTURII... Editată de Lidia Vianu; https://editura.mttlc.ro/antologie-critici.html; semnal, sumar, autori, scriitori, opere

                                              Nevoia de confirmare…

 

 

Voi începe prin a mulţumi tuturor celor care au trimis un eseu pentru această Antologie a Criticii de Întâmpinare — prima în România, din câte ştiu eu.

De la bun început am încercat să mă înţeleg eu pe mine: de ce ideea unei astfel de cărţi? Ce urmăreşte ea? Ar trebui să fac din ea o carte bilingvă, adică să traduc tot în limba engleză? Este oare îngăduit să fac o ierarhizare? Unde duce drumul acesta migălos şi confuz, pentru început?

Nu se pune problema de ierarhizare, de comparaţie, sau de traducere. Mi-am dat seama în vreme ce citeam volumul întreg, după ce am pus textele cap la cap şi am redactat. Înainte de toate, m-am bucurat că avem atâţia filologi generoşi, într-o vreme când ne sufocă limbajul studiilor culturale. Mai rău de atât nici că se putea face literaturii — să ucidem plăcerea lecturii, înlocuind-o cu fandoseli de toate felurile, mai puţin dorinţa de a citi.

Concluzia mea a fost aceasta: vreau să pun la dispoziţia masteranzilor mei [care se specializează în traducere literară] un model: cum să scrie despre o carte [uneori cum să nu scrie, şi am inclus această categorie cu bună ştiinţă].

Poate mă înşel, poate nu mai sunt în pas cu tânăra generaţie, dar, pentru mine, literatura contemporană are nevoie să fie prezentată şi lăudată. Îmi dau seama că nu se mai citeşte la fel de mult ca în secolul XX. Am, pe de altă parte, convingerea că BUCURIA LECTURII nu poate să moară.

Un manual care arată câtă bucurie aduce o carte criticului-cititor mi s-a părut calea cea mai eficientă. Scriitorul lansează o carte. Dacă ea este citită, scriitorul va continua să scrie, iar cititorii vor afla, dintr-o cronică sau alta, despre cartea în chestiune. Cu un pic de noroc, se vor apuca să o şi citească.

I-am spus prietenei mele de o viaţă, Monica Pillat, cu maximă onestitate, atunci când mi-a scris că i-a plăcut cartea mea cea mai recentă:

„Ştiu că tu mă crezi dacă îţi spun că nu am deloc încredere în ceea ce scriu eu…”

Replica ei a luminat peisajul definitiv:

„Ai, ca noi toți, nevoie de o confirmare, pe care eu sunt fericită să ț i-o dau din toată inima.”

Exact acest lucru îmi doresc să îl fac şi eu cu toţi cei incluşi în aceste pagini. Le dau de ştire că cineva îi vede, îi citeşte şi se apropie de sufletul lor cu emoţie.

P.S. Avem bucuria de a publica aici şi un eseu minunat despre întâlnirea lui Gheorghe Grigurcu cu Lucian Blaga. Nu pot să nu îi mulţumesc încă o dată. Ce lucru extraordinar, să găseşti un critic literar atât de profund, atât de sensibil şi atât de modest, cu toate că valoarea lui este inegalabilă.

 

Lidia Vianu

 

 

Lecturi libere pe sit-ul editurii.

https://editura.mttlc.ro/antologie-critici.html

Deva: ZIUA ÎNTERNAȚIONALĂ A POEZIEI, 2025. Semnal, organizatori, participanți, sponsori

 

Dumitru Augustin Doman, ZIDUL DE CEAȚĂ... Câteva semne, tehnica lucidă a morții... „Vine o vreme/ când deja e târziu în lume și/ omul se îmbracă în întuneric/ ca-ntr-o cămașă neagră și/ pleacă uitându-se numai înainte” (p. 116). Toate sub „notele vesele ale viorii și acordurile de coțofană ale saxofonului”

 

Moartea și acordurile de coțofană ale saxofonului

 

Tema morții este una acută pentru un scriitor. Ea a generat, alături de tema iubirii, numeroase cărți de poezie, proză, eseuri etc. Dumitru Augustin Doman „inspirându-se” din realitatea crudă, ne oferă volumul de poeme ZIDUL DE CEAȚĂ, apărut la Editura Limes, în anul 2023, 131 pagini de poezie implicată. Scriitorul a abordat această temă în cartea  anterioară Moartea de după moarte (Ed. Junimea, 2019), eseurile sale fiind complexe și tratează tema democrației morții la individul din secolul al XX-lea și din secolul al XXI-lea, cumva relaxat și reflexiv.

Eliberat de angoasa povestirii în sine, autorul scria: „Să murim frumos. Noi murim în fiecare zi, odată cu privirea și cu mintea unui prieten, unui cunoscut, unuia care te-a reținut pe retină pentru zece secunde. În fiecare zi moare unul din aceștia. Să fim așadar buni, pentru a muri frumos în privirea și în mintea tuturor celor cu care ne-am intersectat pentru o sută de ani, cincizeci, zece, șapte zile, trei, cinci secunde, una…” (p.111).

În cartea de poeme, temele sunt fixate în ultimul text: Introducere în epilog. Acolo face o sinteză a ideilor, poetul mascându-și temerile în spatele unor gânduri care dinamizează mișcarea individului de la vizibil la invizibil, o existență în două tablouri inedite și separate, legate între ele prin speranță, credință, gravitație. „Trăiești în casa ta, în orașul tău, trăiești singur în lumea/ largă/ mai mult sau mai puțin a ta,/ dar ești cu gândul la lumea morții pe care,/ pe de o parte, vrei să știi,/ pe de alta, vrei s-o ții la distanță cât mai mult de teama/ de necunoscut” (p.123). În acest poem el vizitează pe rând ideile unor personalități care au avut ceva de mărturisit despre moartea din moarte, cu viața pe umeri: Michel Cazeneve, Emil Cioran, Max Scheler,  Angelus Silesius, Jean Bies, Lama Denys, Ungaretti, Krishnamurti etc.

Acest poem lămurește poemele anterioare, le dă perspective și aduce argumente pentru un mesaj literar, cu accente existențiale și postmoderne.

Limita dintre a fi și a nu fi, una subțire, este și nu este transparentă, este vizibilă sau nu, poemul Zidul de ceață definește confuzia, vedenia reală: „În mijlocul orașului - / un zid uriaș de ceață./ Unii îl văd, alții îl presimt doar,/ cei mai mulți, neștiutori, trec/ pe lângă el ca printr-un aer călduț” (p. 37).  Zidul își ia ofrandele de la toți, fără deosebire de sex sau vârstă. Unul al tragediei de a nu înțelege, proprietarul zidului, însă, este acolo…

La nivel personal, presiunea trecerii este fixată în poemul Pe ici, pe colea… Unul care, în cuvinte simple, puține, redă atmosfera în care este învăluit omul: „E vineri seara și/ sunt mai palid decât Iisus/ pe cruce. Dar,/ beau vin cu cana de lut și-mi fac/ iluzii că moartea e departe./ Amurgul e la fel de/ roșu precum vinul din cană./ Și o voce de nu știu unde/ îmi spune că moartea nu e / prea departe,/ nici foarte aproape,/ dar pe ici, pe colea…” (p. 49). Elementele sugerează poziția omului în timp și spațiu: prezența lui Iisus care a gustat moartea, paloarea, vinul ca simbol al sângelui, roșu ca sentință, prezența lui Dumnezeu, vocea care vine, vine, vine… Incapabil, inconștient, inocent, omul nu poate fixa în timp și spațiu locul de unde curge mesajul… Plus ideea că el poate petrece liniștit, în timp ce se pregătesc marile proceduri.  

Tablourile, ipostazele, se derulează după o regie interioară prin care autorul se mișcă la construcția fiecărui text. În limbaj simplu, expresiv, cu impact literar, simbolic, religios pe ici pe acolo, aflăm că există o apocalipsă roșie, un semn roz, o carte a veșniciei, timpul ca o ploaie acidă. Apoi temele se desfășoară acut, vine războiul cuvintelor, norul negru de fluturi, un strigăt cosmic, oase de sticlă, muntele de hârtie, cartonul ca materie de rezistență împotriva morții! Recuzita mortuară este fixată în această materie reciclabilă, care vine dintr-o altă reciclare.

Poetul își construiește poeme din tablouri accesibile, aparent la îndemână, dar mesajul este fulgerat de o logică lirică aparte, o eludarea a prezenței morții, a fricii, a durerilor. Are o abilitate aparte de a explica cum stă problema aceasta de democrație absolută. Moartea ca o pisică se freacă de piciorul omului, torcând timpul… Joia, la nouă dimineața se întâmplă atâtea evenimente: o balenă moare, supraomul moare pe un vârf de munte, o turturea amărât se sinucide, cam atunci se dă stingerea… Nimeni nu aude strigătul, poate cel a lui Edvard Munch, toți sunt ocupați cu strângea recoltei de rapiță… Omul se uită în sine ca-ntr-o fântână secată. Gerul care vine din est și-ți face oasele de sticlă. Un neant fecund, singurătatea de o sută de ani. Sicrie de carton plutesc deasupra orașului. Omul se îmbracă în întuneric, e deja târziu în lume… Sunt cuvinte care se țes în memoria cititorului, atrăgând atenția că ea, cucoana ce mare, este foarte aproape, sau foarte departe, dar imposibil de ocolit. „Un sicriu de carton/ pe un catafalc de carton./ Pantofii locatarului sunt/ de carton presat,/ cureaua pantalonilor/ de carton…/ Mortul, încă înainte/ de a fi așezat în groapă,/ începe a se destrăma/ în foi subțiri,/ aproape transparente,/ de carton” (Carton, p. 114). Omul trecut la timpul trecut, iată imaginea, la fel ca o carte veche, coperți uzate, gata să se destrame sub talpa grea a vremurilor. Plus mercantilismul întregii afaceri cu cel mort, cei vii se țin de el ca de o bună oportunitate de a ambala ultimul produs al clipei.

Forța care ține în echilibru cele două chipuri ale existenței este Dumnezeu, poetul, revoltat întreabă: „Nu există Dumnezeu, zici?” Răspunsul vine, fără să arate sursa, unul tranșant, verificat în istorie: „Atunci,/ fă tu din stânca aceasta/ o floare de colț/ curgând din piatră seacă/ precum apa izvorând/ din bătaia de toiag/ a lui Moise în pustiu” (Edelweiss, p. 24). Iată biletul de trecere, birocrația morții și a vieții, el depinde cel care are semnul autorității și puterea de a transforma.

Începutul volumului pune în fața cititorului cele două fotografii publice: poetul mort trecând pe bulevard, după el convoiul, adunarea cea tristă, pe trotuar poetul cel viu, el privește și se revoltă: „Eu nu,/ pe mine n-o să mă vedeți vreodată/ așa umilit!” (Poetul viu și poetul mort, p. 5). Dar soarele luminează pe cei doi, realitatea, ca să afirmăm, îi ține în viață pe amândoi, negația negației celui viu are puterea de a elibera lumina…  

În lipsa unor certitudini reglate după normele umane, după procedurile sociale, Dumitru Augustin Doman ne oferă alternativa poeziei manifest. În joc sunt moartea de pe pământ, moartea din ceruri, moartea din mintea noastră, fie sănătoasă, fie bolnavă. „Cuget, deci exist!”, ar putea replica distinsul cititor…

Adrian Alui Gheorghe afirmă, pe ultima copertă: „Cartea de poezie de față este o probă de cum cuvântul pus la muncile inspirației se ia atât de mult și de bine în serios, încât mulți poeți vor simți respirația fierbinte a celui care vine cu mult aplomb din urmă”. Afirmația se susține în sensul că autorul s-a evidențiat ca un bun prozator, activ în lumea literară de la noi, cu o imaginație bogată și dinamică.

Date despre scriitor primim chiar de la început, prima contra copertă, născut la 29 august 1953, a fost redactor-șef al mai multor reviste din Argeș, a publicat mai multe povestiri, printre altele: Meseria de a muri (2001); Concetățenii lui Urmuz (2008); Cititorul de roman ( 2010); Zbateri facile, strădanii futile (2017); Moartea de după moarte (2019); Omul cu drujba roșie (2023) etc. Așadar, este prozator, eseist, jurnalist, poet, fiind premiat de Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor cu Premiul Opera Omnia în anul 2019.

De remarcat în ultimul poem citat mai sus, cum a lăsat o pagină albă, ea face parte integrantă din mesaj: „Vine o vreme/ când deja e târziu în lume și/ omul se îmbracă în întuneric/ ca-ntr-o cămașă neagră și/ pleacă uitându-se numai înainte” (p. 116). Toate sub „notele vesele ale viorii și acordurile de coțofană ale saxofonului” (p. 125).

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Acolada”, nr. 2/2025

Aurelian Sârbu, OCHIUL DE VEGHE, metope, Editura Waldpress, 2025. Semnal, câteva note

 

Literatura: CONCURS „REȚEAUA LITERARĂ”, 2025. Reguli, condiții, juriul, sponsori

 

Revista „Acolada”, nr. 2/2025. Semnal, sumar, semn. Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România

 

Orașul scufundat, de Ioan Barb... Câteva note literare. Proza de acum... „Orice asemănare cu imaginarul este reală” – acesta este moto-ul cărţii, un moto scurt şi relevant, devoalând tema principală a povestirilor, perfect adevărat

 

Oraşul lichid sau ţipătul mut din proza lui Ioan Barb

 

 

Baza poeziei lui Ioan Barb este realitatea, trăirea intensă şi sensul într-o lume în schimbare, aplecată peste marginea curcubeului.

După experienţa intensă trăită în volumele de versuri, originale şi dense, scriitorul abordează proza, e tentat de povestire, de povestea cu tâlc, de povestea care străbate oraşul de la un capăt la altul, de povestea în care eroii îşi caută destinul pierdut într-o seară, într-un loc, la o persoană misterioasă.

Prin cartea Oraşul scufundat (unsprezece povestiri), apărută la Editura „Cenaclul de la Păltiniş”, - Sibiu, 2013, autorul îşi prezintă tabloul de fond al vieţii, imaginea din spatele cuvintelor, pe care se derulează aventura umană.

Ioan Barb povesteşte simplu, dar profund, fraza curge pe înţelesul oricui, povestea are un tâlc, are farmec, destinele eroilor se destind, ca un arc presat la maxim, în perioada comunistă, în perioada de după anul 1989 în România, chiar în zona Călanului, sau în zonele de interes pentru lumea lui Barb.

Munca, ritualul zilnic petrecut între casă şi uzina metalurgică, etapele vieţii de la copil, soldat, matur cu familie, vremea tuturor lucrurilor, clipa astrală în care se întâmplă ceva, iată perimetrul în care povestea devine mit. Barb are capacitatea de a transforma o poveste simplă în mit, eroii devin eroi prin „marele eşec” pe care îl suportă, e un eşec cosmic, nimic nu-i mai salvează, devin embleme pentru comunitate. De remarcat lipsa relaţiilor de familie, lipsa prietenilor adevăraţi, a preoţilor, a slujitorilor creştini care să le ofere o minimă mângâiere, lipsa dragostei adevărate, dispariţia resurselor din viaţa lor, miracolul aşteptat care nu mai vine în viaţa lor, birtul ca o biserică în paragină - spectacolul lumilor.

Titlul cărţii este dat de metafora oraşului scufundat care la mari adâncimi ascunde un alt oraş, miraculos, tainic, poate adevăratul oraş, oraşul oglindă lichidă. Personajele lui Barb nu se pot adapta, comunismul le-a rupt de rădăcină, noua societate nu le oferă argumente, patima duce la păcat: lăcomie, beţie, curvie, revoltă, exhibiţionism, trufie, memoria unei alte vieţii, paralele, tăcerea…

 

„Orice asemănare cu imaginarul este reală” – acesta este moto-ul cărţii, un moto scurt şi relevant, devoalând tema principală a povestirilor, perfect adevărat.

 

Scriitorul defineşte esenţa cărţii prin povestea de început: „Reconstruieşte acest tărâm pe care l-am numit „Oraşul scufundat” şi în care, dacă te întorci, vei fi ademenit de sirene încât e posibil să nu-ţi mai regăseşti puterea de-a reveni în lumea celor ce încă sunt vii. De aceea, când vei coborî în oraşul de sub ape, din interiorul tău, întoarce-te spre aceeaşi vârstă şi-ncearcă să priveşti prin ochii celui care-ai fost. Poate aşa vei înţelege tot ce-ţi părea atunci de neînţeles.”.

Sunt şi lucruri simbolice în povestiri: grilajul de la intrare, armăsarul care devine gloabă, cel gurmand care nu poate scăpa din poftele proprii, beţivul care moare în frig, părăsit de toţi, localitatea în care toţi îşi vând proprietăţile companiei care cumpără tot, uitând că îşi vând vieţile, pierzând totul, negândindu-se unde vor locui după ce compania va evacua oamenii aceea prinşi în clusterele istoriei, sinuciderea în fântâna casei, simbolic - căderea în izvoare, nebunia care cuprinde personajul principal, brusc, irepetabil, inexplicabil, bunicul pierdut în cutele vremurilor, nefolositor pentru vecini şi urmaşi, soldatul rătăcit între ordine inexplicabile şi reguli sociale brutale, revelaţia lui, brutală, ca un vis din care se trezeşte, povestea în poveste, moartea care întâmpină oamenii cu pânza ei de păianjen din care nu scapă nimeni.

Lumile sunt paralele: oraşul nou - oraşul vechi, generaţii care au fost, generaţii care vin, generaţii care nu se înţeleg, tradiţiile familiei pierdute pentru totdeauna, orăşeni şi ţărani, domni şi sărmani, sătui şi flămânzi, singuri sau prinşi în laţul păcatului, români-nemţi-maghiari-ţigani, lumea ca lume, trădători, miliţieni, muncitori care au talent dar nimeni nu-i vede, revolta tăcută, spusă cu viaţa trăită, o revoltă a marilor adâncimi, de titanic clocotind de viaţă pe fundul oceanului…  Mutul ca personaj principal în localitate, neputând să vorbească, dar putând să redea sensibilitate, adevăr, tristeţe, neînţeles, mutul ca un martor, martorul tăcut care acuză…

Câteva citate redau tainele veacului întins peste oameni cu tentacule nevăzute, caracatiţă ce prinde personajele în braţele ei multiple…

 

Pierderea memoriei:

 

„La ce v-am spus eu, mă, mucoşilor, toate astea? Voi nu ştiţi ce a fost comunismul. Voi nu ştiţi nimic, mă. Mai aud pe unii spunând „comuniştii e buni”. Nu e buni, mă! Să nu poţi mânca tu vita ta, când nu se găsea nici urmă de carne pe tarabe. Să te închidă, pentru ce? Că ţi-e foame?”.

 

Trezirea soldatului:

 

„Atunci am început să mă dezmeticesc, să revin din lumea mea ideală, să realizez că nu trăiam un simplu joc de-a vardiştii ci mă jucam cu viaţa şi cu moartea. Începeam să mă întreb tot mai des: unde este adevărul despre patriotism? De ce soldaţii erau folosiţi la cele mai degradante munci şi nu la instrucţie? De ce ofiţerii erau, în final, aşa de laşi? Toate aceste întrebări le-am legat de felul arhaic, depăşit, dezumanizant şi înjositor în care se desfăşura instrucţia în regimentele noastre.”.

 

Pierderea istoriei:

„Dar însăşi bucuria se transformase în nebunie generală. Compania cumpărase, deja, o parte bună din sat. În curând vor fi dărâmate pe rând, casele, grajdurile, magazinul sătesc, buticul din mijlocul satului, biserica ortodoxă, capela protestantă, cimitirul, grădiniţa, şcoala primară. Toate se vor muta. Unde se vor muta? Nimeni nu se gândea la aceste lucruri.”.

 

Revolta:

„Tot Rully baci ştia pe de rost povestea din ziua când Belu şi-a aruncat pe jos carnetul de partid şi l-a călcat în picioare. Venea tot mai des beat la serviciu şi se odihnea în birou. L-au pârât la partid. În acea vreme afirma în faţa prietenilor de pahar că nu şi-a propus să facă umbră prea multă vreme deasupra pământului. L-au chemat la icoane, l-au criticat. A scos carnetul şi l-a aruncat pe masă în faţa comitetului de partid: „Să vă căcaţi pe el”, ar fi zis. „E mort de mult mă, e mort". Nimeni nu a scos o vorbă. Cel de la judeţ a înghiţit în sec.”.

 

Citatele ar putea continua, Ioan Barb are curajul de a merge până la capătul poveştii, adevărul care dă sens zicerii. Autorul povesteşte şi povestea sa are mesaje subliminale extraordinare, el comunică tragedia…

 

Volumele de poezie publicate de Ioan Barb sunt câteva, dar dense, magma metaforei răzbeşte prin ritmul ascuns al poveştii proprii: PICĂTURA DE INFINIT, poeme, Ed. ATU Sibiu, 2010, colecţia “Raftul de poezie”, referinţe critice, coperta IV, Silviu Guga. SUB VIA  FIINŢEI PLÂNG  STRUGURII, poeme, Ed. ATU, Sibiu, 2010, colecţia “Raftul de poezie”, referinţe critice coperta IV, Cornel Ungureanu, Ioan Radu Văcărescu.

BABILON,  poeme, colecţia “Poeţi români contemporani”, Ed. Brumar, Timişoara, 2011, prefaţă Cornel Ungureanu. SABATUL INTERIOR,  poeme, colecţia “Magister”, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011, referinţe critice coperta IV, Ioan Moldovan.

Despre proza autorului, Siviu Guga scrie: “Acest prim volum de proză al său dovedeşte că nu-şi hazardează schimbarea <<carierei>>. Prozatorul Ioan Barb nu-l contrazice pe poetul Ioan Barb. Multe <<elemente>> poetice regăsim în proza acestui volum, dar putem spune şi altfel, că proza lui Ioan Barb nu adumbreşte poezia sa, deşi are valoare de sine stătătoare. Ioan Barb are capacitatea de a înţelege lumea în care trăieşte şi de a istorisi fapte şi relaţii dintre oameni. Reuşeşte să pătrundă în esenţa, numai de el ştiută, a întâmplărilor şi cu o mişcare epică dibace, făcută cu un discernământ estetic nativ, le dă învelitori melancolice sau pasionale, ironice sau polemice”.

 

O nouă experienţă, o plimbare prin lumi secrete, prin oraşe lichide, prin istorii care devin subiect de tragedie, iată lumea prozei lui Ioan Barb, curajul de a ieşi în prim-planul realităţii online, ca să folosim un termen la modă, tragic şi bolovănos…

 

 

Constantin Stancu Hațeg ©