Ioan
Alexandru: satul, cultura universală şi valorile naţionale…
Întoarcerea
lui Ioan Alexandru, Antologie de Nicolae Băciuţ (Târgu Mureş: Editura Vatra
veche, 2015), pune problema reîntoarcerii poetului la poezie. O carte de suflet
în care Nicolae Băciuţ, poet şi el, redactor de reviste, scriitor cunoscut,
realizează un portret al poetului în vremuri aride. Antologia readuce în
memoria cititorului şi a iubitorului de literatură viaţa poetului, cărţile
sale, cuvintele puse în poeme şi-n dialogurile purtate cu oamenii vremii sale.
Ioan Alexandru a fost uitat pe
nedrept de o parte a criticii literare preocupate cu un ritual narcisist pretins
original. Opera sa este un argument pentru perenitate. Poet creştin, îndrăzneţ,
călător în labirintul luminii şi al lumii, a lăsat un semn puternic privind
legătura omului cu Dumnezeu în logica frumosului… Poetul a fost dedicat,
constant în creaţia sa, poezia sa rodul unei revelaţii particulare. Poetul nu
poate fi confundat cu nimeni, este unic prin operă, viaţă, suferinţă.
Antologia ne prezintă întâlnirile
scriitorilor contemporani cu Ioan Alexandru, vremea în care a trăit, impactul
produs de imnele sale asupra
cititorului pasionat. Sunt reţinute câteva teme preferate ale poetului: iubirea
deschisă, lauda lui Dumnezeu, legătura cu pământul pe care s-a născut, semnele
pe care poezia le pune între paginile eternităţii, lumina care mângâie oamenii,
iluminarea necesară, poetul şi pustia faţă în faţă, jertfa martirilor pentru
credinţa creştină, trăirile artistului autentic în epoca modernă afectată de
iluzia eternităţii pusă în mintea oamenilor de curentul postmodernist.
Cartea ne prezintă o scurtă fişă
biobibliografică, datele sunt necesare, viaţa unui poet are impact în vremea
vremii sale.
Nicolae Băciuţ reţine: „Prin Ioan Alexandru, imnul a
fost reînscris în circuitul de valori ale artei şi credinţei noastre. Imnul,
spune Ioan Alexandru, într-un interviu realizat de Constantin Coroiu (Dialoguri
literare,Junimea, 1976): ≪nu te lasă pe drum, nu te lasă suspendat, se face
punte pentru a-ţi putea continua călătoria≫” (p.9).
Ana Blandiana reface scena unei întâlniri magice,
într-o chilie, cu poetul: „Scena se petrece în partea cu fereastra, Alexandru
stă pe fotoliu şi citeşte de pe o foaie A4 acoperită cu poeme scrise mărunt, în
timp ce noi îl ascultăm înghesuiţi în celălalt fotoliu. Scrisul este aproape
ilizibil din cauza creionului decolorat şi a hârtiei proaste şi mototolite
(ne-a spus că a înghesuit totul pe o foaie pentru că a fost singura hârtie pe
care o avea), dar poeziile erau neobişnuite, nu semănau cu nimic, păreau să trăiască
în sine, ardente, încrâncenate, explozive. Cred că pe acea coală ministerială
(cum se numea pe atunci hârtia albă A4) se afla aproape tot volumul ≪Infernul discutabil≫” (p.11).
Ioan Alexandru a fost un cărturar român discret şi
important, cultivat, preocupat de marile fapte ale oamenilor în istorie,
cunoscător al limbilor vechi (ebraica şi greaca), cu acces direct la textele
sacre, a reuşit să prindă fiorul unic al revelaţiei autentice, netrucate de teologi
sau literaţi la modă. A avut curajul să ducă semnele creştine în piaţa publică,
în parlament, în locuri mai puţin obişnuite, să-i confrunte pe oameni cu
Dumnezeu, direct, simplu, energic.
Răspunzând unei întrebări puse de Nicolae Băciuţ în
anul 1982, Ioan Alexandru defineşte imnul ca un semn al unei spiritualităţi
profunde:
„ - A scrie imne
înseamnă a te înscrie într-o tradiţie multă vreme ignorată. Acum se manifestă
un interes aparte pentru cultura bizantină, pentru cultura Răsăritului, pentru
felul răsăritean de a gândi. Acum, la universităţi din diverse locuri se
descoperă dimensiuni noi ale acestei spiritualităţi. A te ocupa la noi de imne este un lucru firesc. Aici e
spaţiul convingerii că omul ţine de eternitate. Pentru noi există credinţa că
spiritul e veşnic” (p.21).
Pentru a arăta calea unui poet autentic, vom reda din
cuvintele poetului aşa cum apar ele în dialogul purtat cu reporterul Nicolae
Băciuţ, tot în anul 1982:
„- Sunt fericit că m-am născut la ţară, într-un sat,
în Transilvania. Contactul cu cosmosul, cu stelele, cu pământul, cu iarba şi în
plus o copilărie în toată splendoarea ei – toate acestea într-un sat intact, în
toată frumuseţea lui. Momentele fundamentale ale formării mele ar fi întâlnirea
cu satul, cultura universală şi valorile naţionale”(p.25).
Titlurile cărţilor sale sunt exemplare, redau esenţa
poeziei: Cum să vă spun, Viaţa,
deocamdată, Infernul discutabil, Vămile Pustiei, Poeme, Imnele Bucuriei, Imnele
Transilvaniei, „Imnele Moldovei, Imnele Ţării Româneşti… Toate vestesc o
luptă cu arta experimentală şi distanţarea de „arta urâtului” practicată în
ultimii ani în România, un fel de revoltă injustă a scriitorilor cu lumea, cu
Dumnezeu, cu oamenii, o revoltă fără ieşire pe uşa de serviciu a istoriei.
Citind poezia lui Ioan Alexandru redescoperi candoarea începutului de lume,
pământul ca o vibraţie iniţială, ca răspuns la cuvintele Creatorului, starea de
imn, unică şi irepetabilă, legătura cu marii artişti: Eminescu, Enescu, Blaga,
Brâncuşi…
Iată un răspuns dat poeţilor de astăzi: „Numai cel
pătruns de focul sacru al limbii şi al iubirii de neam. Numai un mare poet convins
că, în scrierea cu sine, dragostea înseamnă şi ≪stingere de sine≫, în 1973 şi-a ales ca temă
a tezei de doctorat: Patria la Pindar şi
la Eminescu” (p.30, Lazăr Lădariu).
Putem concluziona cu versurile poetului: „N-a mai rămas din toate câte sunt/ Decât
iubirea devenind Cuvânt...” (Imnul întoarcerii” (p. 73). Iubirea dinamizează istoria
şi noi devenim mai aproape de arhetipul ce îl avem ca tipar întru dumnezeire.
Câteva date: Ioan Alexandru (n. Ion Șandor), născut la 25
decembrie 1941, la Topa Mică, județul Cluj - d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania… E mult, e puţin? Timpul
rămâne cu sinele său şi ne redă poezia din cele create…
Din anul 1969 Ioan Alexandru a fost membru al Uniunii
Scriitorilor din România, a susţinut seminarii de poezie comparată şi cursuri –
de limba şi civilizație ebraică veche
la Universitatea din Bucureşti şi de spiritualitate bizantină la Institutul de
arte plastice "Nicolae Grigorescu", dovedind că un scriitor poate
dinamiza lumea prin Logos…
Antologia lui Nicolae Băciuţ face parte din Colecţia
„Marea Unire – 100”, un eveniment important pentru istoria românilor, când
imnele devin rugă şi pământul radiază eternitate cu iarba care apare
victorioasă oriunde în ţară.
În carte sunt anexe, fotografii, poetul are o aură
greu de egalat, mai ales prin francheţea viziunii sale, una corectă:
„Singurii poeţi care au rămas
sunt poeţii creştini, spunea Ioan
Alexandru, în 1991, (într-o
conferinţă publică susţinută la Brăila, la
primul Festival Naţional de
Poezie Creştină „La început a fost
Cuvântul”), pentru că au
obiect! Poezia modernă nu mai are obiect.
Nemaivestind Învierea lui
Christos, ce să mai vesteşti, ce să mai
spui? (p.9)”
Constantin Stancu