Normalitatea
lirismului şi umorului
(Mihai
Manolescu, Între liric şi satiric,
Bucureşti: Editura ANAMAROL, 2015)
Mihai Manolescu
este un poet sincer. Volumul Între liric şi satiric ne prezintă
într-un limbaj direct viaţa bărbatului la 35-40 de ani în stilul vintage. Poeme în stil vechi şi, totuşi,
valoroase, ceva atins de ani, cu valoare sentimentală şi eleganţă, un neologism
la modă, fără explicaţii în dicţionarul limbii române, cu adresă exactă pentru
noua generaţie dornică de nou, fără a abandona valoarea aceea unică pusă de
mireasma timpului. Fără complexe,
comunică în direct stările sale, pune umor în versuri, preferă stilul clasic.
Ne reaminteşte de perioada clasică a literaturii: Topârceanu, Minulescu,
Cincinat Pavelescu. Este un răspuns al generaţiei tinere la direcţia
postmodernistă şi la arta urâtului practicată în ultima perioadă în literatura
română.
Prin umor, prin
candoare, prin bucurie el exprimă stări, fapte, vremuri, oameni… Simplitatea sa
ascunde un moralist bine temperat, un iubitor sincer al frumosului, al iubirii.
Linia directă dintre scriitor şi cititor este mereu deschisă, poetul priveşte
amuzat la anotimpuri, insecte, drame, iubiri imposibile sau reale, are un mesaj
pentru fiecare. Un suflet deschis, cu energii nebănuite, cu ochiul atent pe
esenţe şi pe aparenţe în acelaşi timp, cu zâmbetul pe buze. Se mişcă dezinvolt
printre idei şi teme, lipseşte angoasa poetului căzut în mijlocul unor drame
fără sfârşit. Editura Anamarol îl girează cu entuziasm şi multă sinceritate.
Mizează pe atracţia pe care o exercită poetul asupra cititorului, pe umor, pe
bucuria de a redescoperi lumea frumoasă a poeziei în stil clasic. Versul curge
simplu, continuu, nu sunt metafore abisale, sunt priviri libere într-o lumină
de aprilie cu pomi înfloriţi.
Temele abordate
în volum sunt cele obişnuite: umbra, ploaia, iubirea, sinceritatea, poezia din
imediata apropiere a celui deschis la miracole, stropii de iubire, călătorii în
timp, cântecul de toamnă, dimineaţa, vacanţa cu dinamism, transportul în comun,
etc. Umorul este prezent prin alegorii, vorbe de duh, ghiduşii. Titlurile
poemelor surprind: Magna cum fraude,
Maşina de vise, Strănută păpădia, „Mâncare” sănătoasă, Vechile metehne,
Bugetul, etc.
Temele fierbinţi
ale generaţiei sale sunt redate cu luciditate şi tristeţe, cu sinceritate şi
angajare:
I-ai luat de
tineri, i-ai luat iute
Prea devreme
dintre noi.
Cred în toate
cele sfinte,
Dar dreptate
parcă voi.
N-au purtat cu
ei păcate,
Nici prea multe,
nici prea mari,
Să plătească
după fapte
Osândiri atât de
tari.
Doamne, eu te
rog promite
Că de-acum te
vei gândi,
Şi cu grijă vei
decide
Cine, pentru
ce-o muri. (Te rog, Doamne – În memoria
victimelor de la Clubul Colectiv p. 48).
Volumul începe
cu o tandră căutare a iubitei, prin cele create, prin stele, prin vânt, prin
stropi, prin poezie, prin neantul, totuşi, generos, posibil loc al amantelor
create special pentru poet.
„Eu te caut în
versul/ Scris de-atâţia poeţi,/ Tot sperând unei vieţi/ C-ai să vii să-i dai
sensul” (Eu te caut, p. 7).
Insectele, animalele
sunt invitate la spectacolul liric, ele devin partenere ale poetului şi
înlocuiesc metafora abruptă şi sensurile dramatice: Puricele, albina, leul, musca,
lupul, gâza peltică, pisicuţa, păpădia… Există şi o grădiniţă a animalelor…
Mihai Manolescu
este un poet delicat, atent la cele din jur, la evenimentele zilnice. Rutina
devine motiv de ironie, de umor, de evadare din stresul zilnic, din anonimatul
ritualului necesar. Da, el evadează cu nonşalanţă, cu bucurie, cheamă la
fericire într-o lume alambicată. Ochii poetului nu văd dramele, văd parte
lirică, arta este un mod de a întoarce spatele urâtului care tinde să invadeze
spaţiul nostru spiritual.
Întrebări grele,
destinul omului este abordat cu sinceritate şi fără fiţe. Adolescentul ar dori
să fie aviator, avocat, contabil, profesor. Toate sunt profesii bune, toate au
partea lor de uimire. Poetul are cel mai optim răspuns într-o lume cu o
infinitate de posibilităţi: „Gata, ştiu ce vreau de-acuma:/ Mă voi face
musafir/ Voi petrece zile-n şir/, Chefuind cât ţine lumea” (Ce m-aş face de m-aş face, p. 92).
Există optimism
acolo unde omul priveşte cu umor propriile iluzii!
Mihai Manolescu,
pozează în etern îndrăgostit, în bărbatul seducător, cu daruri care atrag
femeile, este ironic în momentul când îşi doreşte să fie în prezenţa femeilor: Du-mă Doamne între doamne… „Du-mă Doamne
între doamne/ Şi prefă-mă în parfum,/ Să le-nvălui ca un fum,/ Fără ca să mă
condamne” (p. 38).
Standardele
moderne, goana după automobile puternice, după o viaţă în care viteza este
regula celui puternic, omul sincer se-ntreabă de ce un simplu cal este la
putere, nu elefantul, nu boul, nu leul, da, calul e mereu la modă, învăţat să
poarte greul-greu: „Uite-aşa rămânem dară/ Să ne-credem doar în cal/ Doar cu el
se mai măsoară/ Dacă eşti, sau nu… pe val”.(Încă-i
calul la putere, p. 79).
Mihai Manolescu
oferă cititorilor săi un lirism special, nu neapărat original sau care să
atragă atenţia prin exagerări la modă. Este de stil vechi pentru vremuri noi,
complicate, vremuri care tânjesc după romantism, umor, libertate într-o lume
normală. El nu ocoleşte problemele, le abordează cu umor şi autentică
sinceritate, abrupt şi pe drumul cel mai scurt.
Poetul va trebui
să fie atent la opera sa, cu timpul va evita nerăbdarea de a finaliza o poezie
cu vârful stiletului, vă ştii să găsească bijuteria din versul sprinten, ideea
care să atingă mai profund mintea cititorului. Cu siguranţă, are prietenii săi,
cititori discreţi şi prieteni adevăraţi.
„Mi-e dor cu-o
strângere de mână/ Să ne-nţelegem între noi,/ Nu să semnăm o săptămână/
Contracte lungi, cu mii de foi”. (Mi-e
dor de ce-am avut odată, p. 49).
Constantin
Stancu
