TRESĂRIREA
FOCULUI LA EUGEN EVU
Vine o vreme când focul
tresare. Din adânc. Şi arde şi purifică şi deschide astfel o nouă cale, un alt
drum.
Aflat la
volumul al doilea din scrierile sale în aparenţă ca fiind proză, dar poate poem
epic, Eugen Evu, a publicat, cum a putut, învingând tendinţele vremurilor,
cartea TRESĂRIREA FOCULUI (II) cuprinzând părţile Briliantul şi noaptea
( jurnale 1980 – 2006), Cârtiţa pe acoperiş şi Cagule.
 |
| Eugen Evu |
Editura CORVIN,
Deva, 2006 a acceptat oferta acestui important scriitor, poet, eseist,
romancier, editor de revistă, mentor de cărţi, crescător de tineri poeţi în
Ţara Hunedoarei şi Ţara Haţegului, barman şi şomer, om care a trăit în timpul
vieţii sale şi a epocii pe care nu a avut puterea să o aleagă, ci să lupte în
ea.
În acest
volum, cu tentă autobiografică, autorul descrie viaţa sa, care, din fericire,
nu se limitează numai la persoana sa, descrie epoca pe care a trăit-o în
România înainte de 1989 şi după acest semn de trecere, descrie oamenii pe care
i-a întâlnit, efortul scriitorului de a realiza volumele pe care le duce în
trup, cronica interioară a cărţii sale unice, adică manuscrisul care de
fapt nu are titluri, nu are limite, nu are început sau sfârşit, manuscris ce-l
poartă fiecare autor în parte cu sine, ca o greutate, ca un fruct, ca o
lacrimă, ca o deşertăciune, ca oaza în care trăieşte, ca neantul pe care l-a
depăşit şi pentru a ajunge la neantul de sus, apoi să poată atinge cuvintele
lui Dumnezeu, imediat, după uşa acestor scrieri.
Cartea merită
citită pentru că pune în lumină un miracol, acela de a scrie, a publica şi a
face cunoscut lumii peste treizeci de cărţi conform listei propuse de autor,
dar poate mai multe, îngropate prin edituri sau pe la oamenii de bine care au
trăit totdeauna în istorie. Cartea este şi o continuare a volumului scris
anterior, purtând acelaşi titlu, dar şi o continuare a cronicii.
Cartea este
una serioasă, are dovezi, se bazează pe durere, pe multe premii primite de-a
lungul timpului, pe oamenii pe care i-a promovat şi i-a susţinut autorul, pe
oamenii pe care i-a lapidat şi cărora le –a pus în faţă oglinda să îşi vadă
chipul marcat de ură, se bazează pe autorităţile care întotdeauna au neglijat
cultura română, pentru că aveau totdeauna ceva mai bun de făcut, să promoveze
doctrina comunistă venită din est, sau pe cea clasică a consumismului,
venită din vest.
Cartea are la
bază multele cărţi care trec prin sufletul unui poet în decursul vieţii,
cărţi care se cheamă unele pe altele, aparent haotic, pentru ca, apoi, să apară
ieşirea de serviciu care duce la opera capitală, la volumul de versuri, la
proiectul revistei. Ceea ce radiază din carte este lupta pe care Eugen Evu a
dus-o, luptă cu sine în decursul vremurilor, a evului în care a trăit şi
a murit şi a scris. Se identifică tot
mai mult cu acest ev.
În paralel scriitorul notează modul cum şi-a crescut
copii şi modul cum şi-a crescut poeţii din zona Hunedoarei pe care i-a
promovat, apoi relaţiile cu familia, uneori complicate, alteori acide, relaţii
care au evoluat în timp în mod ciudat, de la mesajul lăsat de tatăl său fiului
mai mare, Eugen, pentru fraţii lui şi pentru neamuri, de la mesajul venit din
inima sa pentru copii săi, cu o forţă care schimbă destine.
Totodată autorul atinge socialul, locul de unde îi
vin loviturile, descrie mecanismul care distrugea vieţi în timpul comunismului,
suferinţa sa, organele partidului care acţionau asupra omului în numele unui
viitor mai înalt pentru alţii pe care îi abandona, sistemul securităţii ca
poliţie politică, bazat pe dosarul său format în acele vremuri, dar şi pe
amintirile sale, pe jurnalul său, mărturie tristă a neputinţei de a răzbi
într-o ţară mică şi măcinată de politic. Dincolo de vremurile acelea, jurnalul
său prezintă aproape acelaşi mecanism care s-a perpetuat în alte forme după
anul 1989, într-o zonă monoindustrială, aflată în cădere liberă din punct de
vedere economic, ceea ce a făcut ca oamenii să se agaţe de iluzia că cel de
lângă tine este de vină… mereu altul este de vină, iar poporul este masa de
manevră care declanşa interesele celor care au iubit şi iubesc puterea ca mod
de a ieşi din istorie, de fapt …
Dovezile din
carte sunt pertinente şi aduc cititorului imaginea unei lumi din această parte
a Europei, a unei societăţi aflate în tranziţie spre descompunerea morală şi
spre altceva decât am fost educaţi, învăţaţi, proiectaţi, într-o lume care l-a
refuzat pe Dumnezeu şi care a fost mereu incomodată de Dumnezeu.
Cartea - eseu, mărturie, autobiografie şi roman în
paralel, nu menţine un stil, un program, viziunea din carte este dictată de
viaţa lui Eugen Evu, scriitorul, scribul
de la Hunedoara, care a notat evenimentele din acel loc, evenimente care au
determinat stilul.
Viziunea
asumată de autor este a unuia care a acceptat mediul închis dintr-un oraş
industrial construit special pentru epoca socialistă şi comunistă, pe valorile
rigide ale acestui sistem care au generat ulterior un populism ieftin ce a
deturnat sensul istoriei la români.
Eugen Evu nu
a evadat, a rămas în cetate, la masa sa de scris, la odiseea sa interioară, la suferinţa inerentă, pentru că trebuia
să-şi scrie cărţile, să fie martorul unor lucrări mult mai înalte.
A face o
paralelă între viaţa sa aşa cum apare în această carte şi viaţa altor scriitori
mari din lume, te determină să accepţi că în România există scriitori mari care nu sunt scoşi în faţă pentru a fi o
mărturie în Europa sau altundeva, despre ceea ce înseamnă opera de artă la români.
Disperarea
răzbate din această carte, dar nu este numai a lui Eugen Evu, este a multora ca
el care caută ieşirea în lume …pe scara de serviciu, pentru că restul ieşirilor
sunt ocupate de politrucii care trăiesc în acest veac de parcă ar fi artişti, vip
–urile necesare …
Cartea trebuie citită.
Cartea a fost
hulită. Cartea incomodează sau atrage laude, cartea acuză sau iartă, uneori, ce
are psalm şi tragedie, texte de înţelepciune sau de anatemă…
Personajele
din carte au trăit, trăiesc şi îşi asumă o altă viaţă decât cea morală normală,
îşi asumă „ ţeapa „ necesară în
vremuri triste, pe care să o plaseze altuia…
Cartea
descrie lupta scriitorului într-un oraş de provincie pentru a menţine în viaţă
o revistă, o revistă de cultură, în care să se scrie literatură, poezii şi
eseuri, într-o lume a mafiei fierului vechi şi a zguri, a depărtării de
fondurile necesare dezvoltării regiunii monoindustriale, să scrii mânat de
tresărirea focului, era soluţia…
Istoria,
natura, cartea, copii, familia, noaptea care îşi creşte plantaţia de briliante,
scrisul ca mod de evadare şi de zidire sunt repere care dau cărţii valoarea
de epistolă. Poate cititorul va ierta unele pete de negru în peisajul
operei pe care Eugen Evu a pus-o acolo din revoltă, poate va înţelege destinul
unui poet care a rezistat, chiar şi fizic, tensiunilor din epoca tranziţiilor
de tot felul.
Frazele,
ideile, sunt scurte dar pătrunzătoare, întregul se încheagă din fragmente care
dau imaginea spirituală a vremii.
Eugen Evu a
fost necruţător cu sine, uneori, dar şi cu alţii, a găsit în final ieşirea…
„Oraşul
ucide axiomele, ucide înţelepciunea rurală, ucide instinctele active, vitale.
Cât din
cel ce eşti, este meritul tău? Cât al spaimelor, eşecurilor, distrugerilor,
iluziilor, extazelor, cine eşti tu de fapt? Ai aflat?”
„E nevoie
de un profet batjocoritor”. ( Biefs )
„Urne în
care doarme timpul”.
Citatele pot
continua, idei care au marcat gândirea scriitorului, toate formează cartea
aceasta, manuscrisul. Din păcate această carte avea nevoie de a exista în spate
o fundaţie, de o editură, de specialişti care să ajute acestui demers.
Eugen Evu a
făcut totul singur, cum a putut, e mărturia sa, deşi ceea ce a făcut la
Hunedoara e semănat şi seamănă a instituţie, ce adună energiile din loc.
Peste vremuri
această mărturie va fi peisajul din vremuri neînţelese încă…
„Pierderile
mele eu însumi le-am determinat, sfătuit de geamănul interior. El nu moare, el
e mai viu decât cainiţii”…
Dacă unul
dintre voi a căzut în utopia răscumpărării lui Iov, după ce îşi pierde averile
şi familia, a greşit… deoarece ceea ce a pierdut a fost bun pierdut, iar ceea
ce a primit, o nouă familie, o nouă bunăstare, etc., au fost ALTELE”, scrie
autorul.
Constantin Stancu
