Simona Mihuțiu despre antologia MEMORIA ASASINĂ, alcătuită de Nicolae Băciuț

 Sursa: Revista „Vatra veche”, nr. 1/2026

Revista „Plumb”, nr. 1/2026. Semnal, câteva semne în literatura de azi

 

Memoria literară: Alba Iulia, 2014. Zilele Salonului de Carte Alba-Transilvania... Cu Radu Igna, Lorinczi Francisc-Mihai și Ovidu Vasilescu... Despre Etemenaki

 LĂCRĂMIOARA STOE

(Revista “Astra Braşov” – Note de lectură, nr. 3-4/2014, p. 41)

 

Constantin Stancu: Etemenanki (Ultima săptămână), Sibiu, Editura „CronoLogia”, 2014, 64 p.

 

 

Perceput ca un poet religios profund (Lőrinczi Francisc-Mihai), Constantin Stancu pare a fi un autor nedreptățit de critca selec­tivă. Numele său este ignorat de dicționarele literare cu pretenții exhaustive (Dicționarul general al literaturii române, Dicționarul biografc al literaturii române, Dicționarul scriitorilor români de azi) şi sintezele literare din ultimii ani, acelea cu aplecare progra-matică asupra scriitorilor neglijați de critica de întâmpinare, cum este excelenta cercetare Literatura română. Dicționarul autorilor români contemporani (Editura „Arial”, 2013) realizată, cu multă acribie bibliografică, de Alina Kristinka. O situație paradoxală (dar nu unică), dacă se are în vedere că bibliografia de autor a lui Constantin Stancu însumează peste 20 de titluri: poezie, proză, eseistică (unele în „format clasic”, altele doar pe suport electro­nic), iar scriitorul (ca membru al Filialei Alba Iulia a Uniunii Scriitorilor din România) este activ implicat în viața literară şi culturală a zonei: redactor al revistelor „Nova Provincia Corvina” şi „Contraatac” şi colaborator permanent la reviste transilvănene de prestigiu: „Discobolul”, „Vatra Veche”, „Ardealul Literar şi Artistic” şi altele, după cum reiese şi din bogatul aparat critic, aşezat de autor la finalul cărții Etemenanki (Ultima săptămână). Un titlu ce se cere decodificat nu atât prin asociere cu celebrul zigurat mesopotanian dedicat zeului Marduk (sec.VI, în. Hr.), ci în sensul mai larg (chiar decât acela specificat în nota de subsol a poeziei introductive, Câteva cuvinte – p. 5) al cuvântului (Templul Creării Cerului și Pământului – v. DEX-ul) preluat din sumeriană. O accepțiune capabilă să aproximeze „ars poetica” lui Constantin Stancu: „Poezia lui Constantin Stancu are drept strat semnifcativ și generativ bazal, transfigurarea (s.n.), în accepțiunea biblică, nou testamentară, a termenului. Lumea, în întregul ei, de la mine-rale la ființele vii, de la orizont la celălalt și de la cer la pământ (s.n.) este... altfel decât pare a fi... continuând să fie, pentru simțuri, afect și rațiune, ceea ce este ea în aparență” (Eugen Dorcescu, în „Reflex”, nr. 1-6/ 2010). Iată, aşadar, o posibilă „cheie” pentru citirea corectă a poemului de mai largă întindere care dă subtitlul cărții : Ultima săptămână, p. 12-17. 

Ion Pachia-Tatomirescu despre „Traficantul de cărți”... «Literatura are deci de-a face, într-un fel sau altul, cu ceea ce fiecare dintre noi doreşte de la viaţă, deoarece intră într-un raport intim cu existenţa noastră concretă, cu tensiunile sale esenţiale, cu dorinţele ei şi cu semnificaţiile ei».

 

 

Ion Pachia-Tatomirescu

 

Aur-boabe de grâu „în biblii“ cu nobil tartaj fără încărcătura de „treizeci de arginţi“

 

Scriitorul galaxiedric ‒ avocat, economist, eseist, jurist, jurnalist, poet, prozator, publicist ‒ din Ţara Haţegului, „ţară de râuri / munţi“, adică provincie a nemuritor-cogaionicei Dacia-de-România, Constantin Stancu (n. 2 noiembrie 1954), a revenit recent în „agora literară“ a spaţiului spiritual valahofon cu un roman structurat parcimonios, în nouăsprezece capitole, «Traficantul de cărţi» (Târgu-Mureş, Editura Vatra Veche, ISBN 978-606-9014-27-2, 2025 ; pagini „format A-5“ : 142 ; infra, sub sigla : STraf), zămislit(după cum este precizat imediat după ultima frază romanescă, la pagina 135) între «19 iulie 2020 ‒ 31 ianuarie 2023» ; „dramatica unitate de timp“ cu „traficant de cărţi“ coincide cu „perioada pandemiei de Covid-19“.  

Întregul „(macro)nuvelei“, după „aprecierea distinşilor receptori“, sau al „(micro)romanului“, după „câteva notabile consideraţii“ ale Distinsului Receptor de „eseistică romanesc-valahă“ dintre Mircea Eliade (Dacia-de-România / Bucureşti, 13 martie 1907 ‒ 1986, aprilie, 22, Chicago / Statele Unite ale Americii), îndeosebi,cel din «Maitreyi» (1933) / «Noaptea de Sânziene» (1971), şi Alexandru Ivasiuc (Dacia-de-România / Maramarissia> Maramureş-Sighet, 12 iulie 1933 ‒ 1977, martie, 4, Bucureşti), mai ales, cel din romanul «Apa» (1973) / «Racul» (1976), stă nu întâmplător sub un „polivalent motto“, reprezentând alineatul al şaselea  dintre cele 44 ale faimoasei «Epistole despre literatură», scrisoare redactată în Roma, la 17 iulie 2024, de Papa Francisc (anterior, purtător de nume sud-american, Jorge Mario Bergoglio, cel născut în Argentina / Buenos Aires, la 17 decembrie 1936 şi decedat la Vatican, în 21 aprilie 2025) :

«6. Literatura are deci de-a face, într-un fel sau altul, cu ceea ce fiecare dintre noi doreşte de la viaţă, deoarece intră într-un raport intim cu existenţa noastră concretă, cu tensiunile sale esenţiale, cu dorinţele ei şi cu semnificaţiile ei».

Asupra „galaxiedricităţii“ lui Constantin Stancu se pronunţă cu „generoasă exactitate“‒ chiar pe faţa a patra (supra, f-4d) a tartajului„auriu“ ca lanul de iulie al pogonului cu „secară salinger-iană“) şi distinsul poet-editor de „Vatră Veche“, Nicolae Băciuţ :

«Veritabilul „traficant de cărţi“, de veghe în lanul în care acestea rodesc, Constantin Stancu s-a impus prin distincţie şi eleganţă, în ipostaza de critic literar, prin delicateţe poetică, atunci când s-a refugiat în lumea versurilor, fiind şi un împătimit povestitor, nu doar prin formaţie profesională, „făcând dreptate“ în nevoia noastră de a ne cunoaşte adâncimi sufleteşti, rămânând şi „avocatul diavolului“ atunci când diavolul mai pune puţină ordine şi teamă în pierderea respectului faţă de frumos şi valoare, căci, până la urmă, într-o reverberaţie dostoievskiană, sperăm că tot frumuseţea va salva lumea, atunci când ea înseamnă şi morală şi estetică şi sens».

Distinsul Receptor (siglă, infra, D. R.): Şi acestui nou op al lui Constantin Stancu i s-a ales un inspirat-metaforic titlu bine dozat ironic, «Traficantul de cărţi», devreme ce nu există vreo astfel de persoană în întregul spaţiu spiritual valahofon ‒ cum nici reţele de indivizi organizate naţional / internaţional ‒ făcătoare de „comerţ ilicit cu produse-cărţi“ ca şi când ar fi drept „arme, droguri, organe umane pentru transplant: ficat, inimă, pancreas, plămân, rinichi etc., ceea ce nu înseamnă că autorul iese de data asta din perimetrul estetic al realismului întâlnit în „ciclul“ format deja din romanele-i apărute anterior, între anii 2016 ‒ 2021  ‒ «Vadul ars», «Migranţi fără bagaje», «Judecătorul şi jurnalul ars» etc. ‒, realism ce surprinde cu impresionantă obiectivitate, cu supramăsură chiar, catastrofala, păguboasa tranziţie a societăţii din România aflată dincoace de Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989.

Ion Pachia-Tatomirescu (siglă, infra, I. P.-T.) : Cuvântul „traficant“ din titlul cărţii lui Constantin Stancu nu trebuie să fie abordat numai dinspre monovalenţa / bivalenţa-i lexicală (referindu-se la „ilicitul“ comerţ cu arme / droguri) din grăbitele enciclopedii de azi, ci în polivalenţa-i semantic-sincretică

(inclusiv cea de antic, sau de evmezic „scrib-distrugător / cenzor“ de manuscrise, ori cea de „negustor“ = „traficant“ de cărţi religioase etc.)

de prin istoriile vitrege şi vitregitoare ale omenirii, de la distrugerea anticei Biblioteci din Alexandria Egiptului

(dintre războiul din anul 48 î. H. dus de imperialii Iulius Cezar şi Pompei şi cucerirea arabă din orizontul anului 650 d. H.)

şi până la arderea bibliotecilor marilor personalităţi valahe ale culturii / ştiinţei din România Stalinist-Paukeristă

(inclusiv biblioteca filosofului Constantin Rădulescu-Motru, cea de la conacul şi moşia-i din Butoieşti-Mehedinţi de la anul 1950),

până la mistuirea în flăcări, de la 11 iulie 2008, a Bisericii Evanghelice din Bistriţa-Dacia-de-România, până la incendierea catedralei „Notre Dame de Paris“, din anul 2019 etc.

Şi-apoi vrei să spui că realismul pârjolirii / încenuşării programate a Combinatului / Uzinei (cf. STraf, 140) din urbea Vadu Ars, pârjolire / încenuşare cu fidelă oglindire în romanul stancuan din anul 2016, «Vadul ars»

‒ simbolizând dispariţia „mastodonţilor industriali“ din mai toată economia de talie mondială a României epocii de tranziţie de dincoace de anul 1990 ‒,

se regăseşte drept realism al pârjolirii/ încenuşării sistematice a naţional-valahicelor biblioteci, a instituţiilor de cultură, de învăţământ preuniversitar, universitar şi academic, de valoare, de performanţă internaţională, în cele nouăsprezece capitole ale opului«Traficantul de cărţi», a cărei „dramatică unitate de loc“ e tot o urbe, dar desemnată prin toponim-sintagma polivalent-semantic-sincretică Valea Albă (de unde, în complementaritatea Vadului Ars, şi Vadul Alb):

«Valea Albă nu e o localitate în care să te bucuri de mari clipe de relaxare» (STraf, 5); Valea Albă a fost «un important centru civil pe vremea dacilor, cu cetate de apărare, cu ziduri…» (STraf, 117) ; «Valea Albă a fost un loc unde s-au manifestat valorile Evangheliei, mai ales Evanghelia după Ioan, copişti şi meseriaşi s-au implicat pentru ca textele acestea sacre să ajungă la oameni […]; tehnica editării cărţilor în Evul Mediu era grea, scumpă, presupunea oameni calificaţi, educaţi, greu de găsit […]; cărţile aveau ferecături de argint […]; în mănăstiri au trăit călugări, copişti, legători, gravori, dascăli, iubitori de carte, oameni care au ştiut valoarea unei cărţi în timp, dar şi-n domeniul spiritual…» (STraf, 115); «…activişti de mediu, extremişti […]; au atacat ce era mai frumos în Valea Albă: cărţi, tablouri, fotografii, obiecte de artă populară, broderii, costume ţărăneşti […]; primarul a strigat după poliţia locală ; directorul casei de cultură a telefonat la poliţie; Albu s-a aruncat în faţa colecţiei lui de reviste, unul din tinerii activişti l-a stropit în ochi cu vopsea […] ; …un moment atroce, răul fusese făcut; arta din Valea Albă dusu-s-a pe apa sâmbetei…» (STraf, 128); [până la Cluj-Napoca Albului Vad] era o distanţă bună, trebuia să ajung la magazinul rezervat de Laura; am descărcat cutiile cu atenţie, în librărie aveam şi un raion de anticariat […]; cărţile despre Vadul Alb nu mai erau […]; arăta bine raionul; Vadul Alb dispăruse din inventar…» (STraf, 130);etc.

 În ceea ce priveşte verismul multor pagini din cele 19 capitole ale «Traficantului de cărţi», de Constantin Stancu, oglindirea „monstruoasei realităţi pandemic-Covid-ate“ din România anilor 2020 ‒ 2023, romancierul valah din Haţeg se dovedeşte a fi un maestru încă de neîntrecut până în acest prezent anotimp al cronicii noastre „bifurcate“, căci surprinde extinderea „nestăvilitului cancer“(pandemic / planetar), atât în „planurile materialităţii“ cât şi în „planurile spiritualităţii“, la toate nivelurile societăţii contemporane, „accentul circumflex al acestui roman“ căzând pe distrugerea celor două sisteme vitale ale umanismului cultural-ştiinţific : sistemul sănătăţii naţionale şi sistemul învăţământului naţional.

D. R.: Admirabil este şi verismul măiestritei oglindiri a „monstruoasei pandemii Covid-ate“ din capitolul al VIII-lea, unde„eroul central-romanesc“ Pavel Bucur, ilustrând tipologia valahului pensionar economist / finanţist obsedat de cărţile-tezaur din bibliotecile urbei Valea Albă, „certifică“ faptul că pandemia a schimbat „sensul giratoriu“ al vieţii, atât la omenire, cât şi la „animăluţele-i de companie“ :

«Apoi, a venit pandemia. Toate s-au frânt. Cărţile au trecut pe planul secund, aparent, eram preocupat să mă apăr de acel virus. Trebuia să trec prin încercările din faţa mea. Laura mă vizita mai rar, dar mă suna în fiecare zi. Apărea brusc, avea cu ea o mască, dezinfectanţi, şerveţele umede.  […] De vreo săptămână s-a legat de noi un pisic negru. Era singur, abandonat […]. L-am acceptat din ziua în care l-am văzut de la fereastră […]. Are o frică teribilă de pisicul vecinilor.  Într-o seară l-am luat în braţe să-l scot pe uşă. Plângea […]. Avea un plâns profund […]. În zilele acestea, un specialist în boli infecţioase a fost demis din structurile de putere ale momentului. Politicienii s-au declarat satisfăcuţi. Specialistul era periculos, a propus izolarea seniorilor în blocuri, hoteluri şi alte structuri […]. În proiectul de program se avusese în vedere o infectare masivă (posibilă, în condiţiile în care ar fi venit din toată Europa românii plecaţi la muncă). Se estimase un scenariu groaznic, cu 5000‒6000 de oameni infectaţi zilnic. Asta însemna blocarea societăţii, a instituţiilor, spitalele ar fi fost ocupate…» (STraf, 55 sq.).

Şi „eroul central-romanesc“ din «Traficantul de cărţi», de Constantin Stancu, Pavel Bucur, tipul de valah pensionar-economist / finanţist obsedat de cărţile-tezaur din bibliotecile urbei Valea Albă, a făcut să se înrăzărească pe traiectoriile sale din spaţiile epicităţii (de „biblio-trafic“), dacă nu chiar un personaj-simbol al perenităţii, al cunoaşterii prin „istorii“, Biblioteca, atunci, cu siguranţă, nişte memorabile personaje „de plan secund“, de pot spori bogăţia noastră tipologic-literară: Moise Moţ («mare om de afaceri» / STraf, 5 sq.), Ioan Albu («bun economist […] în rândul specialiştilor în insolvenţă. în falimente» / STraf, 7 sq.), Daniel Leu («mare vânzător de cărţi în regim anticariat prin Capitală, plus patron de revistă literară […]; lumea nu prea citeşte, dar hora cărţilor e în toi»» / STraf, 20 sqq.), Laura («…vecina de pe scara următoare, aia la care nu priveşti niciodată […]; misterioasa mea vecină…»; «…pictura mă ţine în viaţă, în formă; munca de atelier are şi o parte artistică…» / STraf, 24, 26), Mimi Ciobanu («o contabilă silitoare, serioasă», de la «o companie de distribuţia substanţelor naturiste», de «ştia tot ce mişcă în Valea Albă», inclusiv faptul că «există la Biserica Evanghelică o bibliotecă mare» / STraf,30 sq.), Ioan Drăgan («profesorul de filosofie şi istoria creştinismului […]» de «vizitează oamenii prin penitenciare» / STraf, 76), Vasile Bărbat (directorul «de s-a întrecut pe sine ; a amenajat casa de cultură pe cinste; a adunat tablouri, sculpturi, fotografii vechi, obiecte de artă populară, icoane; eu am dus raftul de cărţi…» / STraf, 123) ş. a.

I. P.-T.: Ar trebui să mai glosăm şi despre Nicu Manole (pastorul de slujeşte în Valea Albă «de vreo trei ani» / STraf, 32), şi despre preotul Nicolae Popa (de la «…ieşirea din Valea Albă, mai spre vestul localităţii, pe şoseaua principală», de are «în curtea din faţă […] o spălătorie de autoturisme automată, cu autoservire pentru cei dornici…» / STraf, 63), şi despre „personajul colectiv“, Diaspora Valahă, cu foarte bună individualizare în Europa de Vest, cum şi-n America de Nord, ori despre stiluri, dar „cronica noastră bifurcată“ ştie că trebuie să ne întindem doar până în acest cardinal punct receptor-neobositor.

*Text apărut în revista „Vatra veche”, nr. 1/2026

Mihai Petre, Birtul parcului, Editura Casa Cărții de Știință, 2029. Când scriitorul se întâlnește cu realitatea, despre lecția de istorie... Semnal, semne în oraș

 

Revista „Vatra veche”, nr. 1/2026. Semnal, sumar, sub lumina poeziei cu Eminescu. Literatura în cetate cu Nicolae Băciuț și prietenii

 

Poetul Eugen Evu citind din poemele sale... Memoria literară la Hunedoara...

 

 Constantin Stancu a întrebat, Eugen Evu a răspuns...

1.    De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult ?

 

E.E: Mijloacele de existenţă decente, pe care le-au resimţit şi părinţii, şi bunicii mei.

Libertatea individului, şi prin extensie, cea socială.

 

2.    Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră ?

 

E.E.: Uneori am învăţat mai mult decât de la falşii amici, alteori am învăţat cum să mă apăr prin contraatac bazat pe cunoaşterea lor. Totuşi, eu duşmani nu am avut, ci doar adversari, poate motivaţi, poate din motive meschine, derizorii, aşa cum e în firea omului. Câteodată e de dorit un adevăr spus de adversar, în locul unei laude ipocrite, sau a unei invidii disimulate. Cred că a avea o conştiinţă mai accentuat manifestă, te pune în conflict cu acea categorie care nu pune preţ pe adevăr, mai grav, cu cei ce comit marea minciună: de a se minţi pe ei înşişi, strigând sentenţioşi că ei deţin adevărul cutare. Conceptele morale sunt cumva coduri ale moralei, iar morala creştină este modelul cel important, decisiv.

 

3.    O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi ?

 

E.E: „ Clasicismul „ întrebării este supus aceloraşi procese de perpetuă, ciclică devenire, aşadar problema Dragostei este cea a iubirii; eu spun că omul are nevoie mai presant de a iubi, chiar decât a fi iubit. Şi mai ştiu că cel ce nu se iubeşte pe sine, desigur fără egolatrie, nu are „ organon” nici pentru a iubi pe celălalt, pe aproapele. Mai îndeaproape, dragostea pentru mine este virtutea esenţială a inimii şi raţiunii, acolo unde ele fuzionează şi determină ceea ce numim empatie; am atribuit empatia divinului, în măsura în care ai tăria şi ardoarea chiar, de a te pune pe tine în situaţia celuilalt, aşadar inclusiv în iubirea perechii( familiei), dăruirea trupului este şi trepidaţia sufletului, este un mister etern în uman, care ne diferenţiază de celelalte vietăţi. Un „mod practic, de zi cu zi”( prin zi înţeleg 24 de ore, exceptând somnul) ...deşi poate că doi se iubesc şi în vis, nu zic „ păcătuiesc cu visul”.., nu poate fi altul decât a-ţi urma propria fire, a fi mai mult iubitor, decât temător....Gelozia, de pildă, este doar o teamă, o inhibiţie a ego-ului slab, de unde suferinţa psihică şi rupturile... Cine nu crede în celălalt, atribuie aceluia de fapt vina imaginară ce îi macină lui însuşi sufletul... Dragostea, cel mai profund sentiment uman, există sau nu există; ea nu se învaţă...Mai degrabă contrarul ei, ura tulbure, ea se poate dezvăţa, prin autocontrol... Într-o familie, cel mai sfânt sens îl dau copiii, rodul împreunării şi convieţuirii. Dacă nu aş fi avut copii, aş fi înfiat cel puţin doi, cu toată sărăcia mea, ca să mă remotiveze a continua.

 

4.    Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele ?

 

E.E.: Cărţile mele (absurd de multe, peste 40 ! nu toate în întregime valoroase) , din motive pe care orice autor le simte. Însă cu totul altfel, cărţile pe care mereu le-am considerat în viaţa mea „ întâlniri fericite”, aproape magice, au venit la timp. Deşi scriu preponderent poezie, nici vorbă să mă fi limitat vreodată la ea. Am avut o pretimpurie atracţie pentru cărţile „ memoriei lungi”, ale istoriei, ale mitului, ale cunoaşterii de graniţă, cărţi s.f. mai puţin. Roman nu mai citesc de foarte mulţi ani. Prefer pluri-disciplinaritatea, metafizica, astrofizica, cunoaşterea amplă, întregitoare...Asta se resimte cumva şi în poezia mea, ca un receptacol, ca un graal, ca un chivot, ca un estuar al tuturor energiilor subtile ce interferează cu creierul...Mă fascinează cum funcţionează sinapsele, analogic cu arterele colaterale ale sângelui pe care aorta slăbită- dacă e ajutată de un tratament şi un regim de viaţă, le formează...Tocmai traversez o astfel de încercare. Se pot face analogii inclusiv ...textualiste şi nu numai. „ Precum în cer, aşa şi pe pământ”, sau macro-cosmos, micro-cosmos... 

 

 

5.    Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?

 

E.E.:În natura nepângărită de vandalism, mai ales pe văile montane, dar şi pe înălţimile medii, blânde şi împădurite... Suntem în interregn, iar acolo eu simt un fel de extaz, o energie matriceală ce mă reumple...

 

6.    Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: acum ?

 

E.E.: Acum este timpul real, noi trăim un continuu acum. Trecutul a fost, devine virtualitate, memorie mai mult ori mai puţin selectivă; viitorul încă nu este, este o probabilitate a fiecărei clipe; paradoxul e aparent, trăim doar în Acum....A fost numit continuum-spaţiu-timp. Dincolo este: atunci, cândva undeva, vreodată, dincolo este de fapt umbra sau ecoul morţii. Poate că dincolo din atemporal este ceva de care duhului coborât în om îi este Dor. O zare, sau o întrezărire a sinelui.

Noi suntem oricum undeva pe care îl vom numi Aici, aşadar Acum. Infinitatea este – prin deducţie logică – activă şi misterioasă în durata noastră de viaţă....Un enunţ final, de fapt trăim prin aceea că murim în această existenţă, aşadar murim încă de când ne năştem, noroc că avem a ne consola treptat....Dacă am înţelege absolutist acest adevăr ( dat), probabil că nu am suporta, am muri. Nu vreau să te nedumeresc, dar uneori m-am gândit că pentru un spirit neiniţiat,..., a fi etern devine ceva insuportabil, înspăimântător. Eu cred în acea milenară ştire a omului, estompată sau sincretizată în credinţe, mituri, etc- că opera vie om are în ea o treime din divinitatea creatoare. Aceasta ne-ar fi peste măsură pentru a iubi că existăm, chiar dacă ardem de dorul de a şti de ce?  

 

Noiembrie, 2009©

*Foto: Eugen Evu și prietenii (2003), foto de C stancu ©

Constantin Stancu - POEME... Zăpada în flăcări

 

Revista ”THYMES”, nr. 4(23)/2025. Semnal, sumar, raftul de cărți... Poezie, proză, portret, dialog, interviu, istorie și teorie literară, eseu, evenimente, semnal editorial

 

Sursa: Daniel Luca

Unirea Principatelor Române - Deva, 23 ianuarie 2026. Semnal, program, semne în timp

 Sursa: Ioan Sebastian Bara - Biblioteca Jud. Deva. 

DISCOBOLUL INTERNAȚIONAL - Semnal, câteva semne, scriitori fără frontiere

 

Aurelian Sârbu - ECOU... Sufletul depărtându-se de trup

 

ECOU

 

îmi simt râul secat

       pus vamă istorisirilor mele

       despre întoarceri interzise

       la vârsta semințelor cu încolțire repetată --

memorii ce urcă

       dintr-un șir de aduceri-aminte

              strunindu-mi uitarea

       peste sufletul depărtându-se de trup

 

 

NOAPTE  POLARĂ

 

n-am ținut pasul cu nimeni

( fiecare discerne felurit lumina

când noapea-i ziuă pe dos )

 

porțile lumii-s zăvorâte din sminteală

în  cumpănă-i urcușul pe buza prăpastiei

doar acvila-l veghează pe cel ajuns în pisc

să-i învelească trupul căzut sub zăpezi

și să-l încoroneze cu-o pană din zborul lui înalt

 

 

Aurelian Sârbu

Amalia Mărgineanțu și arta plastică în cetate...

 Sursa: Revista Piedestal, nr. 3/2025

Daniel Marian - Poemul care nu s-a scris...

 

Daniel Marian

 

de-aş mai fi avut cele două zile modeste

adormite la marginea universului

prea ocupat ca să le mai bage în seamă

de-ar mai fi fost celelalte două ore din staţia

revenirii aşteptărilor după vraja

de răsărit care nici măcar din apus nu mai vine

de s-ar mai fi găsit fostele două minute ca nişte

boabe strugureşti râvnite de vulpe

la un concurs de discriminare între lucruri interzise

de s-ar mai fi înduplecat trecutele două secunde

târându-se în brânci rugându-se de mama focului

să nu treacă în nefiinţă ca şi când ar fi ultimele

de s-ar mai fi adeverit cele două jumătăţi

de viaţă care nu mai vor să facă împreună nici cât

o ceapă degerată revitalizată la microunde

 

 

atunci poemul acesta nu s-ar mai fi scris

Eminescu ... Deva, 15 ianuarie 2025: EMINESCIANA... Câteva note, semne în măreția frigului

 

EMINESCU ȘI MEMORIA CULTURALĂ

 

*Dan Toma Dulciu a publicat în anul 2024 o carte aparte: EMINESCU – ITINERAR VIENEZ, o carte de colecție, apărută cu sprijinul Asociației „Mihai Eminescu” – Viena. Din păcate, au apărut doar 20 de exemplare, ediția a fost îngrijită de Nicolae Băciuț, în contextul sărbătoririi Zilei Limbii Române la Viena, 31 august 2024, pe traseul Viena 2017 / Târgu Mureș 2024.

Eminescu nu a fost prea bogat, dar a investit puținele resurse în cărți, apoi a cedat aceste cărți unor cunoscuți sau teologi care au studiat la Viena. Relațiile sale cu aceștia se baza pe schimbul sau cedarea de cărți, astfel multe din acestea au ajuns în biblioteci de cult. „Din păcate, o parte din fondul de aur al <<Bibliotecii Seminarului Teologic>> din Blaj s-a risipit în anii de după 1948, aceasta fiind reînființată în 1990. Aici se regăsește o bijuterie în lumea eminescologiei: Prima ediție a Poeziilor lui Mihai Eminescu, 1884, cu semnătura olografă a poetului. Oare câte biblioteci sau persoane din România posedă o asemenea comoară?” (p. 147). Istoria este mai lungă, autorul punctând momentele în care comorile scrise au ajuns de la poet la cei care iubesc cultura. 

Mitul lui Eminescu s-a format în capitala imperiului. O tavernă de pe strada Weihburggasse l-a inspirat pe poetul național când a creat poemul Împărat și proletar, alături fiind și o baie comunală pentru lucrătorii din oraș. O icoană înlăcrimată redând-o pe Fecioara Maria, aflată în Catedrala Sfântul Ștefan,  l-a inspirat pentru poezia Înger și demon (p.152 - 153).

 

 

*Eminescu a avut o idee profundă despre Sfintele Scripturi. În biblioteca lui, alături de operele sfinţilor părinţi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Augustin, Ioan Damaschin, se găsea şi Sfânta Scriptură. În manuscrisele sale există o traducere în limba română veche a începutului prologului din Evanghelia după sfântul Ioan: "La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...".

El consideră că Evanghelia, "această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean", este aceea ca l-a "ridicat atâta pe om". Într-un articol din publicat în ziarul "Timpul", notează: "Iată, două mii de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea". Şi precizează: "Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui". În acelaşi articol, deplânge cum "în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia".

În Evanghelii se găsesc "cuvintele de miere", din care preoţii învaţă poporul. Într-o noapte de Paşti, aşa cum reiese din poezia, "Învierea", fiind în Biserică, urmărit de "spiritul rece al morţii", Poetul contemplă şi ascultă: "Un singur glas îngână cuvintele de miere, / Închise în tartajul străvechii Evanghelii". Şi apoi adaugă: "C'un muc în mâini moşneagul cu barba de zăpadă / Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă / Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă, / Că de trei zile'nvinge, cumplit muncindu-şi prada".

 

*Ion Pachia-Tatomirescu revine cu o carte profundă, EMINESCOLOGIE LA PUTEREA A TREIA, apărută la Editura Waldpress din Timișoara, în anul 2024. O carte la care a lucrat mai mulți ani (55 de ani, din 1968 până în 2023) după cum afirmă în moto-ul de la început. Există deci o știință aparte: Eminescologia. Puterea ei se extinde la trecut, prezent și viitor, ca o paradigmă cultural-socială importantă, pe același palier cu religia, chiar.

Cititorul va avea în față o carte complexă, cu o „bibliografie sigilată” masivă pentru fiecare capitol, trimiteri la texte critice consolidate și citate din opera lui Eminescu pertinente, veridice, corecte. Pe alocuri se fac trimiteri la cultura veche a românilor, pelasgo-valahă, cu legendele și miturile agreate, arătându-se rădăcinile existențiale ale unui creator de marcă, cu deschidere spre marea literatură a lumii, cu idei din sociologie, istorie, fizică, matematică, astronomie, teologie, cu păstrarea regulilor genurilor literare. Autorul pune accent pe rădăcina pelasgo-valahă din opera lui Eminescu, deși arată că civilizația Sudului/ Romei a învins cultura material-spirituală a Nordului, aspecte care dau o notă aparte analizei. Este bine că sunt enumerate valorile vechi, care vin dintr-o civilizație dizolvată în apa imperiilor, dovadă că învingătorii își impun regulile. Pe de altă parte, este o lecție actuală, România, așa cum o știm se află/ s-a aflat la intersecția marilor imperii - și de aici o serie de lecții care vin natural spre cititorul de astăzi, viețuitor într-o lume mult mai complexă, dar care, pe unele locuri, repetă experiențele trecutului.

 

*MUNTELE FĂRĂ POTECI este o carte de studii şi eseuri dedicate lui Mihai Eminescu de scriitorul Gligor Haşa, publicată chiar la Editura Gligor Haşa în anul 2009 şi este la cea de a doua ediţie revizuită şi adăugită.

Tema Eminescu este o temă complexă, dar abordată din diferite unghiuri de scriitori, de critici, de amatori sau de cei cu ochi la inimă, ori ignoranţi. Opera marelui poet român ori viaţa sa sunt argumente decisive pentru literatura română, pentru cititorul avizat, pentru iubitorul de romanţe, pentru iubitorul de povestiri de dragoste. Probabil că se va mai scrie despre Eminescu, ori nu s-a scris destul, încă.

Gligor Haşa ţine să scrie în cartea sa dedicată poetului naţional: „Pe Eminescu l-am citit în întregime de vreo zece ori şi parţial de mai multe zeci de ori. I-am cercetat opera poetică, citind şi adnotând cu nesaţiu şi pe toţi cei care s-au simţit datori să-l tălmăcească, şi pe toţi cei care au îndrăznit să-l interpreteze. De fiecare dată mi se abătea gândul, ca un dor din alte lumi, să alcătuiesc un glosar, comentat, cu versurile eminesciene care se lipesc de sufletul şi inima cititorului odată pentru totdeauna”.

 

Când aprofundează temele, Gligor Haşa arată că în opera lui Mihai Eminescu se profilează clar conceptele de dor, jale, tristeţe, cântecul omului în faţa problemelor fundamentale ale vieţii, la intersecţia iubirii cu moartea, tensiunea unei vieţi care se vrea profundă şi luminoasă. De remarcat accentul pus pe concept, adică pe sistemul şi viziunea asupra universului în care se mişcă omul, indicând spre moartea ca dor la Eminescu.

Autorul se apleacă asupra unor teme şi idei emblemă, muntele în poezia eminesciană, ori motivul fecioarei, trimiţând spre puritate şi echilibrul în viaţă, viaţa ca dar, ca expresie a  mişcării universului în spaţiul infinit dar şi în cel al gândului, a visării, a viziunii pure. Codrul este văzut de autor ca o temă importantă la poetul echinoxial, apoi paralelele dintre Eminescu şi Ion Budai-Deleanu, ori Lucian Blaga.

 

Vatra veche - 2025

 Vatra veche - 2025

De multe ori, revista a găzduit scrieri bazate pe adevărul divin, poezia religioasă găsind un loc aparte într-o lume care se depărtează de Dumnezeu și de fiorul eternității. Nicolae Băciuț a făcut totul cu pasiune, astfel lucrurile s-au legat între generații.

Totodată, el a legat marile valori ale literaturii de acest fenomen, a pledat pentru personalități de primă importanță: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Nicolae Steinhardt, Veronica Pavel Lerner etc. Poezia de prima pagină a dat semnalul pentru un ospăț în metafore și semne: Lumea se poate proteja sub umbrela unui lirism care înalță sufletele. Am descoperit în dialogurile purtate cu artiști, scriitori, cu personalități puternice argumentele necesare pentru a continua să văd dincolo de limitele fizic accesibile, să văd cumva partea spirituală lucrurilor, armătura care susține o realitate complexă, profundă.

Fiecare număr de revistă a reprezentat un eveniment așteptat cu interes.

Am contribuit, la fel ca alți scriitori, cu texte, poeme, am lansat, prin  mijloace modeste, revista spre cititori dând semnal și semne, conștient că împreună putem fi mai puternici. Drumul ei devine mai complex, sunt semne pe rețelele sociale, pe bloguri literare, la instituții de cultură.

C Stancu ©

Vânătoarea de stiluri la Ion Popescu Brădiceni

 

Paradoxului Limbii Poezești…

 

Poezia are mai multe ipostaze. Pentru Ion Popescu Brădiceni fiecare volum se construiește ca un templu, are menirea de a oglindi complexitatea vieții. Dincolo de strălucirea de moment, poetul pune în textele sale un univers bine articulat, multe poeme adresându-se celor inițiați, celor care cunosc misterul din spatele aparențelor. Nimic nu e gratis. Forțând nota lirică, el face abstracție de timp, își rezervă un timp al său pentru un stil transmodernist, construit cu migală, atenție, apelând la forța frumosului. Ultimul volum, Vânătoarea de stiluri, apărut la Editura Pim din Iași, în anul 2025, provoacă la o lectură atentă cititorul interesat de abisul poemelor. Este o vânătoare de trăiri, în fapt, provocate de poezie de-a lungul timpului, de la realism la modernism, de la romantism la folclor sau dadaism, sub amprenta științei de a construi poemul pentru un timp al celor care știu.

Nu este un amalgam, sunt structurate lumile în care glisează poetul de la naștere la iubire, de la magie la credință, de la rațiune la cântec… Puterea de a construi poemul străbate versurile, jocul inspirației este la locul lui, cuvintele se încheagă sub aripa unei viziuni proprii, specifice omului în căutarea adevărurilor. Tema athanor se repetă, arderile sunt necesare pentru a scoate la iveală aurul, meseria se fură din ritmul poeziei, muza nu se refuză. Idei înalte și imagini epice, unele empirice, zbor spre artă și cădere în crizele vieții. Ion Popescu Brădiceni se lasă dus de acest experiment sub arderile intense pe care le provoacă deliberat.  În mod curajos, propune relația dintre transcendent și imanent, dintre sus și jos, misterul creației. Cărturarii au un loc aparte în versuri, dragostea pentru femeia aproape este modelatoare și compensatorie. Sunt ritualuri și actanți, înțelesuri suspendate, problema moștenirii culturale, paradoxul poeziei în limbajul înalt și în folclor. Pentru poet există un fir de eternitate, o secțiune transversală, o poartă de rai, un Hristos reîntors spre om, un erou pentru transpoetica celui informat. Între glorie și absență apar Horațiu, Borges, Dali, Ulise, Hamlet, Iisus Hristos, poetul și umbra sa… Sunt invitații săi, sunt martorii de lecturi și scris, de păstrat esențele în forme noi, utile Cruciatul Transmodern.  Este ritual poetic în timpuri abstracte, dar și dureros de concrete.

Despre cunoaștere, poetul afirmă că suntem în prezența unui scenariu păpădie, unul care se poate spulbera la orice răsuflare în fața tigrului de hârtie.  „Eu întorc clepsidra-mi cu nisip/ ca să mă pun bine cu Timpul”, afirmă poetul lăsând impresia că poate controla clipele. Sergentul Vasile se întoarce la Epopeea sa, e mult de lucru în lume, femeia îl așteaptă, facerea pâinii este secretul. Într-o lume paralelă vine și poetul. El afirmă, în fața realității crude a necesității, „Meditația și inspirația sunt/ surori-gemene”. Apoi, „Poezia și Filozofia sunt și ele surori/ din Marea Familie a Sânzienelor”. Există comunicări între epoci, de la vechii greci la poeții moderni ca Nichita Stănescu sau Al. Philippide. Așa se scrie drama transmodernistă și scenariul de film miticoistoricopolitic… Aceasta este cunoașterea definită de poet când e la muncă în câmpia de texte (Cunoașterea deplină – un scenariu păpădie -, p. 58). 

Există un model? Poemul ni-l oferă: „Cu Hamlet stau la o parolă./Și spiritul precum o yolă/ înaintează către miez./Împărtășim același crez./ La hanu-n care-am poposit/ e-un cărturar de ani o sută/ într-un veșmânt cam ponosit/ și dintr-o eră revolută” (Modelul, p. 11).  În fond, povestea este aceeași, se desfășoară între Aristotel și Șeherezada, modelul are locul lui în această ardere numită viață.

Răspunsurile depinde de întrebări, într-un poem mai lung aflăm: Întrebări, întrebări, cu chei de aur și scări suspendate-n absint și-n oglinda de argint (pp. 50-52).  Întrebările par ușoare, au greutatea celui care caută: „De ce-nchipui/ prin biserici/ precum magii/ ezoterici/ imne culte/ și oculte,/ prea puține/ ori prea multe?/ De ce murmuri/ ca și râul./ De ce seceri/ vara grâul/ tot cu macii/ sângerii?” (p. 50). Autorul este și un vânător de viziuni, susține: „Viziunile mele recuperând/ viitoarele călătorii ale sufletului” (Regula propoziției, p. 20). Apoi mărturisește, în continuarea ideii, poziția sa în lumile cunoscute: „La vârsta mea, așa naiv, dar orgolios,/ mă aflu în Centrul Lumii/ încă departe de obsesia morții/ și mă solidarizez instinctiv/ cu zeii liberi, spontani, confraterni,/ dintre cuvinte, îndrăgostiți de proporțiile/ stâlpilor, de la Templu, eterni”.  E puțină mândrie, e siguranța ce vine din cuvintele care au fost la început, găsind sensul fără de care toate ar cădea în ruină.

Folclorul este asimilat cu tehnica foamei de literatură în poeme fluide, curgând de la ieri la azi spre un mâine al posibilei eternități: „ –Caut Veșnicia, eu./ Făr de dânsa îmi e greu/ a trăi cu frica-n sân/ c-o să mor/ pe un pripor/ / pe un plai/ gură de rai” (Balada triadei, p. 67).  Apoi încheie sub cheile posibile ale poeziei ancestrale: „Uite cine vine/ cu ea strânsă-n pumni:/ o ceată de alumni/ carte să-i înveți/ cu șapte peceți,/ să le deslușești/ noime și povești./ Limba Poezească/ să te pomenească”.

Linia jocului de-a poezia în timpuri mișcate se desenează în poeme pendulând între ritualuri păgâne, conform tradițiilor din zonă și forța Evangheliei. Ritualul se declanșează cu posibilitatea de-a ghici viitorul în elementele realului acut: nisip, apă, cenușă, oase, izvor, în ghizdul fântânii. Și definește acest joc peste umbre: „este arta de a jupui Universul de/ pielea solzoasă cu a/ labirintului borgesian” (Ritualul dezghiocării destinului, p. 28). Totul se descoperă în Evanghelia după Ioan, răspunsul vine în final, ar putea fi un ritual înalt, neașteptat: „Dar du-te-n grădina-ți/ de mentă și înțolește-te ca pentru/ Înviere./ Recitește ultimele capitole/ din Sfânta Evanghelie după Ioan” (p. 29).

Iubirea se întregește prin Gabrielle, jumătatea care absoarbe sensul, poetul îi dedică poeme, o face delicat, punând în mișcare planetele și Luna: „În seara asta m-am îndrăgostit/ de Lună./ Aș devora-o ca pe o alună” (Inelul pentru Gabrielle, p. 55). Făptura se ivește în peisajul interior: „Suspendată-n orizont/ cu chipu-i blond/ frumoasa de ea,/ levitează pe deasupra/ tuturor vietăților/ ușoară dar grea”. Luna, prin prezența ei absorbită de Soare, îi oferă inelul de argint… Semnul puterii iubirilor în „monada secundă”.

Am punctat câteva linii de forță din volum, cititorul va descoperi și alte direcții, dar în timpul lecturilor este inițiat (dezghiocarea destinului) pentru a simți pulsul cald al zicerii poetului în levitație.

Autorul ne oferă o prefață: Trăitor în Ezoterezia: Modele din Scriptoria; Păpădii ajunse la maturitate; Spre lumea de cristal; Un limbaj plin de toate înțelesurile. Prefața are, inedit, o bibliografie, citează din Thomas S. Eliot, Cezar Ivănescu, J.L. Borges, Constantin Noica, V. Nabokov, Roland Barthes, Louise Gluck și vizează, printre altele, Arta poetică, Povestiri despre om, Plăcerea textului, Dimensiunea Borges etc. La final, cititorul va avea un Curriculum vitae despre Ion Popescu Brădiceni, profesor universitar, doctor în filologie, ziarist, scriitor, istoric literar, eseist, adept al transdisciplinarității, legat adânc de Târgu Jiu și de zona Olteniei. A fost debutat de Marin Sorescu în revista „Ramuri”, 1973. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara. A primit mai multe premii în domeniul literar și cultural, a debutat cu Extazul păsării de rouă (1989), publicând mai multe volume: Rob la poezie (2021); Cartea vieții (2022); Ieșirea spre cer (2021); Sufletul grâului (1989); Zidirea în poemul dublu (2003) etc. A publicat mai multe cărți din domeniul istoriei literare din sfera transmodernității, privitor la poezia română contemporană, inclusiv cartea Poetul este un rege și i se cuvine un tron (dilogie, 2019 și 2021) etc.   

Despre volumul prezent a scris Dan Adrian Popescu: „Aceasta este o carte despre (auto)creație, despre sunetul metafizic al cuvântului și despre libertatea absolută a poemului de a se naște din tăcere (Ultima copertă). Cititorul poate porni la vânătoarea de stiluri dacă este pregătit să accepte riscul Paradoxului Limbii Poezești…

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. „Plumb”, nr. 11/2025