joi, 14 noiembrie 2024

Hărțile vechi ale Pământului... Poeme din Noul Pământ


 Sursa: Rev. „Răsunetul cultural”, nr. 11/2024

Ion Ladner, PASĂREA CU CLONȚ DE RUBIN”, teatru, Editura Vatra veche, 2024. Semnal, semne, Labiș și tragedia literară



 
Sursa: Nicolae Băciuț

FESTIVALUL NAȚIONAL DE POEZIE „GEORGE COȘBUC”, 2024. SEMNE, PREMII, ORGANIZARE


 Sursa: Menunț Maximilian

Revista „Răsunetul cultural”, nr. 11/2024. Semnal, magazin literar și artistic la zi


 Sursa: Menunț Maximilian

Nicolae Băciuț, AFABETUL UNUI ALFABET, poezie pentru copii și oameni mari, Editura Vatra veche, 2024. Literele din alfabet și joaca jocului



 

marți, 12 noiembrie 2024

Medicament fără contraindicații

 

SINGURUL  MEDICAMENT – FĂRĂ CONTRAINDICAȚII 

 

Singurul

MEDICAMENT – fără

Contraindicații    e

UMORUL  -  ADEVĂRAT

ZBORUL !


 

...între Cămăși-Placente - și

Grosierul  Trup – să nu vi-l

rătăciți  -  schilodiți

prăpădiți :

căci – dintr-odată – vă veți simți

de parcă n-ați mai fi...

 

...vă veți simți – în

aceeași zi :

CU SUFLETUL UCIS

DE NIMENI SCRIS :

PE VECI 

GENIAL SECI  !

...IREVERSIBIL

OSTENIȚI

ÎN SUFLET TROIENIȚI...

***


Prof. dr. Adrian Botez

Nicolae Băciuț despre Ana Blandiana - un premiu literar internațional


 Sursa: Rev. „Vatra veche” nr.10/2024 și Nicolae Băciuț

Cornel Nistea - proza și vremurile. Semne și ritualuri

 

Cornel Nistea și fotografia timpurilor

 

Cornel Nistea s-a născut la 6 august 1939 în comuna Sălciua, din județul Alba. Este licențiat al Universității Babeș - Bolyai din Cluj-Napoca și a predat limba și literatura română la școli din județul Alba. Actualmente este președintele filialei Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România și redactor la revista de cultură „Discobolul”, un scriitor activ în lumea literară, prezintă cărțile confraților, îi susține, se prezintă pe sine ca model.

Cornel Nistea


În literatură a debutat în anul 1984, cu volumul „Focuri în septembrie”. Revine în peisajul literar cu volumul „Inocența șarpelui”, urmat de „Colonia de vulturi”, „Papagalii mei adorați”, „Ritualul bestiei”, „Amintiri din șezlongul albastru”, „Împăratul lupilor”, „Zece povestiri pentru copii”, „Caseta cu paradoxuri”, „Întâlnirile mele cu Orlando”, „Jurnal 1977-1984”, „Ultimul din Eden”, „Vânzătorul de apă colorată”, „Tragismul exilului românesc”, „Ieri a fost duminică”, „Însemnări critice”, „Iar nimic în cutia poștală”, „Schițe, nuvele, povestiri”, „Vedenia” și, evident, „Anii de școală. Memorii”.

În data de 6 august 2024, Cornel Nistea a trecut pragul celui de-al 85-lea an al vieții.

Un sincer și călduros LA MULȚI ANI.

Romanele sale sunt repere în istoria literară a ultimilor decenii…

 

Despre romanele publicate putem nota câteva aspecte, din punctul de vedere al cititorului pasionat.

 

Cornel Nistea în romanul Întâlnirile mele cu Orlando, este unul solid, serios, care aduce o tuşă importantă în ce priveşte viaţa intelectualului român înainte de anul 1989.

Romanul tratează viaţa artistului în perioade dificile din istorie, când arta pare a fi uitată între necesităţile sociale şi jocul puterii în platoul magnetic al destinului.

Temele pe care le ridică romancierul sunt profunde, esenţiale şi mereu actuale. Există o fantă în istorie când lucrurile trebuie spuse pe nume, se definesc şi devin mai clare. Cornel Nistea este un lucid, vede trecutul prin perspectiva viitorului, unele teme vor fi mereu actuale, contextul va fi altul, deschiderile altele, oportunităţile sub o altă dimensiune.

Sunt puse în lumină destinul artei şi destinul artistului, legătura cu divinitatea, cu oamenii, cu natura. Se face o paralelă între artistul care trăieşte în mediu catolic, specific unei părţi a Europei, şi artistul care trăieşte într-un mediu ortodox. Această paralelă vine să pună în valoare principiile de viață stabilite de doctrina creștină de-a lungul vremurilor. Romancierul insistă pe tema iubirii ca legătură importantă a existenţei, între necesitate şi realizare. Iubirea este lentila prin care viaţa se vede potenţată, viaţa prinde contur, sens, dramă. Relaţia bărbat-femeie, și aici, mai ales în mediul artistic, pare a fi esenţială pentru că declanşează energii nebănuite.

Romanul începe cu un motto: „Iubirea este singura aducătoare de fericire pură”. Textul este preluat din Bergson, acţiunea romanului se focalizează pe această perspectivă, mereu istorică şi anistorică. Artistul căuta iubirea pentru că este călător spre fericirea pură.

Acţiunea are ca prim plan iubirile în paralel, în oglindă, ale lui Horaţiu-romancier, în principal şi Anamaria, apoi Orlando-pictor şi Diana. Cupluri simetrice, văzute din unghiuri diferite. Preocupările femeilor sunt în sfera intelectualului, respectiv psihologie şi artă, acest lucru face acţiunea mai interesantă, mai palpitantă din punct de vedere spiritual. Aceste cupluri dinamizează acţiunea. Tensiunea dintre iubirea ideală, aşa cum o doreşte Horaţiu Codru şi iubirea carnală, frustă şi pragmatică, aşa cum o trăieşte Orlando, se materializează în lungi dialoguri, reflecţii, acţiuni impulsive şi realitatea care le mediază şi limitează.

„Eram gelos pe relaţia lui cu Diana, în mintea mea se crease un adevărat complex al unui incest, dar mai era şi altceva, poate dorinţa ascunsă de-a mă afla măcar o vreme în locul lui şi nu-mi puteam deloc potoli ticăloşia asta mizerabilă. Dar oare relaţia mea cu Anamaria ce era? Nu era oare bazată tot pe nimicnicie? Nu, nu, era altceva! Şi-mi părea aşa de rău că îndrăznisem să gândesc o asemenea aberaţie. Ei, nu, relaţia mea cu Ana era deasupra tuturor mizeriilor, se afla într-un Eden şi acolo nu-o puteau atinge răutăţile, geloziile de niciun fel”.

Cornel Nistea pune în balanţă, lucru cel mai important, comunicarea artistului cu lumea fie prin imagine (Orlando), fie prin cuvânt (Horaţiu). Aici se centrează tensiunea romanului. Scriitorul comunică prin cuvinte, modul de înţelegere a operei scrise este mai complex, mai dificil, romancierul pare angoasat, tracasat de neputinţele sale, de geloziile sale, de lipsa de înţelege a celorlalţi. Pictorul comunică prin imagine, imaginea vrăjeşte lumea, declanşează vitalitate în jur, femeile par atinse de farmecul stârnit de culoarea care umbreşte destinul.

Romancierul visează la o artă angajată, opera sa ar trebui să reflecte lumea aşa cum este, să nu înfrumuseţeze, să fie oglinda adevărului. Pictorul este un estet, peisajul, nudul, tabloul care picură frumuseţe de dragul frumuseţii, atrage ochiul, mintea, trupul. Pictorul nu se complexează, el pictează nuduri pentru că este, într-un fel, divin. Lumea a fost creată frust, iar trupul femeii reflectă frumuseţea şi perfecţiunea creaţiei, în spatele cortinei este Creatorul. Femeile acceptă (şi asta într-o epocă dificilă) să pozeze, indiferent de starea socială în care se află pentru că sunt vrăjite de ideea eternităţii: peste ani lumea va cunoaşte că ea a fost modelul artistului. Un gând din copilăria lumii, modelul care trăieşte prin opera artistului.

Pictorul instituise un adevărat ritual pentru a atrage şi a picta femeile în atelierul său de boem, atingerile devin argumente pentru o estetică a frumosului. Epoca, însă, vrea altceva: imagini frumoase, peisaje la mare… peisaje din natura patriei, portretul sănătos al muncitorului, ale femeii mature… Fiecare îşi va avea premiile lui, pare să fie mesajul, uitând că vremurile trec; epocile se pliază, oamenii dispar, noi personaje apar în planul secund, apoi în prim plan. 

Romancierul, eroul din carte, se doreşte un apărător al adevărului, titlurile romanelor sale sunt sugestive: Destine, Mizeria, Umilinţa cea de toate zilele… Frica de scris este sinonimă cu frica de moarte, dar raţiunea vieţii este de a se realiza ca artist depăşind condiţiile subiective trecătoare, care apar inerent în viaţa cotidiană. Tangenţial se pune problema relaţiei cu Dumnezeu, mai ales în perioada în care romancierul se afla la Praga într-un studiu aprofundat despre condiţia umană în comunism.   

Romancierul, ca personaj important, visa la o viaţă împlinită alături de Anamaria, vremea petrecută în Cehoslovacia (stat unic în perioada comunistă) îi va dovedi contrariu, va trăi o frumoasă perioadă de dragoste alături de Katerina, fiica unor demnitari comunişti care locuiau acolo.

Experienţa este unică, Horaţiu descoperă o altă lume, ar putea să evadeze în lumea liberă dar rămâne prins în plasa subtilă întinsă de sistemul comunist în viaţa artistului. Nu poate evada, sistemul era mai puternic prin jocul politic, prin tehnici de manipulare, supraveghere, testare… Faptul că, la un moment dat, Radio Europa Liberă îi face public un fragment din romanul său, în loc să-l aducă aprecieri, este privit cu suspiciune. Devine inamicul. Orice faptă a sa pare un element într-un joc ciudat al sistemului de putere comunist care tindea să controleze totul. Viaţa intimă dispărea, omul părea o piesă într-un puzzle dinainte anunţat… Viaţa îl va împinge într-un spital de boli nervoase, mare evadare devine marea rătăcire, sistemul punea o pecete irepetabilă pe conştiinţa artistului: nebun… O întâmplare îi va permite evadarea la… Paris, e jocul marilor puteri în care individul este captat până la anihilare… Sistemele sunt complementare şi omul este anihilat.

Întâlnirile romancierului cu Orlando sunt ocazii de a emite idei, stări, definiţii, concluzii, nelinişti, concluzii incomode.

„- Bine, Horaţiu! Hai să vorbim atunci despre ce-i acela succes. Ai hoinărit prin lume, ai sedus femei, ai scris romane. Ce bine mai mare ţi-ai putea dori. Apoi îţi mai spun ceva: Succesul e o chestie absolut înşelătoare, care adeseori provoacă victime. Trebuie să fii un om fericit că n-ai avut experienţa celor care au trăit succesul totdeauna efemer şi iluzoriu. Ce să-ţi spun, după ce un artist are succes, cum acesta îl părăseşte, trăieşte o dramă de neimaginat, pătimeşte mult mai tare decât cei care n-au avut succes de-a lungul timpului, dar şi l-au dorit.”

Interesante sunt dialogurile romancierului cu iubita sa Anamaria, o intelectuală de rasă, detaşată, realistă, care se va realiza altundeva. Ea înţelege epoca, se desprinde din plasa ideilor fabricate de propaganda comunistă. Apoi, întâlnirile lui Horaţiu cu alte persoane importante ale vremii sunt interesante, incitante  şi declanşează stări spirituale de excepţie, ca o fractură în sistemul politic al epocii, o fantă prin care se zăresc anii în toată goliciunea lor (nud-ul vremii).

Cu toate aceste, Horaţiu, până la un moment dat, este un ales al destinului (titlu de roman) beneficiază din plin de beneficiile sistemului, dar nu reuşeşte să se împlinească. Ajunge matur fără familie, copii… Iubirea este o iluzie în epocă, o nălucă… Este aici şi drama artistului căzut în capcana întinsă de sistem pentru cei care îndrăznesc să viseze şi să caute esenţele…

„Creatorul de artă e un însingurat ce-şi trăieşte drama fără să se poată vindeca vreodată de iminenţa eşecului” – iată o idee despre destinul intelectualului într-o lume căzută din miracol…

„…am după mulţi ani prilejul să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi nu ştiu ce să-i spun”. – Drama artistului în faţa eternităţii pure…

„…omul poate fi fericit fără a fi negreşit creator de mari valori…”. – O temă incitantă pentru un psiholog.

„…omul are datoria să încerce să fie fericit?” – Întrebarea care macină conştiinţa scriitorului.

„Ti-am citit ultimele capitole despre Reacţiile întârziate şi-am descoperit acolo o analiză dintre cele mai originale asupra nepăsării şi trândăviei sociale…”. – Gânduri interzise într-o lume captivă.

„Nu mă tem de nimic altceva mai mult decât prostie. Nu-i o noutate că ne ascundem de oamenii ignoranţi şi răi”. – Instinctul de apărare într-o societate bolnavă.

„Laşitatea omului de rând”. – O direcţie imposibilă în epoca dictaturii comuniste pentru intelectual.

O altă temă interesantă într-un sistem social închis: „Disertaţie despre lene, laşitate şi trădare”.

Romanul reuşeşte să fixeze esenţa vieţii, în momentul în care iubirea este văzută ca un vehicul spre fericirea pură, ca năzuinţă, ca speranţă, ca detentă spre desăvârşire…

De menționat și Ritualul bestiei, un roman special, bine construit, dens şi exact, un roman ca un strigăt, poem epic în plin ritual al bestiei, apărut la Alba-Iulia: Editura Teognost, 2009.

Tabloul de început este reprezentativ:

Un om în vârstă, la şaptezeci de ani, stă în şezlongul albastru şi rememorează împreună cu nepoata viaţa sa care a curs, ce este şi ce ar fi putut fi. O poveste care se suprapune peste povestea ţării sale.

Pompiliu Dascălu are puterea de a privi cumva detaşat istoria ultimilor cincizeci de ani în care a suferit transformarea sa nedorită în mod brutal, dar a reuşit să supravieţuiască. Este un biruitor, într-un fel anume, e biruinţa martorului care povestind, acuză. În acelaşi timp, se lustrează depunând efortul de a purifica memoria românilor, reuşind să rămână, cumva, detaşat de drama proprie.

Scriitorul a  valorificat memoria colectivă a românilor despre perioada comunistă dintr-un unghi etern, cel al credinţei trăite, pornind de la valorile certe în aşa fel încât judecata, cu o sentinţă nepronunţată, încă,  vine de la sine. Este judecata timpului crud care nu a mai avut răbdare, după cum scria Marin Preda.

Cornel Nistea urmăreşte viaţa eroului principal, Pompiliu  Dascălu, cercetător la un institut românesc având ca temă rezistenţa celulei mormolocului de broască împotriva factorilor nocivi de mediu, temă ambiguă şi simbolică, implicit. Un ins ce dorea să fugă de politică şi să rămână omul de ştiinţă preocupat de studiul său, în ciuda vârtejului în care au fost prinşi cei mai mulţi români. Devine captiv în istorie.

Dar „Bestia” îşi face apariţia în România după anul 1945, începe ritualul, un ritual asemenea celui religios, o religie a necredincioşilor care doresc puterea cu orice preţ. Puterea care trimitea la moarte orice om, chiar şi nevinovat, la moarte doar,  şi pentru că, nu accepta ritualul. Ritualul declanşat de Bestie este necesar pentru că individul, prins în hora acestea, nu mai putea scăpa.

Citind romanul, asistăm pe rând, imaginar pentru cititor, dar  real şi tragic pentru mulţi români, la îmbolnăvirea spirituală şi fizică a omului. Românii care au trăit în acele vremuri au simţi pe pielea lor ce înseamnă dansul „Bestiei” pe destinele lor.

Dumnezeu este înlocuit de noul crez, apostolii creştini de  „marii dascăli ai omenirii”, credinciosul obişnuit devine activist de partid. Scriptura este înlocuită cu broşura de partid, psalmul credinţei de poezia patriotică. Proprietatea individului devine proprietatea poporului, dar, în fapt, aparţinea celor care, în mod cinic, o gestionează. Fără milă sau morală, biblioteca e un loc al pierzării etc.

Pompiliu Dascălu devine, treptat, prizonier al sistemului din care încearcă să evadeze, ţinând un jurnal ale întâmplărilor triste, un jurnal secret şi public, indirect, în acelaşi timp, cu întâmplări ştiute de toţi. A ţine un jurnal în vremuri grele, în prezenţa „Bestiei”, era un motiv de condamnare la moarte pentru cel care scria şi pentru personajele jurnalului, dar efortul, mai ales spiritual, trebuia făcut: o naţiune are nevoie de adevăr pentru a se elibera, un adevăr care poate să vină la timp şi, uneori, la netimp. Era în joc, de fapt, memoria unui popor care trebuia să înţeleagă şi să nu repete.

Lângă personajul principal îşi trăieşte drama Matei Petric, coleg la institutul de cercetare, drama sa este în sens invers, ca fost legionar, căutând sprijin într-o doctrină specifică perioadei dintre cele două războaie mondiale. Era o doctrină antagonică şi totuşi având și puncte comune triste şi dure cu ritualul Bestiei, care a măcinat generaţii de cetăţeni.

Privind din alt unghi, epoca este străbătută de către Dorel Gozarul, fiul unui procuror de temut în acei ani, cu avantajele materiale şi dezavantajele vieţii personale.

Peisajul uman este completat de Sorana Lăpădatu, o femeie simplă care primeşte mai multă putere decât poate duce, are origine sănătoasă în viziunea sistemului şi a marilor dascăli pe care-l patronează. De la cartea de rugăciuni ajunge la cărticica de propagandă.

Zina Stricatu este femeia tânără şi plină de impulsuri sentimentale, care caută un loc comod în partid şi în societate. Da, prin prezenţa ei fizică şi prin pofta de viaţă simplă la nivelul simţurilor comune, ca etalon în epocă, gată să participe la o masă bună şi la o partidă de sex cu detaşare şi hărnicie, specifică oamenilor rudimentari care nu puteau să înţeleagă; ei trăiau direct, fără complexe.

O apariţie interesantă pe paginile naraţiunii este Luisa Tisoveanu, cercetătoare, colegă cu Dascălu,  o femeie care aspira spre o viaţă luminoasă, la dragoste şi la vremuri mai bune, totul în mod inutil, încercând să salveze ce se mai poate salva din vremurile de libertate.

Personajele sunt mai multe, fiecare are un traseu specific în viaţă şi asta dă culoare unui fundal trist al epocii, însă viaţa pare absorbită de evenimente străine. Fiecare individ prezent pe filele cărţii este un tipar uman asemenea mormolocului de broască, trebuind să reziste factorilor nocivi de mediu.

Personajul principal se leagă de trecut prin amintirile sale despre unchiul Lionel, fost avocat care a decis să fugă din ţară dar care a lăsat în urmă cărţi, un apartament, câteva valori specifice lumii libere. Atunci omul putea să vieţuiască aproape normal, legătura e de natură spirituală şi nu de sânge cum ar fi  fost firesc, memoria conservă speranţa după cum şi transmite ultimul capitol al romanului. Pompiliu locuieşte pe strada Speranţei nr. 13 bis, ca un fel de reluare a ritualului, pe un alt plan, al amintirii şi al posibilităţii de reînviere a bestiei într-un alt context.

Vremurile fac imposibilă iubirea dintre cei doi colegi, Pompiliu şi Luisa, iubirea este exclusă din ecuaţia vremii, rămâne animalul care îşi caută locaş în căldura bestiei. Eforturile personajelor de a realiza o relaţie simplă, de iubire, o relaţie sănătoasă şi necesară la nivel uman, sunt inutile, vremurile au fost altele şi condiţiile sociale au dus în ruină fiinţa.

Căderea omului este redată de scriitorul Cornel Nistea prin întâlnirea dintre eroul principal şi pictorul Mavros, e o întâlnire cu artistul care şi-a pierdut ţelul, se refugiază în credinţă, renunţă la marile teme ale artei pentru a picta îngeri. Îşi ascunde opera pentru a o ferit de distrugere, dar icoanele sale sunt împuşcate simbolic de oamenii vremii, biserica rezistă la nivelul cuvântului rostit, semnele creştine sunt omorâte  de noii ucenici ai comunismului, ai Anticristului.

Teroarea este şi ea menţinută de tancuri şi armată, de abordarea brutală a individului de civili fără de identitate care fac propagandă. Rezistenţa umană e la nivel de zvonuri, percheziţia este iminentă la serviciu, acasă, la vecin, viața este la nivel de bileţele, la nivel de fasole cu ciolan servită la restaurantul partidului, totul făcând parte din ritual.

O prezenţă copleşitoare în acţiunea romanului sunt papagalii, singurii care mai pot duce un  dialog, cât de cât normal cu personajul principal. Mimează libertatea de gândire,  dar, brusc,  totul cade, papagalii preiau lozincile utilizate de Bestie, „învaţă”  repede noua ideologie pe care o strigă cu fervoare indiferent de personaj. Prezenţa papagalilor în filmul acţiunii este una necesară şi lasă deschisă povestea.

Evadarea eroului din real în jurnalul pe care îl ţine este singura posibilitate de a rezista vremii.

Autorul scrie: „Dar ciudăţenia cea mai mare era că un pictor de avangardă cum era Mavros renunţase instantaneu la viziunile sale moderniste şi începuse să picteze dumnezei, sfinţi şi îngeri”.

Iar în alt loc scrie: „A coborât agale scara. Curând, în faţa mea am văzut alt Mavros decât cel din urmă cu câţiva ani, un bătrân numai piele şi os, cu barba albă şi faţa tristă de sfânt, de parcă atunci ar fi coborât de pe perete”.

Romanul se termină optimist: castanii de pe alee înfloresc a doua doară în acea toamnă de după retragerea „Bestiei”..., acolo pe strada Speranţei nr. 13 bis…

Cărțile:

1. NISTEA Cornel, Anii de școală : memorii, Sebeș, Emma Books, 2023;

2. NISTEA Cornel, Caseta cu paradoxuri: publicistică literară, Cluj-Napoca, Teognost, 2010;

3. NISTEA Cornel, Colonia de vulturi, Cluj-Napoca, Teognost, 2004;

4. NISTEA Cornel, Focuri în septembrie, Bucureşti, Cartea Românească, 1984;

5. NISTEA Cornel, Iar nimic în cutia poştală: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2019;

6. NISTEA Cornel, Ieri a fost duminică: Schiţe, nuvele, povestiri, Alba Iulia, Tipo-Rex, 2016;

7. NISTEA Cornel, L' Innocence du serpent, Cluj-Napoca, Teognost, 2005;

8. NISTEA Cornel, Inocenţa şarpelui, Cluj-Napoca, Teognost, 2008;

9. NISTEA Cornel, Întâlnirile mele cu Orlando, Alba Iulia, Unirea, 2012;

10. NISTEA Cornel, Însemnări critice, Sebeș, Emma Boooks, 2017;

11. NISTEA Cornel, Jurnal: 1977-1984, Sebeş, Emma Books, 2013;

12. NISTEA Cornel, Papagalii mei adoraţi: proză scurtă, Cluj-Napoca, Context, 2004;

13. NISTEA Cornel, Ritualul bestiei: Amintiri din şezlongul albastru, Cluj-Napoca, Teognost, 2008;

14. NISTEA Cornel, Roses blanches et autres contes, Cluj-Napoca, Risoprint, 2019;

15. NISTEA Cornel, Tragismul exilului românesc, Sebeș, Emma Boooks, 2016;

16. NISTEA Cornel, Ultimul în Eden: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014;

17. NISTEA Cornel, Vânzătorul de apă colorată: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2020;

18. NISTEA Cornel, Vedenia, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015

19. ***, Cornel Nistea în opinii critice, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014.

 

 Constantin Stancu ©

 

Daniel Marian, un poet într-o lume sălbatică...

 

Un protocol pentru o fericire sălbatică

 

Daniel Marian este neliniștit, transmite poeziei șampania unei fantezii bine dozate. Într-o lume în mișcare, care își ascunde tainele în ziduri repede doborâte, la margine de timp, el se trezește față în față cu sălbăticiunile care populează viața, care sunt simboluri pentru fricile noastre cele de toate zilele. Poetul nu poate controla fluxul de evenimente, răspunde cu poeme de toate felurile, motive luate din viața de zi cu zi, motive personale sau motive care ne privesc pe toți.


Volumul de versuri Daniel Marian, sălbăticiuni*, apărut la Editura Castrum de Tymes în anul 2024, ne arată că suntem în fața unui tablou liric oferit de poet, cu toată sălbăticia celui care fuge de vremurile care i s-au dat în dar. Dar le iubește, iubește viața, disperarea, motivele care se ascund după cuvinte șmechere. Ce este viața? Iată o întrebare pentru care poetul oferă regatul său de cuvinte: „ce e viaţa dacă nu un premiu de consolare/ în faţa veşniciei care nu ne mai ajunge” (p. 65).

Ceea ce poate face omul este fuga din fața mișcărilor societății tot mai complexe, mai complicate, sălbatic de interesantă. O fugă preluată din celelalte arte, film, pictură, dans, chiar sport artistic: „fii sincer cu cele câteva vieţi de pomană/ descarcă-ţi desaga cu tot ce insistă” (run forrest run, p.9).

Frumusețea este prezentă, dar raiul se ascunde în frică, în spasm, în moartea cea de toate zilele: „ce nu murea de glonţ murea de/ plictiseala imaginilor rupte din rai” (îmbracă-te, p. 10).

Există un început, există un sfârșit, poetul și-l asumă ca parte a vieții sale, ca parte a operei sale. Este spectatorul de lux a unui sfârșit anunțat (a și scris un volum dedicat Apocalipsei), la începuturi nu a fost martor, dar fenomenul vine spre om cu toată deschiderea: „imediat după sfârşitul tuturor lumilor/ au mai fost o zi şi o noapte/ mai lungi decât toate la un loc atunci/ când s-a stabilit aria cerului/ s-au numărat cele trebuincioase apoi/ toată ziua păsările rele au sfâşiat şi schilodit/ până au decimat cerul astfel încât/ în cele din urmă să credem/ că a fost cândva un cer/ întreg şi fericit” (o minimă statuie, p.14). Este această realitate o iluzie? Nu o spune direct, o spune prin destrămarea lucrurilor, prin spaima de durerea oferită de această realitate, uneori atroce, provocând instincte, agresiuni. Sălbăticiuni fugind de finalul pe care-l privesc și consideră totul o închipuire…

Măsura eternității este o zi, o singură zi. Poetul o descoperă, la fel ca oricare dintre noi, se miră de matematica sălbatică care îi modelează mintea: „cum sare peste rând şi înalţă privirea/ aceeaşi zi agitată sărbătorită la infinit/ împachetată în letargii ca-n foi de ziar/ în care citim cum calendarul nu merge/ de multe ori la apă fiindcă până la urmă/ se va îneca într-o lacrimă de crocodil/ zi adusă cu greu pe lume cu forcepsul/ şi cu şpaga şi înfăşurată cu giulgiu din/ foi de viţă aceeaşi zi din oala cu sarmale/ când spunem rămas bun şi la mulţi ani/ ca şi cum mai contează înainte şi după/ ziua aceasta parc-ar mai fi alt nimic” (iată, p. 17).

Există un dramatism în această zi, ființa a fost înghesuită într-o unitate de măsură, este captivă, nimicul este totul, spaima naște o nouă specie, una care fuge de timp, învăluită în timp.

Oamenii sunt singuri într-o comunitate din care au iluzia că fac parte, singurătatea fiecăruia, singurătatea a opt miliarde de ființe, sălbatice în carapacea lor, dar singurătatea are un mister, teama aduce poezia, mirarea, moartea, profitul cel de toate zilele, ca în poemul singurătatea oamenilor, p. 21. Cele o mie de vaci care sunt pregătite să ne ofere hrana cea de toate zilele sunt fericite, ele nu știu viitorul care se prelinge pe o pajiște înflorată, mirositoare, ele sunt acolo, poemul o mie de vaci fericite, p. 19 ne arată posibilitatea de a fi fericiți cu adevărat, dacă intrăm în schema de ansamblu a lumii.

Iubirea a devenit imposibilă, lumea s-a uzat, a îmbătrânit, nu mai are energiile necesare, iubirea se închide în neputințe, limitări, tablouri prefabricate, există un poem care ne arată starea, elegia prefacerii în molozul universal, p. 31.

În toată această schimbarea a schimbărilor, Dumnezeu este prezent, el deține punctul de echilibru, oamenii au iluzii legat de divinitate, se prefac în ființe care înțeleg neînțelesul:e un bătrân albit care şade în cer/ scornind lumi prefăcute

mereu pe terminate/ semnând iertări şi pedepse grele/ pentru tot felul de inadaptaţi/ necopţi şi indisciplinaţi/ când Dumnezeu e atât de tânăr/ cel mai tânăr/ aflat abia la începutul veşniciei Sale” (cine a zis că Dumnezeu p. 42).

Problema divină pune și problema organizării cosmosului, a lumii, ceva trebuie pus la punct, sălbăticiunile trebuie ținute la respect, altfel nu ar fi un început și un sfârșit bun de pus în ramă: „Doamne, ai înţeles greşit să pui lunea înainte de joi!/ cu duminica puteai să faci ce vrei s-o laşi departe/ înspre niciodată sau ducând-o lângă ziua de apoi/ s-o spânzuri acolo ca-n grindă s-o umpli de scame/ de griji şi de nevoi – dar ce-ai avut de câştigat cu/ eroarea asta geopolitică menită să dărâme întreagă/ şandramaua săptămânii care se mai ţine într-o/ toartă de ceva neclarificat într-o spiţă şi-ntr-un” (brusture de timp, p. 34).

Omul are umbra sa, necesară, ea ține în echilibru dinamica vieții, realitatea morții, disperarea ascunsă după o logică bine construită: „umbră antemergătoare/ umbră de pază/ umbră escortă/ umbră însoţitoare de bord/ umbră gest al furnicilor căutând pâlnia/ prin care să extragă realitatea/ din teritoriile ocupate ale minții/ umbră de ciupercărie/ umbră de siloz şi/ umbră de sălbăticie” (umbră, p.29). Nu este îngerul personal, nu este arhetipul etern, este umbra care face posibilă sălbăticia luminoasă. O lumină sălbatică este în ființă, ea generează umbra, poetul o simte, o acceptă, se revoltă, are un poem pregătit.

Valoarea omul depinde de multe necunoscute, cinic, poetul afirmă: „cântărești mai mult decât greutatea ta în aur/ cu tot cu aură și gravitație la care se adaugă/ câteva grame de suflet, un promontoriu de/ carne și oase la un râu de vodcă în sânge/ și o tonă încă neexplodată de rahat!” (oricum, se știe, p. 58). Este o întrebare care generează angoasă, responsabilitate evitată, ascunsă în șmecheria umană, capabilă să creeze aparențe bune de telenovela publicitară.

Daniel Marian își lasă poemul să zburde, semnele de punctuație sunt lăsate în urmă, ceea ce contează este versul sălbatic, după canoanele moderne. Se joacă mereu cu omul dispus să citească, titlurile sunt fie la început de poem, fie la final, fie sunt încrustate în corpul textului liric. Vrea să atragă atenția prin forme exterioare asupra mesajului, să expună un poem nud pentru cititor. Există o democrație a cuvintelor, ne flutură dicționarul este cel de toate zilele, versetele sunt brăzdate de gânduri formule, ele dau sensul și ascund frica. Poetul este și el în timpul vieții sale și fuge de sălbăticiuni. Pe alte locuri exagerează, sunt locuri comune, ele exprimă o stare de moment, personală, mundană. Sunt și versuri facile, aparent făcând parte din tema generală: „dezrâiesc capre dau dracii de smoală/ şi le pun pufi să se prefacă îngeri/ fac experimente toate reuşite pe/ năzbâtii nicicând ajunse la saţietate/ iată şi o ofertă – o mie de euro şi/ vă aduc ieri şi alaltăieri de funie acasă” (dezleg de farmece fac minuni, p. 52).

Are și capacitatea de a avertiza cititorul, poezia nu mai este ce a fost, există o lașitate a celui care scrie, a abandonat cursa, a ieșit din curente, stiluri, accente, e liber, inclusiv să se lase otrăvit de un tsunami mediatic: „ce zici mai ducem la muls limba română/ sau la second-hand sau la groapa comună/ de când treişpe seamănă pericol cu paişpe/ hârtia-i doar un motiv de aripi expirate şi” (scrisul un şarpe otrăvitor care muşcă, p. 35).

În acest context, ce este realitatea? El mizează pe cititor, pe disponibilitatea acestuia de a pricepe convulsia lirică: „câţi oameni sunt atâtea realităţi/ care mai de care scrobită şi poleită cu aur/ ţeapănă ca un morcov pizmuit de iepuri/ la un turnir pentru supravieţuire/ importantă rară autentică genială/ realitate de diamant de safir de smarald/ de topaz de opal de rubin de ochi/ fermecat al pământului şi al cerului/ e frumoasă ideea de realitate comună/ dar toate acestea s-ar descompune/ în faţa naivităţii materiei nu ar avea loc/ iar tăria spiritului ar fugi pe câmp” (roată dinţată stricând un întreg mecanism, p. 47).

În acest univers sălbatic mai există ceva, este frumusețea ascunsă, poetul îi face față și ne scrie o epistolă: „cel mai frumos lucru/ şi cel mai cinstit/ e că se pot privi în ochi vieţuitoarele/ oameni cu oameni cu animale cu plante/ ordinea şi ierarhia nu mai contează când e vorba de privire/ schimbul de iubire şi ură/ se face de îndată pe loc ca un cântec/ de sirenă pe un catafalc de mare (cel mai frumos lucru, p.59). Încastrarea într-un lanț viu aduce frumusețea sălbatică, ordonată de spaime, cântec, infinit albastru.

Cu acest volum de versuri, poetul și-a fixat o altă perspectivă, una mai gravă, mai profundă, joaca de-a poezia mundană a dat roade, frica de un final la care este martorul ales, pus să scrie despre descompunerea unei ere și coagularea alteia, despre o sălbatică realitatea de unică folosință este tema.

Daniel Luca scrie în prefață: „Tot felul de jivine, de sălbăticiuni, ne înconjoară ori își fac cuib în noi înșine, până într-acolo încât noi înșine devenim asemeni lor. Acestea nu se lasă domesticite cu una, cu două, așa încât trebuie să ne obișnuim cu ele, să le acceptăm ori, din contra, să ne ridicăm la luptă. În viziunea lui Daniel Marian (sălbăticiuni, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2024), asta înseamnă viața, o permanentă luptă, dar și bucuria trăirii” (Fericirea de a fi singur, p. 7).

Poetul aduce argumente legate de viață, bucurie, un protocol universal, cu accente religioase și spirituale, cu el existența devine posibilă: „s-ar retrage în adevărul de la început/ pe care n-au apucat să-l împartă ca/ pâinile peștii și vinul marelui protocol/ dacă întreaga înfăţişare a lumii ar fi/ lepădată ca o faţă străină de masă/pe care dansează strâmb bucatele/ şi privirea de lup a celorlalţi monştri/ ce au să mai vină – zace decapitată” (ce ai spune dacă toate cercurile, p. 11).

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. „Acolada”, nr.10/2024

 

*Daniel Marian, sălbăticiuni, poeme, 72 pagini, Giroc: Editura Castrum de Tymes, 2024. Prefața: Daniel Luca. O carte de vară.