Şi, oarecum
pentru a continua, doar în altă formă şi pe alt palier ideile conţinute în
textul-citat de mai înainte, îmi permit să redau o discuţie pe care personal am
avut-o cu Mihai Sin în anul 1996…
MIHAI SIN: „-Din
păcate, acum problema se pune altfel: mai poate fi scriitorul «persoană publică»,
din moment ce aproape nu mai are public?”
Dumitru
Hurubă: -Stimate domnule MIHAI
SIN, vă număraţi printre foarte puţinii scriitori importanţi ai literaturii
române care au reuşit să traverseze cu bine „momentul 89”, ba chiar publicând
un roman de câteva sute de pagini, în două volume – Quo vadis, Domine? –,
sunteţi mulţumit?
Mihai Sin: -Recunosc, am avut şi
momente de mulţumire legate de acest roman şi văzându-l încheiat. L-am scris în
împrejurări deosebite pentru mine, ca şi cum ar fi trebuit neapărat să-l scriu,
având de îndeplinit un fel de „datorie” faţă de cine, faţă de ce, e mai greu de
spus. Şi poate ar suna prea patetic, poate chiar „grandilocvent” pentru
vremurile noastre atât de „pragmatice” şi, în bună măsură, bicisnice.
„Mulţumirea”, atâta câtă o fi fost, a alterat sau în anumite situaţii a fost
copleşită de stări de îngrijorare, nelinişte sau chiar consternare, privind
starea literaturii de la noi, dar nu doar de la noi. Dar sunt mulţumit şi
pentru că n-a trebuit să mă „schimb” cum au făcut-o destui.
D.H. -Vom reveni cu îngăduinţa dumneavoastră, la
acest roman puţin mai încolo... Spuneţi-mi acum, vă rog, cum se vede producţia
de carte românească dinspre Târgu-Mureş? În primul rând din punct de vedere
calitativ. Mă gândesc la puzderia de autori, mulţi nepublicaţi înainte de ’89...
M.S. -Târgu Mureş e oraşul unde-mi am „reşedinţa” ca să spun aşa, dar atâta
tot. Probabil la asta v-aţi referit. Nu e câtuşi de puţin un loc „binecuvântat”
din punct de vedere cultural, iar din atâtea altele, probabil şi mai puţin.
Altfel, cred că de pretutindeni se vede acelaşi lucru: multă confuzie,
producţie de carte incredibil de inegală, cărţi demne de toată stima,
„sufocate” de „hibrizi” bizari, fără nicio valoare. Mă rog, e treaba fiecăruia
să-şi cheltuiască banii cum vrea, dacă ţine cu orice preţ să-şi vadă numele pe
o copertă. „Dacă aşa vrea muşchii lui” – ca să citez această expresie „enormă”,
care a apărut în ultima vreme, parcă special pentru perioada aceasta. Sau o fi
mai veche şi eu am receptat-o târziu?! Şi asta se poate. În orice caz, cei mai
mulţi dintre cei ce-ar trebui să facă o anumită ordine şi în „producţia de
carte românească”, cum bine i-aţi spus, se pare că au alte treburi: se admiră în
oglinzi şi scot gemete de plăcere, iar din când în când ţipă unii spre alţii,
adică „colocviază”, cât sunt de frumoşi şi de deştepţi. Cu siguranţă că trebuie
îndurate şi astea, dar nu e deloc uşor…
D.H. -Credeți
că e un câştig sau o pierdere pentru scriitor dacă el devine persoană publică?
M.S. -Cândva, pretutindeni în lume, în
perioade faste pentru literatură, cred că a fi „persoană publică” a fost pentru
scriitor un câştig chiar şi atunci când unii n-au suportat „povara”
notorietăţii, dar asta e o altă problemă… Din păcate, acum problema se pune
altfel: mai poate fi scriitorul „persoană publică”, din moment ce aproape nu
mai are public? Cum spuneam acum vreo doi ani (la un colocviu!), scriitorii au
ajuns să se citească doar între ei, şi asta în cel mai bun caz. „Publicul” a
fost atras şi cucerit de alte „domenii”, ca şi de tot felul de „scriitori” care
oferă în porţii considerabile “dulceţuri”, „otrăvuri”, false probleme și
mai ales „nicio problemă”, texte de „mestecat” precum chewing gum-ul, de pildă.
D.H. -Aţi făcut parte din extraordinarul grup de
scriitori care a început să editeze la Târgu Mureș seria nouă a revistei „Vatra” – cea mai
importantă revistă de cultură editată în provincie… Sunteţi dispus să vorbiţi
puţin despre ea? Ce a însemnat pentru dumneavoastră, pentru ardeleni şi pentru
scriitorimea română în general?
M.S. -Au fost destule „voci”
(neoficiale, desigur, pentru că cele oficiale, dintotdeauna…) care au susţinut,
în anumite momente, că „Vatra” a fost cea mai bună revistă din ţară, nu doar
din „provincie”. Noi n-am avut „complexe provinciale”. Dimpotrivă, „am dat
tonul” nu o dată, iar în privinţa „rezistenţei” culturale, literare şi chiar
politice, cred că într-adevăr meritele revistei au fost foarte mari. Dar ce-aş
putea să vă spun acum în plus? Adevărul e că nu sunt deloc „dispus”, n-am
niciun chef să vorbesc despre „Vatra”.
Multe dintre lucruri au fost deja uitate, minimalizate, falsificate. Teritoriul
a fost repede cucerit, cum se întâmplă întotdeauna, de inşi care-şi arogă tot
felul de merite, „se lustruiesc pe sine”, emit inepţii, unii dintre ei
detestând „echipa” şi „revista în epocă”. Ce poţi să le faci? Trebuie lăsaţi în
pace, sunt de neoprit în demersurile lor de a se „nemuri”. Dar tăcerea este
totuşi mult mai deasă decât aceste tentative de „istorie literară” falsificată și
îngrozitor de măruntă. Încerc să nu-mi bat capul cu astfel de „probleme” –
oricum, nu le-aş face faţă.
D.H. -Acceptaţi ideea că, în momentul de faţă
literatura şi cultura seamănă cu o apă tulbure în care, rar, mai pătrunde câte
un şuvoi de limpezime? Credeţi că aceasta ar fi „normalul”, sau „un normal”?
M.S. -Accept în întregime ideea. Şi o
fi “normal” să se întâmple astfel, din moment ce, de multă vreme, „anormalul”
face parte din vieţile noastre, din
„normalitatea” noastră.
D.H. -Sunteţi de acord să ne întoarcem puţin în
timp şi să-mi vorbiţi despre romanul dumneavoastră Schimbarea la faţă? Ideea
acestei întrebări este legată de faptul că, îmi amintesc foarte bine, în ziarul
„Scînteia” a apărut atunci un comentariu nesemnat, extrem de dur la adresa
cărţii. Vi se aduceau, între altele, acuzaţii de pornografie, vulgarităţi etc.
Ştiţi, sau bănuiţi, care a fost cauza reală a atacului şi cine NU a semnat
materialul respectiv?
M.S. -Consider şi azi că Schimbarea la faţă
e un roman profund protestatar. L-am scris cu o mânie rece şi cu o exasperare
controlată, cel puţi aşa îmi amintesc, şi nu „şopârle” sau tot felul de
găselniţe au provocat reacţiile amintite (şi încă multe altele), ci întreaga
substanţă a cărţii. Printre altele, cred că a iritat în mod deosebit un
capitol, să-i spun „eseistic”, despre
„micul şef” şi despre ascensiunea lui Hitler la putere. Dar nu Hitler,
ci Ceaușescu
a fost ţinta mea reală, iar acest lucru a fost observat de către „vigilenţii de
serviciu”. Cum însă nu se putea spune pe faţă că şeful, tovarăşul a fost astfel „zugrăvit” într-o carte (prea mulţi ar
fi trebuit să plătească lipsa de vigilenţă înainte de apariţie!), s-a găsit
soluţia cu „pornografia”, „vulgarităţi de limbaj” etc. E ciudat că, după atâta
timp, nimeni din cei „responsabili” atunci, la „Scînteia” sau la Secţia de
presă a C.C., nu îndrăzneşte să dea la o parte “vălul” anonimatului. Da, eu
cred că ştiu cine a scris acel articol. Dar nu am suficiente probe ca să fac
public acel nume. Şi chiar dacă aş avea,
n-am nicio dorinţă de „răzbunare”.Ar fi doar un fapt de istorie literară şi,
poate, un motiv în plus de a-l împiedica pe acel autor să mai comită şi alte
„mizerii”, cu altă mască, în vremurile noastre. Deşi, cine şi ce îl poate opri
pe „tipul abject” din acţiune?! Până la urmă, poate că totuşi careva dintre cei
implicaţi va vorbi, doar s-au făcut atâtea alte „dezvăluiri”, mult mai
importante, nu-i așa?! Dar am serioase
rezerve. De obicei, genul acesta de indivizi “dezvăluie” doar ceea ce le
convine.
D.H. -Revenind la noul val de scriitori:
consideraţi că ei sunt comentaţi corespunzător de critica literară? Şi,
oarecum, în context: ce părere aveţi despre grupuri şi partizanate literare?
M.S. -Dacă există un „nou val”, n-am
nicio îndoială că nici ei, ca şi cei mai „vechi”, nu sunt comentaţi
corespunzător. Despre „grupuri” şi „partizanate literare” ce pot să vă spun? E
o realitate pe care o cunosc şi pe care încerc de-o viaţă s-o iau ca atare sau
s-o ignor. Uneori reuşesc, alteori mai puţin. E mult, infinit mai greu să fii
„izolat”. Asta irită, aş zice chiar că „întărâtă”. Altfel, n-ai ce face, există
oameni care aşa vor ei să-şi ducă traiul, sau nici nu pot altfel: în grupuri,
în cete, uneori chiar în haite. şi, fireşte, nu e vorba doar de scriitori.
D.H. -Unii scriitori vorbesc despre model-modele…
Aţi avut, sau aveţi? Vă convine să se spună despre dumneavoastră că scrieţi
ca…?
M.S. -Că-mi convine sau nu, s-au făcut
destule asociaţii între proza mea şi a altor scriitori, mai ales de pe alte
meleaguri. Alteori s-au făcut asociaţii şi cu viziunea unor regizori-cineaşti…
În general, pot spune că aceste comparaţii n-au fost excesive şi rareori le-am
considerat „nefericite”. Dar „modele” n-am avut. M-am ferit încă de la început
de aşa ceva, aproape programatic. Am încercat să-mi ascult propria voce şi să
„interpretez” substanţa pe care o am, atâta câtă e.
D.H. -Nu puteţi fi înregimentat doar în eșalonul „romancier”, pentru că aţi scris şi
proză scurtă şi eseu… Altceva? De exemplu teatru, poezie… În orice caz, ce loc
ocupă în sufletul dumneavoastră alte genuri literare decât romanul?
M.S. -N-am scris teatru, cu excepţia
unei piese pentru copii, pe care am scris-o de fapt de dragul fiicei mele,
Mihaela. Am scris cândva şi un fel de poeme – mai bine zis nişte „notaţii” ce
se doresc foarte lapidare, „seci”, şi în care poezia trebuie să fie subsumată și
„comprimată”. Dar ştiam că nu pot fi poet, ci doar prozator, iar acele
încercări ţineau mai degrabă de experienţele prozatorului. Altfel, iubesc mult poezia,
fără să fiu un cititor asiduu. Marea poezie – pentru care îmi place să cred că
am „antene” s-o receptez – mă tulbură, mă răvăşeşte, şi nu mă hotărăsc prea
uşor să mă las pradă unor astfel de stări. Îmi place de asemenea proza scurtă,
şi ani de zile am încercat chiar s-o susţin şi altfel decât practicând-o,
scriind mici eseuri, „note”, încurajând autori ale căror texte mă entuziasmau,
dar care erau prea puţin sau deloc băgaţi în seamă de către critica vremii.
Asta a fost în perioada mea de „activism literar”, când m-am risipit în tot
felul de „cauze” mai mult sau mai puţin pierdute. Dar n-o regret şi astăzi
preţuirea şi respectul faţă de acei scriitori au rămas intacte, iar în unele
cazuri au sporit de-a lungul anilor.
D.H. -Vă oboseşte scrisul, sau vă dă o senzaţie de
bine şi chiar de relaxare?
M.S. -„Senzaţia de bine” apare,
într-adevăr, uneori, când sunt cu adevărat mulţumit. Dar „oboseala” înseamnă
cel mai adesea „epuizare”, „sfârşeală”, chiar un fel de „convalescenţă”
prelungită în care am intrat, de pildă aproape de fiecare dată când am pus
punctul final la o carte. Mai sunt însă atâtea alte stări, atâtea alte trăiri,
complicate, complexe, încâlcite chiar sau confuze pe care ţi le oferă scrisul.
Pentru a le descrie, pentru a le mărturisi, e necesară probabil o altă carte şi
o anumită motivaţie. Unii au şi făcut-o, scriind un fel de „jurnal” despre cum
a mers lucrul la un roman, de pildă. Sincer să fiu, n-am simţit niciodată
nevoia să o fac şi nici nu-i prea văd rostul. Aşa cum mi-e greu să-i înţeleg pe
cei ce afirmă cu nonşalanţă că scriu „cu plăcere” şi că „se destind” sau „se
relaxează” scriind. Dar asta e treaba fiecăruia într-un domeniu atât de
manifest subiectiv.
D.H. -Urâţi eroii negativi pentru a-i face cât mai
negativi?
M.S. -Interesantă întrebare… M-am
ferit întotdeauna, la început probabil instinctiv, să-i urăsc pe eroii
„negativi” chiar când sunt foarte negativi. Asta ar presupune, pe plan artistic
şi o deformare, o îngropare a „tuşelor”, apariţia unor „malformaţii”. Ştiu că
am avut un moment de mulţumire când în urmă cu ani, un critic important a scris
că la mine se manifestă o nevoie de înţelegere a lumii pe care o descriu, chiar
şi atunci când anumite aspecte sunt detestabile. Într-adevăr, acesta mi se pare
a fi un lucru esenţial, pe care încerc să-l fac și uneori se
pare că am reuşit: să înţeleg.
D.H. -Cât de normală vi se pare implicarea unor
scriitori în viaţa politică? V-aş da trei exemple: Ana Blandiana, Nicolae
Manolescu şi Octavian Paler. Ce credeţi? Au câştigat ei? Am câştigat noi? Am
câştigat cu toţii sau a fost o pierdere generală: cultură, literatură,
scriitori, cititori, pierzând şi ei ca politicieni?
M.S. -Implicarea unor scriitori în
viaţa politică mi se pare cât se poate de normală. Unora politica li se
potriveşte, altora nu. E o chestiune ce ţine de temperament, de “structură”, de
ambiţii, de himere chiar, şi încă de atâtea altele… Spre politică se poate veni
dinspre diferite profesii, aşa că de ce n-ar fi tentaţi şi scriitorii? De ce nu
prea reuşesc scriitorii în politică? Asta e altă poveste şi am încercat s-o
explic într-un recent interviu publicat în „Luceafărul”. Faţă de scriitori,
„ceilalţi” au o suspiciune în plus, ca şi ceva mai multe prejudecăţi. În
privinţa „pierderilor” şi „câştigurilor”, mi se pare că nu e vorba de nicio
„pierdere” şi de niciun „câştig”. Pur şi simplu se întâmplă ceea ce trebuie să
se întâmple.
D.H. -Înainte de ’89 se vorbea despre „realism
socialist”, acum s-ar putea vorbi despre un realism al economiei de piaţă,
evident în literatură?
M.S. -„Realism al economiei de piaţă”…
Da, se poate spune şi aşa… Există, fireşte, o „literatură de consum”. Ea nu
trebuie să fie neapărat proastă şi detestabilă, după cum extrem de rar se mai
poate vorbi şi de „artă”. Scriitorul occidental cunoaşte de la început „regula
jocului”, în timp ce noi abia acum simţim pe pielea noastră anumite lucruri ce
ţin de duritatea „pieţii”. În Occident, „arta” (nici ea întotdeauna autentică)
s-a refugiat într-un fel de spaţii privilegiate (există un canal TV „Arte”,
nu-i aşa?), „ocrotite” (cum ar fi „campus”-urile universitare), dacă nu cumva
în „rezervaţii”. Dar lucrurile sunt ceva mai complicate şi n-aş vrea să le
„expediez”, vulgarizându-le.
D.H. -Cum colaborează un scriitor de talia
Dumneavoastră cu editurile în momentul de faţă?
M.S. -Prost. Chiar foarte prost. Am
avut deja experienţe „nefericite” cu editurile cu care am colaborat, ba chiar,
din anumite puncte de vedere, detestabile. Dar să vă povestesc o întâmplare: am
parcurs o perioadă deloc scurtă şi uşoară căutând o editură care să-mi publice,
în condiţii „reciproc avantajoase” volumul al doilea al romanului Quo Vadis, Domine? La un moment dat,
am ajuns în faţa unui domn de la o editură „bine situată”, ca să zic aşa. Îl
consideram un distins intelectual. Ei bine, m-a refuzat, invocând anumite
pretexte (că nu vrea să se amestece într-un anumit „conflict” etc.), dar nu
asta era important, refuzul lui fiind previzibil: mi-a spus, printre altele, că
„autorii” nu mai sunt acum în situaţia de a avea anumite „pretenţii”, acum
regulile s-au schimbat, sunt total la mâna editorilor. Şi am simţit în vocea şi
în toată atitudinea lui o satisfacţie joasă, aproape ciocoiască, în care el,
din spatele unui birou, putea „strivi” până şi „un scriitor de talia mea” (ca
să vă reiau expresia). Am avut senzaţia că un fătălău credea că devenise, în
sfârşit „bărbat”. Acum era momentul! Şi specia asta nu era deloc rară, vă rog
să mă credeţi. Sau altă întâmplare, căci, vedeţi, ne lipsesc multe, dar de
“epică” nu ducem lipsă: văzusem la TV o emisiune în care, printre alţi
invitaţi, era şi un tânăr director de editură ale cărui idei mi se păruseră
interesante. I-am dat un telefon, prezentându-mă, adăugând că nu ştiu dacă
numele meu îi spune ceva. „Nu”, mi-a răspuns ritos și
„important”. Am convenit o întâlnire de principiu, dar ştiam că n-o voi mai
avea niciodată. Problema nu e că omul nu auzise de mine, că nu citise un rând
din cărţile mele. Undeva, dacă l-ar fi interesat literatura română, „câtuşi de
puţin” ar fi putut întâlni şi numele meu într-un ziar, într-o revistă. Deci nu
e vorba de orgoliul nostru scriitoricesc, atât cât îl avem fiecare. Dar mulţi
dintre cei intraţi recent în „sistemul de carte” (edituri, difuzare,
tipografii), nu cunosc absolut nimic din literatura română şi vin doar cu o
viziune „inginerească” şi de „management”. Cel mult, li se pare că literatura
română începe odată cu ei. Şi nu puţini sunt cei ce o dispreţuiesc sau chiar o
detestă, ceea ce se vede cu ochiul liber. Oricum, e o realitate îngrozitoare
şi, să recunoaştem, din anumite puncte de vedere trebuie s-o luăm de la
început, alături de aceşti noi „culturnici”.
D.H. -Cum
vă simţiţi după ce aţi publicat o nouă carte? Sunteţi fericit? Nemulţumit?...
M.S. -Asta depinde de carte. De-a
lungul anilor m-am simțit „eliberat” sau am
simţit o „uşurare”, am fost bucuros sau încrezător şi nu de puţine ori trist,
dacă, cuvântul acesta mai spune astăzi ceva, şi îngrijorat, gândindu-mă la ce
mă aşteaptă. Dar dacă situaţia celor ce scot cărţi, să le spun aşa, căci
scriitori profesionişti văd că e tot mai greu să ne numim, va continua să se
înrăutăţească, sub toate aspectele, nu-i exclus să mă simt stingherit, să
mulţumesc „cu umilinţă” la tot mai multă lume „care a contribuit…”, sau chiar să mă scuz „pentru deranj”.
D.H. -Domnule Mihai Sin, ne apropiem de finalul
discuţiei noastre. Au mai rămas doar câteva lucruri de lămurit... La un moment
dat aţi făcut parte din diplomaţia românească... Cu ce gânduri v-aţi implicat
şi ce a însemnat pentru dumneavoastră, ca om şi ca scriitor acest lucru?
M.S. -A fost o experienţă extrem de
interesantă, care a fost posibilă, cum se ştie, în urma unei înţelegeri între
Uniunea Scriitorilor şi Ministerul de Externe, al cărui principal promotor a
fost Laurenţiu Ulici. Deși am rămas la Tel-Aviv
mai puţin de un an, timpul petrecut în Ţara Sfântă merită cel puţin o carte,
îmi spun mereu asta şi sper să mă ajute Dumnezeu să o şi scriu. Dar nu vreau să
scriu despre „viaţa de ambasadă”, ci despre experienţa spirituală pe care am
trăit-o acolo. Am văzut multe şi cred că am înţeles multe.
D.H. -Ce părere aveţi despre pătrunderea în
literatura română a
vulgarităţilor, pornografiei şi obscenităţilor de tot felul? Consideraţi că aşa
e normal, pentru ca... fiecare pasăre să trăiască sau să moară pe limba ei?
M.S. -În ultimii ani am devenit tot
mai „zgârcit” şi exigent cu lecturile mele. Deci vă declar cu sinceritate că nu
m-am întâlnit cu aşa ceva. Dar dacă aşa stau lucrurile şi sunt convins că
„fenomenul” pe care-l semnalaţi există, atunci ar trebui să intervină și
„legea”. Iar dacă ea nu există sau e prea „interpretabilă” și
„laxă”, atunci ar trebui să existe, totuşi, şi alte mijloace de reacţie pe care
orice societate trebuie să le aibă pentru a se apăra de degradare.
D.H. -Sunteţi de părere că există o delimitare
destul de clară între literatură ante şi post ’89? Sau acest lucru se simte/se
va simţi doar la o parte dintre scriitori? Care credeţi că sunt aceştia?
M.S. -Nu mă interesează o astfel de
delimitare, nu-mi spune nimic. Cei ce trasează astfel de „frontiere” o fac de
obicei din interes de „transparenţe”. Cum am mai spus, eu n-a trebuit să mă
„schimb”. Au apărut scriitori noi (unii dintre ei la vârste venerabile, cu
extraordinare cărţi de „memorialistică” – dar care reprezintă, cel puţin câteva
dintre ele, mult mai mult pentru cultura naţională), vor mai fi şi alţii, aşa
aş vrea să privească lucrurile, aşa mi se pare firesc. Am avut destule
„hiatus”-uri în istoria și cultura noastră,
provocate de alţii, şi nu văd de ce ar trebui să mai creăm şi noi altele.
D.H.-Revenind la Quo Vadis, Domine?, nu mai ştiu în ce număr al “României literare”
din a doua jumătate a anului trecut, criticul literar Alex Ștefănescu a publicat o cronică du şi, mi s-a
părut mie, clar tendenţioasă, făcând notă discordantă apropo de comentarii ale
altor critici. Ce-ar fi să credeţi că există nu-ştiu-ce legătură între această
cronică şi nu chiar atât de vechiul comentariu din „Scînteia”?
M.S. -Am răspuns cu întârziere, după
câteva luni, acelei „cronici”. Replica mea a fost găzduită de „Luceafărul”. Ce
era de spus am spus şi cred că ceea ce am afirmat despre acest “personaj” se va
adeveri. Dacă nu cumva s-a şi adeverit, şi am destule semnale că nu puţini sunt
acei ce s-au convins de aceasta. Altfel, eu mi-am propus să-l las „în plata
Domnului”.
D.H. -Puteţi numi câţiva scriitori tineri în care
aveţi încredere în prezent?
M.S. -Adevărul e că nu mai ştiu cum
stau lucrurile în sectorul „tinerilor scriitori”. şi apoi, n-am agreat
niciodată departajările pe criterii de vârstă.
D.H. -Domnule Mihai Sin, înainte de a vă mulţumi
pentru participarea la acest dialog, o ultimă şi banală întrebare: vom găsi în
anul 1997 o nouă carte semnată de dumneavoastră?
M.S. -Nu. Mi-ar fi plăcut să scot o
carte de publicistică, dar eu n-am statut de „lider de opinie” sau de „analist
politic” sau de orice alt tip de „vedetă”, nu cred că voi găsi un editor
interesat, şi, la urma urmei, ultima mea carte, din motive nu pe deplin
elucidate, mai mult n-a fost decât a fost în librării. Aşa că nu mai ştiu dacă
ar fi ceva de regretat. Oricum, trăim sub semnul derizoriului.
D.H. -Vă mulţumesc, Domnule Sin! Vă doresc
sănătate, putere de muncă şi noi scrieri care să rotunjească zestrea de valori
a literaturii naţionale în contextul celei universale.
P.S. Acest dialog a început la scurtă vreme după apariţia
romanului în 2 volume Quo vadis Domine?, şi a continuat după
câţiva ani… (D.H.)
Sursa: Dumitru Hurubă
