Raul Constantinescu își continuă
drumul în ţinutul literaturii cu un volum de versuri intitulat Spre Aleph, un volum profund, dens, cu
sensuri multiple într-o lume orfană. Cartea a apărut la Sibiu, Editura
CronoLogia, 2016, a fost prezentată la Salonul Editurilor Alba Transilvania,
2016, eveniment care a fost organizat în luna mai 2016, la Alba-Iulia. A fost
remarcată la Festivalul-Concurs „Credo”, mănăstirea Lăpuşna, august 2016, fiind
premiată de Revista „Vatra veche”, redactor şef Nicolae Băciuţ.
Este o carte serioasă, densă, are
o prefaţă semnată de Maria-Daniela Pănăzan, o cunoscătoare a poeziei
religioase, editor şi istoric literar. Cititorul va putea aborda notele
biobibliografice şi referinţele critice selectate de autor pentru a marca
istoria unui poet în relieful vremii sale.
Cartea se structurează pe mai
multe paliere:
I.
INIMA INIMILOR
II.
VIA DOLOROSA
III.
SPRE ALEPH
Cele trei secţiuni sunt simbolice,
marchează viaţa omului sub puterea divină, trei fiind număr de referinţă în
revelaţia dată oamenilor prin Scriptură. Cele trei părţi ne prezintă şi
viziunea poetului despre destinul omului aflat sub umbra Mâinilor lui Dumnezeu.
Multe poeme poartă titlul de psalm, deci un gen al poeziei religioase prin care
omul îşi cântă relaţia sa cu Dumnezeu într-un mod ales, în curăţie de inimă şi
cu mare atenţie pentru a nu strivi minunile din viaţa sa, pentru a nu obtura
lumina divină.
Raul Constantinescu |
În prefaţa cărţii, Maria-Daniela
Pănăzan arată importanţa dată de marii scriitori ai lumii unui astfel de simbol.
Prima literă din alfabetul sacru, Aleph,
a constituit argument pentru scrierile lui Eminescu sau J.L. Borges. Putem
preciza şi atenţia acordată de Eugen Dorcescu acestor teme, motivul avatarului
ca atracţie exercitată de lumina necreată, ori de atenţia acordată numelui lui
Dumnezeu etc. Atracţia pe care Dumnezeu o are faţă de om este absolută, Raul
Constantinescu este conştient de acest lucru, acceptă gravitaţia ca pe o
necesitate. De remarcat faptul de primă perspectivă, cum el pune în joc şi
raţiunea şi revelaţia generală, dar şi scurte fulgerări care vin din revelaţia
personală. Puţini poeţi au capacitatea de a rezona în felul acesta. El
păstrează un echilibru foarte fragil şi delicat între cele două moduri de
cunoaştere. Este înfiorat de prezenţa fulgerului divin, chiar dacă nu durează
prea mult.
Efortul spiritual depus de poet
este considerabil. Se simte tensiunea din poeme. Intră în joc marea cultură a
lumii, folclorul, teologia, ştiinţele exacte, mitul. Poetul se cabrează pe
vechile scrieri, acceptând limitele impuse de ştiinţa modernă. Limbajul este
unul al invocaţiei, al imnului, pentru ca tainele să se deschidă, a temerii în
faţa miracolului, al acceptării autorităţii divine ca un dat necesar. Când
echilibrul se stabileşte, poeme se revarsă în cântec nou-vechi, în rugăciune,
imn. Cântecul de laudă se adresează persoanei supreme, numelui său, lucrării
sale, puterii care radiază din acestea, frumuseţii absolute care depăşeşte
momentul estetic efemer. Simetria, armonia, rigoarea, haloul de mister, rugăciunea,
toate se regăsesc în imnul omului smerit. Raul Constantinescu ia totul în
serios şi acceptă suferinţa spirituală care vine din acest mod de cunoaştere şi
relaţionare, este un poet matur care nu se joacă, nu e joaca jocului, e lauda,
simplu, clar, cu mijloacele poeziei.
Pe scena poemului intră corul
ceresc, îngerul absolut, orga de bazalt, soarele singurătăţii, inima inimii,
tragedii vechi şi noi, visul... Sunt puşi în pagină psalmii, instrumentul
poetului de a aduce mulţumire, laudă, mijlocire pentru sine şi omenire, jertfa
spirituală a celui care locuieşte în mijlocul universului şi departe de mijloc
în acelaşi timp. Împins de energii speciale, poetul înaintează spre Aleph, mereu spre locul acela unic. Sunt
simboluri, vise, viziuni, ochiul clepsidrei, turnul interior, un cer
mirobolant, norii deşertului roşu, sub cruce, la cruce, sub semnul crucii, în
paradigma ce se leagă în vertical şi orizontal. Fiecare motiv din poemele
scrise ar merita o analiză specială. O analiză mai profundă a cărţii va scoate
la iveală multe nestemate literare.
Raul Constantinescu este argonaut în cer, a fost în Arcadia, a
înţeles ce înseamnă gândcuvântul unu...
Mereu formează cuvinte noi prin compunerea unor cuvinte simbol, ca formă de
manifestare a lucrării divine în univers.
„Aleph! Aleph!/ Pe mări de sidef/
te văd, te aud/ limpid nord-sud!/ te ghicesc, te caut/ şuier de flaut;/ de-o
viaţă ascult/ al zilei tumult – ...” (Aleph,
p.17).
Simpla invocare a numelui în
contextul imnului atrage prezenţa divină. Numele este o taină, un mod de a
pătrunde nepătrunsul.
Un poem special este Ecce Homo! (p.21-22). Simbolul este
clar, omul pus la zid, în valea plângerii, umil anonim, cel care a luptat în
toate războaiele lumii, Omul (cu literă mare) drept legat la stâlpul infamiei,
Golgota eternă... Pe sine s-a învins, biruitor prin speranţă. Nu aşteaptă nimic
de la nimeni, jertfă a timpului său. Totul în gerul absolut! Omul care poartă pecetea divină... Gerul, mintea
divină, existenţă prin sine...
Cunoaşterea se aseamănă gerului
absolut, ţinta: punctul punctelor din
punct. Concluzia finală, fruct oprit şi nădăjduit.
Finalul căutării este prezenţa
copleşitoare: „Aleph! Aleph! Aleph!/ (repetat de trei ori, Sfânta Treime) preaînalt
relief// nicicând atins/ zenit – cer necuprins/ neasfinţit vis/ ochi
întredeschis/ altă viaţă lume...” (Zoralia,
p. 128; Zoralia – Tărâm mitic, pur, în plin mister al zorilor).
Din nou, invocarea numelui atrage
prezenţa celui absent-prezent, e Prea Înaltul...
Efortul spiritual este evident,
cuvintele s-au tocit, poetul le încarcă pe îndelete cu lumină, suferinţa se
preface în vers. „Pe Via Dolorosa cad sub cruce,/ mă ridic, recad, din nou
pornesc ades.../ din gânduri, rugi, psalmi, cuvinte zilnic ţes/ Cărarea-ngustă
către Tine duce/ pe căi înguste cerului deschise,/ viaţa mea – drum – spirală
de spirale – ...” (Via Dolorosa, p.
58).
Poezia se impune a fi citită cu
atenţie, simplitatea cu fâşii de folclor autentic, izvorât din poezia populară,
compune o complexitate a poemului specială, la limita dintre poezie, rugăciune,
ritual secret şi transparent concomitent. Raul Constantinescu este un poet matur, care ştie ce doreşte de la sine.
Călătoria spre Aleph este o călătorie specială:
„suflet silf fulgurant
smuls din cătuşele cărnii
zbori din vamă în vamă tot mai
uşor
prin urechea acului te strecori
glisezi ochi-lame liber
din mii de arome te distilezi pur
suflete hrisov, palimpsest de
păcate...” (Argonaut în cer, p. 118).
Cititorul se întoarce la psalm, la
imnul vechi, atins de energii noi, descătuşând viziunea: „Prin psalomi Te caut
până Te găsesc,/ oricât ai fi de-ndepărtat ori de ascuns;/ talantul, viaţa
nicicând nu-mi irosesc/ cu amăgiri, când Tu eşti tot mai nepătruns” (Psalmul Psalmilor – 15-, p. 75).
De remarcat un cuvânt nou, psalomul, ca operă a Creatorului, psalmul
scris de Dumnezeu prin fiinţa omului, reflectat în creaţia omului, ca reflex al
luminii în umbra de carne.
Despre Raul Constantinescu au
scris mai multe personalităţi ale lumii literare. Valeria Manta Tăicuţu reţine:
„Timpul poetic rezultă din suprapunerea unor planuri temporale foarte
îndepărtate, peste stratul arhaic existând un timp al istoriei politice şi un
timp interior al memoriei... (p. 176, referinţe critice).
Maria-Daniela Pănăzan notează în
prefaţă: „Cu o viziune poetică originală, Raul Constantinescu dăruieşte
scriiturii de azi un exemplu de artă realizată în deplin acord cu
postmodernitatea pretenţioasă în realizarea sensului liric. El dovedeşte că se
poate scrie poezie de calitate într-un
limbaj autoreflexiv ce corespunde fără nicio îndoială cerinţelor
discursivităţii actuale” (p.10).
Poetul descrie cel mai bine starea
poeziei sale:
„Un singur vis mai licăre în preajmă
din trupuri albe ning spre cer
scântei,
se-nfioară stelele în flori de
tei;
în zori vine cel cu sufletul în
palmă” (Prinos, p. 90).
* Raul Constantinescu, Spre Aleph, (poeme), 235 pagini, Sibiu:
Editura CronoLogia, 2016
Constantin Stancu