Poemul se naşte în ieslea durerii…
Trăim un moment prielnic pentru
literatura română. Poezia bună răzbate, ajunge până la inima cititorului, se
scriu romane cu o abnegaţie remarcabilă, poate critica rămâne cumva în urmă, e
depăşită de fenomen, de avalanşa textelor, de prezenţa scriitorilor cu
personalitate, de interesele specifice într-o economie de piaţă, unde editurile
trebuie să facă faţă concurenţei. În acest areal spiritual sunt poeţi discreţi
care îşi trăiesc viaţa şi opera încrustată în timpul ce li s-a dat cu intensitate şi demnitate. Ei
radiază lumina discretă a versului luminat, scris fără compromisuri. Nicolae
Crepcia[1] este un
astfel de poet, legat de natură, de poezie, de stările de graţie, trăind într-o
relaţie specială cu îngerul său. Rupt cumva de frenezia realităţii imediate,
trăind simplu la Brotuna, în Munţii Apuseni, scriindu-şi elegiile provinciale
cu demnitate, trimiţând epistole din satul său de munte către lume sub forma
unor poeme cu fosfor, crezând în intimitate frigului, în iarba verde de acasă,
în mierla care cântă, atent la spovedaniile Iancului, Nicolae Crepcia rămâne
îngenuncheat într-o lacrimă.
Volumul de versuri intitulat
semnificativ Strigătul care se vede[2] este semnul
maturizării profunde şi acceptarea destinului aşa cum l-a primit, pentru un
singur motiv: durerea poate fi aureola fericirii într-o lume a intereselor care
macină planeta.
Această izolare naturală are
avantajele ei: poezia respiră prin fiecare vers. Are şi dezavantaje, mai ales
imediate, dacă nu te agiţi în mediu informatic, poţi fi uitat de criticul de
serviciu. Pe termen lung, izolarea venită simplu, ca o scrisoare din Brotuna, potenţează
demersul poetului în patria sa...
Titlul poemului este dat de un
poem limpede precum cerul în munţii Apuseni: „Ceea ce Dumnezeu/ nu a spus/ a
lăsat să rostească/ poetul// Strigăt care se vede/ până dincolo/ de marginea
timpului// Înălţându-se/ multiplicat/ din flacără în flacără/”… Poetul preia
mesajul divin şi îl scrie, asta prin îngăduinţă tot divină şi acest lucru pare
a intra în eternitate cu puterea cuvântului de a arde în memoria lumii şi nu
numai.
Poetul e strigătul care se vede…
Lumea a fost creată prin cuvânt,
poetul pare a fi disperarea unui Dumnezeu care mereu este refuzat de oameni.
Temele lui Nicolae Crepcea sunt simple dar nu simpliste, ţin de matrice, de modularea
lumii prin vers…
Citind poemele acestea clare şi
pure redescoperi taina pe care poezia o pulsează în lume: există o lacrimă a
lui Dumnezeu niciodată plânsă, drumul luminii se urcă în genunchi, visul e o
carte în mişcare, poemul luminii se scrie singur, crengile amiros a păsări,
poemele ajută soarele să răsară, starea naturală a universului este o stare
poetică, poetul bea apă din palma lui Dumnezeu…
Lumea nu este atentă la cântecul
poetului, pare indiferentă, dar vine o vreme când poezia lipseşte din
contabilitatea frustă a lumii, ceva s-a pierdut definitiv… „Ca roua/ de pe
iarba primăverii/ îi spăl poeziei picioarele/ ca să umble prin lume/ curată şi
proaspătă// Şi în piept/ îi aşez/ propria-mi inimă/”. Acesta este scopul
poeziei care trăieşte prin sângele propriu, să umble prin lume curată şi
proaspătă, stări pe care lumea le-a pierdut (definitiv, se pare). Demersul
poetului este unul apostolic, singurătatea poetului la Brotuna este un argument
pentru puterea poetului de a fi strigătul
care se vede în cetate, e un răspuns la necesitatea omului în mişcare pe
marile bulevarde.
Poemele au ceva din înţelepciunea
de început a lumii, poetul are curajul să rămână în raiul pierdut pentru
totdeauna, să îşi asume responsabilităţile pe care aleşii de toate felurile, de
toate culorile şi de toate eşecurile nu şi le mai asumă. Oare au dispărut
apostolii care aduc acel mesaj de puritate şi putere menit să schimbe omul
obosit de erorile proprii? Putem reţine câteva gânduri: urletul politicii
isterice care simte apropierea orgasmului, omul căzut din rai consideră că
Dumnezeu există prin bunăvoinţa oamenilor, fiecare ramură are o corespondentă
în rădăcină pentru a fi susţinută, centru pământului există deşi nu se vede,
logosul e darul pe care l-am primit, viitorul este pipăibil, e un loc unde zeii
se duc să moară… „Nu viaţa/ ci miracolul naşterii// Nu iubirea/ ci înţelegerea
ei// Nu poezia/ ci scrierea ei// Şi nu moartea/ ci frica de moarte//”.
Poezia aceasta limpede aduce cu
fiecare vers stări intense, rezultate din relaţia intimă dintre poet şi istoria
imediată care se scrie instantaneu de Dumnezeu cu fiecare anotimp, cu fiecare
plantă, cu fiecare gest, cu fiecare spaimă, cu fiecare întrebare. Poemele se
nasc din prezentul continuu, fără intermediari de prisos, fără agenţi de
vânzări care să strige după sfinţenie: la marginea ploii se pot culege ghebe,
simplu; paşii vântului pe acoperiş; există o dată fixă în univers în care frigul
strânge inima poetului, e patrusprezece octombrie, ziua în care a căzut
guvernul (cine îşi mai aminteşte, e real?), e ziua în care mama a tăiat cocoşul
iar sângele lui este un argument pentru netimp, în acea zi se pot aduce lemne
de foc şi pacea îţi intră în oase… E o zi ruptă din şirul anonim al vremurilor…
Poetul demonstrează că ziua e specială pentru că intră în poem, iar poemul îi
dă personalitate...
În unele poezii discursul se
lungeşte, cumva se diluează, dar toate au însemnătatea lor în economia volumului,
se leagă prin stare, prin idee, prin durere…
Singurătatea se personalizează
în felul acesta, capătă dimensiuni certe…
Poezia lui Crepcea e una
originală, fiorul stării poetice se simte şi revigorează discursul poetic în
literatura actuală marcată de experienţe, de preluări, de scheme academice, de
stil şi metastil, limbaj şi metalimbaj. Poetul s-a reîntors la matca poeziei:
simplitate, densitate, tensiune poetică dintre a exista şi a pierde totul,
acceptarea lui Dumnezeu ca un dat necesar, adevărul care înfloreşte în
cuvintele artistului. Poeziile sunt scrise fără semne de punctuaţie, nu au
titlu, vin dintr-un manuscris vechi, descoperit doar de Nicolae Crepcea,
metafora este descătuşată, sensul se coagulează simplu… Credinţa sa este una
implicită, nu explicită, motivele
creştine sunt asumate discret şi atent, chiar riguros, până la durere, până la
lacrimă... Nimic strident, strigătul străbate munţii, toamna, arborii
însinguraţi…
„Răsărită-i steaua// Pe razele
ei/ coboară îngerii// Undeva/ în ieslea durerii/ se naşte poemul// Găsi-l vor
oare//”.
Constantin Stancu
Decembrie, 2012.
[1] Nicolae Crepcea, scriitor
român, membru al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii scriitorilor din România, i
s-a acordat premiul pentru poezie pentru anii 2009, 2010, etc. Locuieşte la
Brotuna, judeţul Hunedoara, aproape de Brad. Autor a mai multor volume de
poezie şi proză. Pe umărul lui Rimbaud,
poezii, Editura Călăuza, Deva, 1996. Între
iarnă şi somn, poezii, Editura Călăuza, Deva, 1998. Îngenuncheat în lacrimă, poezii, Editura Corvin, Deva, 2000. Elegii provinciale, poezii, Editura
Biblio 4 You, Deva, 2004. Scrisorile de
la Brotuna, poezii, Editura Danimar, Deva, 2004. Durerea ca fericire, poezii, Editura Danimar, Deva, 2005. Halucinaţiile unui hoinar, poezii, Editura Danimar, Deva, 2005. În intimitatea frigului, Editura Danimar, Deva, 2006. Cântec în grădina iubirii, poezii, Editura Danimar, Deva, 2007. Iarba verde de acasă, poezii, Editura
Călăuza v.b., Deva, 2008. Mierlă cântând,
poezii, Editura Gligor Haşa, Deva, 2010. Poezii
de spus la gura sobei, poezii, Editura Gligor Haşa, 2010.Spovedaniile Iancului, poezii, Editura
Gligor Haşa, Deva, 2011. Mesagerul,
proză, Editura Dacia XXII, 2011. Au scris despre cărţile sale: Dumitru Hurubă,
Ladisalu Daradici, Eugen Evu, Ioan Evu, Constantin Stancu, Gligor Haşa…
[2] Nicolea Crepcea, Strigătul care se vede, poezii, Editura
ORTOPEDIA – Deva, 2012. Tehnoredactare şi coperta: Noemi Maria Holtzer.
