Eugen Dorcescu - ELEGII... Camera memoriei

 

GEOGRAFIA ABSENŢEI: BAD HOFGASTEIN, 

ELEGIA PREZENŢEI

 

 

Scriitorul Eugen Dorcescu ne propune o carte profundă despre prezenţa absenţei, despre realităţile contrare, o carte tristă, dar şi una a ţipătului într-o vreme când timpul pare mai contractat. ELEGIILE DE LA BAD HOFGASTEIN, o carte a elegiilor la margine de cuvinte, durerea produsă de absenţa mamei, plecată dincolo, după vorbele oamenilor, eterna existenţă nevăzută.[i]

Imaginea mamei, o imagine spirituală, o amprentă din mintea celor care rămân, legătura cu lumea de aici şi lumea de după viaţă, prezenţa adâncă, tainică, regula de aur a vieţii pe pământ în simplitatea ei, în măreţia ei, în lumina ei nesfârşită, chiar dacă moartea e ruptura dintre generaţii.

În ultimele volume Eugen Dorcescu abordează fragilitatea trupului, viaţa scurtă a omului şi tăcerea, aparentă, a lui Dumnezeu în mintea omului, dar prezent în inima lui prin durere, un  abis care ne pune la încercare. Curajul poetului e a unuia care se bazează, nu pe talentele sale, pe capacităţile sale, ci pe puterea divină, care se sprijină pe valorile biblice, pe miracolul speranţei într-o altă viaţă.

Cartea, una fragilă în aparenţă, e una a călătoriei prin peisajul durerii, a iniţierii în tăcerea ultimă, mama a suferit, a plecat, a lăsat făclia urmaşului, reîntregirea omului cu femeia sa, misterioasa legătură, bucuria vieţii imposibil de exprimat în cuvinte, doar elegia, un cântec abia auzit, dar căzând greu în mintea autorului, apoi a cititorului, experienţa de a trăi aici, simţindu-i pe cei de dincolo.

Sunt câteva teme prezentate de poet, profunde pentru existenţa în trup: neputinţa absolută după o viaţă plină, unde s-au dus toate? Apoi, lipsa răspunsului, vântul care mişcă absenţele, voluptatea morţii pentru cel răpus de viaţă, simetria în vid, arome ciudate de cimbru, paradisul, râul de argint… Elementele elegiilor se adună magnetic, sunt ideea trecerii, câteva versuri de Eminescu, emblemele poeziei eterne, apoi, iată, o limbă eternă, neştiută, dar înţeleasă de toţi, e limba omului atins de păcatul etern care aduce moartea. Dar şi ploaia ciudată cu şerpi violenţi de lumină, timp sideral, zidul tăcerii, infinitul de ciment, venirea iernii cu frigul absolut, mijlocirea preotului la margini de lume pentru trecerea invizibilă, mijlocirea pentru chemarea lui Iah Elohim, eternitatea, simplu…

Tandreţea spunerii şi cuvintele care exprimă uimirea în faţa certitudinii absenţei prezente, sunt gesturile poetice ale autorului care focalizează în poeme o emoţie intensă, dincolo de raţiune, dincolo de logică, bazată pe promisiunile lui Dumnezeu.

Toate nu se pierd, se adună în memoria omului: „Într-o fotografie/obiectivă, realistă,/diferită de cele ce se suprapun, se/confruntă, se developează şi/se voalează, la nesfârşit,/în camera obscură/a memoriei mele./ (elegia 18)

 Iată descrierea absenţei, ruptura dintre mamă şi urmaş, ruptura în carne, dureroasă: „Absenţa e-o prezenţă negativă,/E-un gol, o aşteptare, o latenţă./E moarte şi viaţă, deopotrivă –/ Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă.” (Prolog)  E o revoltă aici, revolta omului în faţa morţii şi a lipsei de răspuns a lui Dumnezeu la chemarea omului, aparenta tăcere…

Volumul se structurează pe câteva părţi: Prolog (Absenţa), O, maică…, Vechea fotografie, Epilog (Adam), părţi relevante, cu trimiteri spre cele spuse, spre cele scrise cu mult înainte în cărţile sfinte… Elegiile au numere,  o numerotare simplă ca simplitatea trecerii, ca simplitatea durerii, totul există, însă…

La înmormântarea mamei se detaşează fiinţa soţiei, emblematic, legătura prezentă, viaţa ca taină iarăşi: „Şi-am văzut-o atunci/pe soţia mea, pe îngerul/meu,/trebăluind şi ea, harnic, tăcut…/Stop cadru vibrant,/clipă scânteietoare./Profil ei nobil, frumos,/decupat pe un ecran/de frunze aurii şi/de soare…/”

Peisajul capătă semnificaţii adânci, munţii par corăbii ce ne poartă prin univers: „În ceaţa mare, mereu/freamătă, prinşi în/ancore grele de lut,/Alpii/fantastice crucişătoare./Abia dacă le poţi desluşi/catargele/pupa sau prora,/…” (elegia 9)

Evenimentul simplu, de neevitat, fulger în vid, fulgerare care străbate mintea omului declanşează uimirea, chiar se moare? Eu sunt aici, afirmă poetul, omul, Adam cel de azi, voi sunteţi acolo, nu există moarte lângă apele freatice, e un tremur, o vibraţie care trădează viaţa de după moarte, îndoiala omului limitat, e certitudinea, semnalul că există ceva etern…

Volumul sfârşeşte cu reîntoarcerea în matrice, în cel de pământ, Adam, fiinţa primordială, Eva e un dram din trupul de carne, el şi ea formează unicul trup, până la urmă unirea aceasta face ca în lume să existe omul şi Dumnezeu, creatura şi creatorul… Elegiile lasă calea deschisă în modul acesta, chiar dacă omul e de pământ, fragil, prin prezenţa lui Dumnezeu se schimbă lucrurile, absenţa de la început devine prezenţa a ceva cu mult mai mare, mai intens, tristeţea devine taină, miracol, este existenţă.

Eugen Dorcescu are ca repere cărţile Bibliei, a pătruns mesajul lor şi elegiile devin ecouri la acest mesaj, universul se umple prin mişcarea generaţiilor, prin bărbatul venit prin femeie, femeia făcută din carnea bărbatului, întrebarea magică: ce înseamnă a avea? Răspunsul este doar poezie curăţită de lacrimă, elegie în primordial.

Cartea e un fel de testament al omului Eugen Dorcescu, bazat pe ajutorul scriitorului care vede, înţelege sau nu înţelege, dar ştie să pună întrebările, să caute răspunsurile, să lase loc de absenţă în prezenţa cuvintelor…

„Din zori pân` la/cină,/sub soarele oblic, sub/soarele orb,/zânele râului sorb,/şuşotind, murmurând,/cupe lungi, cupe reci, străvezii,/de lumină./” (elegia 25)

Peisajul elegiilor e taina ce o vom bea până la urmă, în lumea volatilă, adică trecătoare, alături de Mama… E prezenţa arhetipului în raiul posibil, momentan, în natura mişcată a lumii…

În mod cert, Eugen Dorcescu rezistă ispitei experienţelor poetice atât de la modă în literatura ultimului veac, se întoarce la elementele eterne şi esenţiale ale literaturii, la început, la elegia care intră în memoria cititorului, aducând gândurile de sus… Dar este o experienţă spirituală de o viaţă, un preţ greu, plătit cu suferinţă, poate nevăzută dar care a lăsat urme… Totuşi, în poezia sa, cu tot discursul înalt, arhetipul Noului Adam nu se lasă văzut, rămâne cumva un mister, deşi el a fost clar prezentat în persoana lui Iisus, e o tăcere cumva în această zonă a creaţiei lui Eugen Dorcescu, abisul i-a oferit o ieşire din labirint prin elegie, iar elegia, până la urmă e lacrima adevărului…sau cum singur declară într-un ciob de scriere -  cognitio mortis experimentalis… (elegia 3)

 

 

 

Constantin Stancu

 

---

[i]  Eugen Dorcescu, Elegiile de la Bad Hofgastein, Editura MIRTON, Timişoara - 2010

Lumina..., poem de Aurelian Sârbu

 

LUMINA  CA  STARE

 

din întuneric adânc ascuns

        am văzut de sus

            luminile de jos -

       semnele fricii

       deșertul fără oaze

 

nebănuită-i înalta lumină ca stare

       de dincolo de ochiul meu orb

 

 

Aurelian Sârbu

Memoria și timpurile

 

Ştergerea memoriei

 

Trebuie să vină clipa când Dumnezeu

ne va şterge din memorie trecutul,

simplu, repede, fără durere,

totul se va scurge împreună cu apa de la duş,

într-o dimineaţă, aproape pe nesimţite,

totul se va duce,

trecutul sau prezentul, viitorul vor dispare,

până şi clipa când vei chema aceste cuvinte

care ar putea alcătui poemul sau sistemul,

aceste cuvinte au o viaţă a lor, secretă,

precum vietăţile unicelulare sub microscop…

Constantin Stancu ©

 

 

Ion Dulugeac, ZARAZA ÎNTRE KREMLIN ȘI PARIS, Ed. Romhelion, 2025. Proza între aventură și iubire

 

Certitudini de ocazie... Bulevarde de neon și frigul la modă

 

Certitudini de ocazie

 

 

Prezenţe de ocazie, există un nor care poartă

lucrurile importante în cealaltă parte a lumii...

 

Cuvinte de ocazie, rugina le atinge,

frigul pe pielea lor, în căutarea unui zbor de ocazie...

 

Tu, numai tu eşti certitudinea, mi-e frică s-o recunosc, să strig...

 

Frica este o certitudine, aş dori să fiu iarăşi copilul care învaţă

primele vorbe în limba română,

trupul se revoltă, are nevoie de timp, de apă, de tăceri, de radiaţia sângelui.

 

 

Îmbrac costumul cel serios,

negru şi cu linia curată, costumul vechi de mire,

nu l-am purtat de zeci de ani,

miroase ciudat, o haină scoasă în afara timpului de clorofilă,

e mirosul unui tânăr care speră să evadeze din

alfabetul unui limbaj pierdut.

 

Îmi pun costumul cel negru, ies în oraş,

pe marile bulevarde de neon ezit între a fi şi a nu fi...  

Constantin Stancu 

Hațeg ©

 

SALONUL HUNEDOREAN AL CĂRȚII, 21-24 octombrie, 2025. Semnal, program, edituri, evenimente, nedeia cărților la Deva

 

Aurelian Sârbu - INERȚIE... și-n veacul acesta agonic nu ne distingem unii de alții și nu se mai poate muri...

 

INERȚIE

 

niciodată nu voi fi liber

       exasperat între teamă și necunoaștere

 

într-un timp ce nu-i al meu și nu mi-l asum

       mi s-au jefuit zilele

       zac într-o inerție tiranică

       și-ntr-o lumină întoarsă din drum

 

urc și cobor trepte reci

       spre adevăruri pietrificate

 

nu deschid porți în pereții odăii

       nici în zidurile fortăreței

             ce mă ține captiv

 

din grote de sticlă răzbesc în afară

        doar armonii dislocate

 

anii nu-mi sunt ani

        și-n veacul acesta agonic

        nu ne distingem unii de alții

        și nu se mai poate muri

      

Aurelian Sârbu

       

 

Revista „Răsunetul cultural”, nr. 10/2025. Semnal, câteva semne

 Sursa: Menunț Maximinian

Festivalul Naţional de Poezie, Bistrița, 17-19 octombrie 2025

 

Festivalul Naţional de Poezie

Regulamentul celei de-a 41-a ediţii, 17-19 octombrie 2025

Organizatorii festivalului sunt: Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură a Sindica­telor din România (Casa de Cultură a Sindicatelor Bistriţa), cu sprijinul: Ministerului Culturii, Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud, Bibliotecii Judeţene „George Coşbuc” Bistriţa-Năsă­ud, Palatului Culturii Bistriţa, Asociaţiei Liga Femeilor din Judeţul Bistriţa-Năsăud, Primăriei comunei Coşbuc, Muzeului „George Coşbuc” din Hordou, Revistei „Mişcarea literară”, Ce­naclului literar „George Coşbuc”, Colegiului Naţional „George Coşbuc” Năsăud şi al Despăr­ţământului ASTRA - Năsăud.

Actuala ediţie a festivalului cuprinde următoarele secţiuni de concurs:

I.Concurs pentru volume de versuri publicate în perioada octombrie 2024 - septembrie 2025;

II. Concurs pentru volume ale autorilor ne-debutaţi editorial (manuscris nepublicat);

III. Concurs pentru elevi.

I. Autorii de volume publicate în perioada octombrie 2024 - septembrie 2025 pot să propună pentru concurs maxim două titluri, în două exemplare, însoţite de o fişă de înscriere (după modelul anexat şi copia xerox a BI/CI, contul IBAN personal).

II. Autorii de volume nedebutaţi editorial, vor trimite pe adresa festivalului un exemplar redactat din volumul cu care doresc să se înscrie în concurs sau pe DVD/CD împreună cu fişa de înscriere.

III. Elevii vor trimite 10 poeme redactate în două exemplare, email (ccsbistrita@ yahoo.com) sau DVD/CD, însoţite de fişa personală, sigilată într-un plic separat semnate cu un motto.

Toate volumele şi manuscrisele pentru concursul de creaţie literară vor fi trimise până la data de 7 octombrie 2025 (data poştei), pe adresa Casei de Cultură a Sindicatelor Bis­triţa, strada Alexandru Odobescu nr. 3, Bistriţa, cod 420043, Judeţul Bistriţa-Năsăud.

Relaţii suplimentare se pot obţine la telefoanele:

0040-263/233345, 0745/970250

email: ccsbistrita@yahoo.com

Revista „Constelații diamantine”, nr. 10 (182)/2025. Semnal, sumar, redacția

 

Ion Dulugeac - NOROC... Când poezia se întâlnește cu șmecherul

 

Revista „Rapsodia” - Sibiu, septembrie 2025. Semnal, sumar

 

Ladislau Daradici, POVESTIRI, între mașina de scris și vânătoarea de mistreți... Ed. Casa Cărții de Știință, 2011

 

POVESTIRI

 

A povesti pare natural pentru Ladislau Daradici. Cuvintele se leagă, povestea are un sens, personajele îşi caută identitatea, întotdeauna apare ceva care le marchează existenţa. Povestea face parte din viaţă, pare a fi chiar viaţa în căutarea echilibrului, în faţa luminii de zi sau de noapte.

În cartea POVESTIRI[1]Ladislau Daradici ne propune o imersiune în timpul sângeros al unor personaje ciudate, zidite din fapte reale într-o lumină ireală, dureros de exacte, dar parcă la limita istoriei, în istorie fiind. Cartea se compune din povestirile:

·      Maşina de scris

·      Sub cetini în ţărână

·      Vânătoare de mistreţi

Povestirile sunt originale şi au o dinamică proprie, ceea ce le caracterizează este densitatea faptelor, a vorbelor, a iluziilor, finalul cumva trist, întâlnirea cu moartea.

Cititorul va avea posibilitatea să urmărească un fir narativ captivant în măsura în care va aprecia arta scrisului la acest prozator interesant.

În Maşina de scris povestea se petrece în timpul războiului, un copil se maturizează brusc lângă o maşină scris la care învaţă să scrie povestiri şi visul despre căluţul-albastru care apare ca o ilustraţie veche, necesară, pentru a echilibra viaţa dură din timp. O viaţă a celor mari, de neînţeles pentru adolescent.

În Sub cetini în ţărână povestirea Ilenei şi a lui Anghel undeva în munţi, o poveste stranie despre o iubire imposibilă, dureros de reală şi despre crimă, Anghel moare, moare şi Ileana, cauzele sunt diferite, dar finalul e unul mioritic.

În Vânătoare de mistreţi sunt redate clipele la limita dintre viaţă şi moarte, un omor involuntar la vânătoare de mistreţi, Tudor este atins de un glonţ rătăcit dintr-un fag, tras de Iancu, aproapele său. E posibilă, nu e posibilă salvarea lui Tudor, cei de lângă el încearcă, dar povestea este pătrunsă de alte povestiri care se dezvoltă organic, ca într-o celulă, efect al morţii care generează viaţa în memoria băiatului care va rămâne lângă cel rănit din dragoste de viaţă.

Povestirile lui Daradici vin din partea unui scriitor matur care ştie ce este viaţa, dar îşi dă şansa să revadă totul prin ochii unui adolescent în mod concentric prin povestirile din volum. Privirea prin ochii fragezi ai tânărului care se maturizează lângă suferinţele celor din jurul său este o încercare de refacere a lumii folosindu-se tehnica povestirii… Această refacere are menirea de a ne avertiza ca istoria noastră cea de toate zilele să nu se repete.

Personajele sunt apăsate de păcat, de instincte incontrolabile: dragostea violentă, animalică, moartea violentă, dură, limbajul greu, de plumb, viaţa la limita dintre a exista şi a nu exista, proiecte irealizabile, pofte după averea celuilalt, foame incontrolabilă, familii care nu se leagă în gând unic, gesturi extreme, o filozofie a mundanului din care lipseşte Dumnezeu… Dumnezeu e doar o umbră în background-ul vremii, ceva inexplicabil. Toate sunt echilibrate de tânărul care priveşte, participă, nu înţelege, dar se maturizează brutal… Vremurile sunt imposibil de prins în logica socială, ele scapă ordinii imediate, personajele par captive în pânza de păianjen a destinului din care nu pot evada, moartea este marea evadare…

Un pilot, în timpul războiului, mitraliază, cu armamentul avionului pe care îl pilotează, caii aflaţi la păscut, fără sens şi fără motiv, un carnagiu nejustificat, e simbolul absolut al cruzimii umane faţă de o natură pură, curată, pusă la dispoziţie de Dumnezeu omului care nu mai poate înţelege. (Maşina de scris)

Adolescentul priveşte şi aude cum propria mamă face dragoste cu un străin, nu mai are răbdare să aştepte după bărbatul pierdut în războaiele altora, dragostea este în ochii adolescentului ceva vulgar, animalic, părinţii îşi pierd busola şi răbdarea, în adolescent se deschide rana spirituală a celui părăsit… La final tatăl băiatului revine din război, nu era dispărut, ci se reîntoarce pentru a deschide lumea pentru fiul său ferecat în ţesătura vremii… (Maşina de scris)

Daradici scrie:

„Începusem să accept propria-mi singurătate. Era ca o tristeţe ce nu mă părăsea… Dar, în ciuda acestui fapt şi în ciuda înstrăinării mamei, două lucruri au devenit sens al existenţei mele: căluţul-albastru, care, deocamdată, mi se arăta doar în vis, şi darul bunicului: această maşină de scris de care n-aveam să mă mai despart niciodată. Şi aşa continua să se clădească povestea: dintr-un vis şi dintr-o realitate, din viaţă şi, implicit, din moarte…” (Maşina de scris)

Maşina de scris pare a fi instrument prin care viaţa vine spre adolescent, îl modelează şi face să evadeze:

„Maşina de scris îmi era de mare ajutor. Pe de o parte, îmi primea confesiunile, acceptându-le ca o soră mai mare, pe de altă parte, imortaliza evenimente şi întâmplări, clădind, astfel, o adevărată fortăreaţă de mărturii în jurul meu, ce-mi dădeau tăria de a merge mai departe.” (Maşina de scris)

Doi nebuni, fără ţară, fără identitate, instinct pur de fiară îl ucid atacă şi îl ucid pe Anghel, acolo, la stână, în munţi, fără sens, fără justificare, dintr-un motiv simplu: oile care s-ar putea preface în bani. Giosu şi Grasu nu au logică în ceea ce fac, e logica crimei, ca în mioriţa, povestirea reia pe alt plan balada, legenda, mitul românesc şi totul pare actual, real, apropiat…

Ileana, depăşită de destin, îl caută la stână, poartă în pântec copilul lui Anghel, apoi, în final, un final de lagăr, îşi dă foc în coliba lui Anghel, din munte, prinzând în flăcări pe cei doi criminali…

„Împinse creanga cu piciorul, până ce capătul ei atinse jarul. Când în cele din urmă se înroşi, flăcările mistuind-o, o trase din nou spre ea şi o azvârli peste fânul uscat ce acoperea coliba. Treptat-treptat, flăcările învăluiră totul şi ea le privea cu bucurie şi cu durere. Întreţinându-se, focul îi pârjolea de-acum trupul batjocorit. Dar nu-i păsa. Se gândea la Anghel, plânsul înecând-o. Se gândea la sâmburele de viaţă batjocorit din pântecele ei şi simţea că-şi pierde minţile. Oare de ce trebuiau să se întâmple toate acestea? Deja se aprinseseră şi bârnele colibei.”(Sub cetini în ţărână)

Focul va cuprinde pădurea, focul pare a curăţa lumea de păcate, muntele se apără de păcatul omului, dar pădurea mai arsese şi altădată, destinul revenea, natura se apăra de violenţa oamenilor… Pare că între starea spirituală a personajelor şi munte există o legătură subtilă, o luptă cosmică pentru că pădurile arzând dau o imagine unică: „…părea că însuşi soarele răsărise dintre munţi, topindu-se şi scurgându-se peste codrii.” (Sub cetini în ţărână)

Daradici scrie: „E ca şi când această poveste, scrisă de-acum în mine, m-ar face să mă nasc din  nou…Căci oamenii nasc poveşti, iar poveştile nasc oameni…”(Sub cetini în ţărână)

Stilul povestitorului se limpezeşte împreună cu povestea, e direct, contact instantaneu cu realitatea şi cu cititorul.

În Vânătoare de mistreţi Tudor în moartea sa poartă viaţă, personajele apar şi se topesc în flăcări scurte, destine ciudate, precum Prepeliţă, jigodia satului, o corcitură care a uitat de limita dintre bine şi rău, dar incapabil să-i afecteze pe ceilalţi, doar persona sa este afectată de această stare unică, bizară, ciudată, nu dă atenţie hainelor, nu se spală, avea o singură oală în care îşi fierbea zeama, dar pe care o utiliza şi ca oală de noapte, pentru că „apa spală totul.” Prepeliţă împăiază animale, el însuşi devine animal, atins de orbire spirituală, moare de turbare, împăind un vulpoi bolnav, pierderea minţilor e semnul dezumanizării absolute, Dumnezeu pare a-l fi uitat pe pământ, pendulând între viaţă şi moarte…

Tot în această povestire tânărul care îl poartă pe Tudor cel atins de glonţ, cel vânat, vânătorul care schimbă rolurile din dreptul ţevii de armă, tânărul care cunoaşte prima dragoste, frust, iniţiat de Elena, o femeie părăsită momentan de bărbat, mirajul devine un joc bizar, între fiinţe care se caută şi nu se găsesc. Sau Jean care aducea o nouă lume, un nou înţeles al lucrurilor, individ fără părinţi, din motive ilogice… Călătoria alături de Jean prin ţară, e o călătorie în căutarea identităţii. „Fără durere şi moarte, spunea Jean, nu există nimic măreţ. Şi fără iubire, desigur…”

Până la urmă încercarea de a-l salva pe Tudor nu are un final fericit, el murise de la început, dar cel care se salvează este băiatul pentru că poveştile sunt poveşti, din moment ce se petrec, ele ne leagă de viaţă prin moarte, sunt haine spirituale invizibile care ne însoţesc…

O umbră e şi Matilda cea care suferea de alcoolism, cânta frumos pentru Iancu cel care fusese la vânătoare şi rănise de moarte pe Tudor, ea îmbătrâneşte brutal, o fiinţă  iluzorie, mimând realitatea…

În gura personajelor sale Daradici pune vorbe esenţiale:

„Un lucru poate fi senzaţional sau tragic, dar tragic nu înseamnă neapărat moarte. Tragicul e ceva ce te face să urli. Cred că e neputinţă. O imensă neputinţă. Toţi oamenii sunt neputincioşi şi cei mai mulţi sunt conştienţi de acest lucru. Dacă Jean n-ar fi plecat, totul ar fi rămas un vis, ca ceva măreţ. Ne-am fi adus aminte, dar ar fi urmat altele şi altele şi mai şi… Dar am rămas singur şi tot ce a fost mă împovărează acum…” (Vânătoare de mistreţi)

Dumitru Hurubă, prozator şi el, dar şi eseist remarcabil, remarcă la Daradici: „Ladislau Daradici scrie o proză de mare acurateţe stilistică, fiecare pagină a cărţii fiind un adevărat exerciţiu demonstrativ a ceea ce, în mod curent, numim profesionalism în arta construcţiei epice.”

Mai reamintim că autorul a fost premiat de Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România pentru scrierile de proză scurtă in anul 2010. De altfel Ladislau Daradici este un membru activ în cadrul Filialei, fiind preocupat de fenomenul literar din judeţul Hunedoara, ca făcând parte dintr-o poveste mai mare cu scribi…

 

Constantin Stancu

 

---

[1] Ladislau Daradici, Povestiri, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă” – Cluj-Napoca, 2011, 164 pagini

Revista „Poezia”, nr. 2 (vara)/ 2025. Semnal, sumar, câteva texte. Poezie și moralitate

 

Ion Dulugeac, Iubire pentru cumințire, poezie, Editura Romhelion, 2025. Semnal, câteva semne

 

Lecturi de toamnă, biblioteca în levitație

 

Cartea

 

Minunea este să descoperi în bibliotecă, în levitație,

o carte veche, uitată acolo acum o sută de ani,

poate chiar mai mult, minune este și gravitație cu dinți.

 

Din paginile ei se va ridica un bărbat

care-ți va face semne cu mâna dreaptă,

cea care a depins meșteșugul de scrie cuvintele,

îți va explica destinația călătoriei sale,

codul său genetic unde s-a semnat Dumnezeu.

 

Uimit, de te întrebi cum a căzut lumea în tranșee,

cu pământul în gură și iluzia că brazda de pământ

te va apăra de săgețile iernii din mintea rece a generalilor.

 

Există viață dincolo de tranșee,

chiar în cartea aceea veche,

înțelegi că ai fost ales cu forcepsul,

cu efort scoți în lume o căpățână fragilă.

 

Te dor tâmplele și sufletul,

falimentul este în registrele grefierului de la capătul lumii.

 

Intri în relații cu cei din tranșee,

le vorbești despre moarte ca despre o altă viață,

mai reușită, cu ritualuri perfecte.

 

Te vei naște după dorință, după rugăciunea din care

alunecă rumegușul pe mâinile tale.

 

E duminică, soarele-i o umilă monedă în mâna văduvei

care a dat totul pentru o cărămidă în zidul de apoi.

 

La final, închizi cartea și privești copertele de aur și

închizătorile delicate și ferme

precum oasele peștelui care l-a înghițit pe Iona.  

Constantin Stancu ©

Cărți de scriitori hunedoreni... Biblioteca de toamnă

 

Biografia durerii

 

BIOGRAFIA DURERII („Carne putredă şi pâlpâire de aripi”)

 

Poetul Ioan Evu şi Theresia Haas s-au încumetat să traducă poemele semnate de Thomas Bernhard, scriitor austriac, om de cultură care a abordat dramaturgia, romanul, poezia, formele artelor scrise şi trăite.

Deşi România face parte din arealul numit Europa, mediul cultural românesc nu este acomodat cu opere de genul celor scrise de omul de cultură austriac, iar cunoştinţele noastre despre literatura statelor din jurul nostru sunt limitate de slăbiciunile „naturale” ale literaturii române.

Volumul de versuri, aşa cum apare în limba română, poartă un titlu pătrunzător:  „BIOGRAFIA DURERII”, şi a apărut cu sprijinul Ministerului Federal al Învăţământului, Artei şi Culturii din Austria, la editura „Călăuza”, 2009.

Ioan Evu (el însuşi poet) şi Theresia Haas au reuşit o variantă interesantă, provocatoare a unei importante cărţi de poezie, aproape autonomă în limba română, expresivă şi memorabilă prin idee, prin curgerea versului şi prin căutarea adevărului vieţii în limbaj poetic. O carte serioasă, în care iubitorul de poezie va descoperi o lume aparte, reală, zguduitoare, o carte în care credinţa este implicită şi în care miracolele se întrevăd printre fulgerele durerii, ale singurătăţii, ale dorului de iubire, de casă, de natură.

Poetul austriac a trăit între anii 1931 – 1989, a fost o personalitate controversată, dar şi-a asumat riscurile vieţii de artist şi om la nivelul curăţiei sufleteşti, cu o luciditate dezarmantă şi un curaj demn de remarcat. Ioan Evu a schiţat un portret de poet al lui Thomas Bernhard, pe ultima copertă a volumului, reuşind în puţine cuvinte să transmită esenţa unei vieţii: forţa de a rezista în această lume prin crezul şi convingerile proprii.

Thomas Bernhard priveşte spre culoarea interioară a anotimpurilor, spre oamenii simpli, care dau energie unei zile, spre pădurea în care vorbeşte vremea şi amintirile, spre grâu ca spre un reper moral –  în spatele lui se află pâinea noastră cea de toate zilele –, spre aproapele nostru, pregătit să se întâlnească, prin dragoste, cu singurătatea, spre părinţi ca spre cei care dau siguranţă într-o existenţă de om, spre viaţa de la ţară ca spre un eden pierdut, spre singurătatea individului într-o lume căzută, spre puterea de a merge mai departe pe cărarea unui destin propriu, refuzând convenţionalul şi compromisul.

Tristeţea şi realismul poetului sunt bine conturate în versurile sale: „Pe tine nu te cunoaşte nimeni./ Când mori,/ te vor duce la groapă/ îmbrăcaţi în mantale/…/Pe tine nu te iubeşte nimeni./ Când mori/ ei îngroapă adânc/ Până şi dorul de casă” (Pe tine nu te cunoaşte nimeni). Această pasivitate a omului în faţa semenului său pare o boală în care singurătatea cere un preţ, iar păstrarea demnităţii este curajul în faţa lumii.

Poetul îşi găseşte echilibrul privind grâul, acolo este o energie care doboară amintirea, care depăşeşte handicapul unui destin comod şi indolent, în zadarnica trecere a omului prin lume. Se întăreşte în mijlocul naturii, locul de unde omul a fost smuls şi plantat într-o lume străină: „În grâu îmi este inima,/ roşie ca patria/ frumoasă şi nebună ca pământul,/ care mă ucide.” (În grâu îmi este inima).

Tema principală a cărţii este descifrată în motoul semnificativ: „Hei, voi, creaturi minunate/ cine v-a învăţat minciuna/ la care v-aţi nărăvit?”. Ţipătul artistului către aproapele său, disperarea în faţa celui marcat de fals, de iraţional, de minciună, este zicerea lui Thomas Bernhard, este morala spre care poetul ne cheamă cu putere şi sfidător în acelaşi timp, dar ne şi imploră, pentru că fiecare merităm o soartă mai bună, în final, decât a celui uitat: „De tine nu are nevoie nimeni./ Când mori,/ ei bat toba şi tac./…/ Pe tine nu te ucide nimeni / dar când mori,/ ei îţi scuipă în halba de bere/ şi tot tu va trebui să plăteşti.”

Poetul preferă cuvintele simple şi adevărate, iscate din experienţa unei vieţi în care durerea de-a fi departe de aproapele tău este una ce conturează o biografie, care zguduie fiinţa. Iată câteva exemple memorabile: „Nimic nu ştii tu, fratele meu, despre noapte”; „Pământul vorbeşte o limbă de nimeni înţeleasă”; „O seară a bisericilor zăvorâte, a bordelelor închise, a inimilor ferecate”; „Ei confundă carne şi celebritate”; „Va fi primăvara uşilor sfărâmate”; „Un jalnic iarmaroc îşi scuipă zilnicele ode”; „Sugrumată-mi va fi mâine gloria-n pâraie”; „Carne putredă şi pâlpâire de aripi” …

Totuşi discursul poetic, deşi frust, deşi încordat şi pregătit pentru ţipăt şi pentru reproş, este străbătut de versuri care deschid o lume a metaforei, versuri care au ceva din veşnicia poemului străbătând inimile şi veacurile, a versului care trădează adevărul unei clipe sau al unui destin. De reţinut  aceste sensuri profunde ale poeziei lui Thomas Bernhard: „albia râului îşi leapădă în mare plânsul”; „întunecat e sufletul meu pe care-l duce vântul spre mare”; „asfaltul îngheţat al uciselor veri”; „mama mea îşi culege viaţa dintr-un pom năruit/ ce n-a rezistat nici patruzeci şi sase de veri”; „sărăcia ce mă sfâşie întru împlinire”; „sporeşte rana în pădurea de lacrimi” .

Biografia durerii este biografia unei vieţi aproape de natură, de părinţi, de satul în care oamenii se nasc şi mor, pentru ca Dumnezeu să stăpânească destinele, pentru ca zăpada să spele picioarele celui trecător. Poetul vede dincolo de întâmplările zilei modul în care se modelează încă destinele celor care au fost şi celor care sunt, ale celor care trăiesc din sudoarea frunţii şi din darul anotimpului, din efortul de a face viaţa mai frumoasă,  plătind în final cu moartea la care sunt datori.  Este în aceste versuri un patriotism al celui care suferă pentru aproapele său, al celui ce simte durerea ca pe o eliberare: „Arcadele criptelor nu spun nimic,/ ele doar te previn,/ nici o scriere şi toate slovele mari,/ iată operele lor răscumpărând satele,/ întrebând cine eşti tu şi unde şi când…/ şi nu ştiu nimic despre ceea ce nu este/ şi nici n-are cum să devină/…/ pentru tine nu pâlpâie nici focul/…/ iar câinele tatălui tău, chiar el, te va sfâşia” (Geambaşi, ţărani, grenadieri)

Şi totuşi speranţa este transmisă la modul intim, e o speranţă a celui care iubeşte viaţa aşa cum i-a fost dată: „La fereastra vecinului/ stă o pasăre/ ea-i străjerul gândurilor mele/ până când somnul cel greu/ îmi descalţă pantofii umezi”. În peisajul uneori trist sau poate marcat de absenţe, o simplă pasăre dă energia de a merge mai departe spre satul natal, în spaţiul matriceal al fiinţei, „în dimineaţa în care nu se întâmplă nimic altceva / decât întoarcerea acasă a stelelor”, acolo unde „Dumnezeu Tatăl se adevereşte prin salahori”…

… Şi totuşi Thomas Bernhard se simte nedemn de măreţia creaţiei, de vigoarea vieţii, de ţăranii „hărţuindu-şi ziua cu vite şi pomi,/ beţii şi secerişuri”; de munţi, de turlele bisericilor care împung veşnicia şi cerul, „nedemn printre preoţi, măcelari şi negustori/ nedemn de profeţiile acestor grădini/…/ nedemn de fecioarele roşu împroşcate/ şi abandonate în decorul acesta bătrân de o mie de an/…/ nedemn de mierlă/…/ de scârţâitul roţii de moară” (Jertfă de noiembrie). Tema părinţilor, a tatălui care suferă în arşiţa pământului, este de fapt dorul omului după Dumnezeu, după certitudinea prezenţei Sale, un dor universal al omului, iar poetul îşi aminteşte: „…niciodată nu voi uita cum întindea mâna/ tatăl meu după sufletul omenesc…”

Creaţia este măreaţă prin simplul fapt că există…  iar noi facem parte din ea: „Roşii sunt munţii, iar fraţii mei îmi pătrund în creier/ ca şi cum Iisus n-ar fi  fost răstignit sub stele…”       

Ioan Evu şi Theresia Haas au înţeles demersul poetic al lui Thomas Bernhard, şi au  reuşit să propună cititorului român un volum original, dens, demonstrând că există pentru fiecare poet, de oriunde, o biografie modelată de durere, dar biruitoare prin versul care pătrunde în mintea celui ce ştie să vadă, dincolo de cuvinte, semnificaţiile esenţiale, definitorii pentru însuşi sensul trecerii …   

CONSTANTIN STANCU

După un dialog cu Ioan Evu

*Foto: Ioan Evu 

 

De toamnă: e marți, miercuri, joi etc. - Se circulă cu hoverboard-ul pe marile bulevarde, nu?

E marţi, miercuri, joi etc.

 

E marţi, toate resursele s-au dus,

aştept un semn, un continent, câteva cărţi, ştiri, păsările pleacă în alte ţări.

 

România nu este întreagă, este doar pe fragmente, spune Lucian Boia.

I se răspunde că românii mai vorbesc româneşte, mai iubesc, aşteaptă sărbătorile de toamnă,

istoria este în neuroni ca o planetă.

 

A mai fost arestat unul: nimeni nu ia mită, toţi dau mită,

nu se ştie unde, nu se ştie până când,

toamna este un anotimp în care ai libertatea

de a pleca în altă parte, moartea este o evadare, 

războiul o afacere din care eşti scos în deficit bugetar.

 

Un mort şi cu un mort nu fac un om viu,

guvernul nu mai are bani de cimitire, a privatizat moartea,

 

se circulă cu hoverboard-ul  pe marile bulevarde,

 

cetăţenii sunt mulţumiţi, intelectualii aplaudă,

un pom a înflorit în faţa muzeului  cu dinozauri pitici.

Constantin Stancu ©

Lumina... Un poem de Aurelian Sârbu

 

LUMINA  CA  STARE

 

din întuneric adânc ascuns

        am văzut de sus

            luminile de jos -

       semnele fricii

       deșertul fără oaze

 

nebănuită-i înalta lumină ca stare

       de dincolo de ochiul meu orb

 

 

Aurelian Sârbu