Constantin Stancu
Poetul pe masa de operaţie
(Pe masa de operaţie, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2011, roman.
Premiul „Octavian Moşescu” al Festivalului Internaţional „Titel
Constantinescu”, ediţia a IV-a, Râmnicu Sărat, 2011. Director editură Constantin
Marafet)
(fragment)
Aş scrie sau aş plânge poeţii, ei
sunt aici, nu-i vedem pentru că sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi,
sunt lacrimi care curg în sus. Ceea ce-i face însemnaţi este durerea lor de a
nu ajunge cuvintele lor până la noi.
Mereu îşi fac
planuri că vor veni marii bogaţi ai lumii să le publice versurile, adesea
săraci rămân cu visele, îi stresează problemele de familie, viaţa copiilor,
trădarea fraţilor sau a prietenilor, li se pare că nici unul nu merită să le
cunoască opera… Stau la balcon şi privesc lumea, citesc cărţi pe care le iubesc
şi le urăsc în acelaşi timp, iar seara târziu, când oboseala le roade oasele în
fiinţă, scriu despre limitele umane, despre ţări pe care nu le-au văzut dar
care par reale, mai reale decât cele vizitate de preşedinţi, de regi, de
mesageri...
Furia lor contra lumii este disimulată în
dragoste, simt că ceva trebuie să fie pur şi mai presus de toate, dar nu mai
pot, fiinţa îi trădează, sunt bolnavi de boli reale şi imaginare, totdeauna îi
doare ceva când se schimbă vremurile, se tratează mereu, cu mâncăruri naturale,
dar plâng că ceva i-a rupt de lume definitiv deşi iubesc lumea în continuare.
Îşi iubesc
femeile cu disperare, dar ştiu că ele abia îi suportă, nu le pasă de poemele
lor, dar le iubesc pentru că nu pot trăi altfel. Se leagă de câte un lucru,
apoi de tot mai multe lucruri, vreau să aibă tablouri rare, săbii care au
învins, cu sângele doar în lumina metalului, cu samovare vechi în care fierbe
veacul, privesc îndelung la tabloul care le-a salvat viaţa, pentru că peretele
nu e gol şi aşteaptă ninsorile care nu vin, plâng când văd primele frunze crude
lăcrimând pe ramuri, iar copacii înnebunind în aerul proaspăt, spălat de
lumini.
Totdeauna ar vrea să aibă lângă ferestre un
râu care să curgă spre ceva mult mai important şi o salcie care atinge lumile
de jos, să asculte muzici rare, care nu au fost scrise încă, dar care se cântă
la marile castele ale evului mediu târziu şi întârziat pe tablouri de
societate.
Răspund unor scrisori care nu le-au parvenit
niciodată, li se pare că sunt fiinţe în cer care îi ocrotesc, nu rostesc
cuvântul înger, abia rar, dar ştiu că e ceva, nu au curajul să scrie despre un
spirit al adevărului, sunt trişti când nu se leagă lucrurile în cetate şi deruta
îşi lasă umbrele în zilele de pe urmă, au câte o obsesie de care nu scapă numai
când scriu cuvinte logic legate în fraze ce nu s-au mai spus. Adevărul e o
persoană care bate la uşă, îţi intră în casă şi vezi doar pete de sânge,
simboluri care par a duce undeva, dar care nu mai duc pentru că lumea a obosit.
Părăsiţi de femei într-un târziu iubesc
femeile lăsate de alţii care nici nu ştiu ce lasă, le fac fericite cu o
disperare care nu poate fi explicată, le scriu poeme pe umeri fragili, sau le
sărută umbra, e ceva care nu duce nicăieri, femeile sunt iubite, dar nu au fii
aşa cum ar dori lumea, iar când aceştia vin, din femei care s-au lăsat atinse
de durere, copiii sunt viguroşi, dar nu seamănă cu un poem, ci cu îngerii care
nu au fost chemaţi.
La tristeţe scriu cu umor despre viaţa lor
pierdută prin locuri pe care nu le-au dorit, sunt de toate: cântăreţi de bal,
ospătari la marile sărbători ale naţiei, muncitori în port sau la câmp, cu mâni
delicate precum versul lucrează şi îşi câştigă greu pâinea, dar nu se lasă,
sunt apoi directori de ziare care nu durează mai mult de câteva luni, toţi îi
fură, tipografii, vânzătorii, cititorii, vecinii, neamurile, falşii poeţi,
primarii, portarii…
Fac planuri despre edituri care nu au bani
şi mereu dau vina unii pe alţii că ar fi trădători, nu se pot uni, după cum
versurile în poem, se urăsc, se iubesc, tac şi li se pare că unii au uniformă
de gală, sau de război.
Îşi trimit cărţile publicat într-un târziu
unii altora, speră să vină mesajul acela final: eşti un geniu, sunt modeşti nu
recunosc asta, dar speră că va veni decretul care să-i declare bulevard sau zi
naţională.
Unii au trăit
doar pentru că trebuia să-şi scrie cartea care zăcea în ei ca un organ necesar,
ce dă echilibru vieţii. Apoi au murit brusc, fără să-i regrete nimeni cu
adevărat, dar recunoscuţi ca personalităţi în provincia lor de cuvinte.
Alţii s-au lăsat de scris şi s-au apucat
de afaceri, sinceritatea lor s-a topit, puritatea lor a fost aruncată peste bord,
ştiu să înşele pe cei care au banii, le vorbesc frumos, ştiu să facă
publicitate la ceva care nu există, se îmbogăţesc, dar mor tot singuri, nimeni
nu-i ştie ce ar fi putut fi.
-
Aşteaptă glasul divin, ceva ca un fulger, sau ca o
furtună dar chiar dacă toate vin, în final glasul e altfel de cum cred ei, e
mereu altfel, mi-a spus un preot, un fel de susur blând şi subţire care a
trecut pe lângă peştera în care s-au închis şi au vrut să moară fără să-şi
mărturisească toate poemele…
-
Sunt arestaţi, fac puşcărie, dar cineva îi eliberează
şi le cere să vorbească în cetate cu voce tare planuri care nu sunt ale lor,
dar care plutesc între oameni ca o
apăsare în vreme de furtună, mi-a spus evanghelistul…
-
Sunt naivi, scriu cuvinte vechi, cu alt înţeles decât
cel normal, scriu în limbi pe care nu le cunosc, dar comunică lumii tristeţea,
zilele din urmă, mi-a spus editorul… Aduc bani buni după moarte, urmaşii vor
drepturi de autor pentru poeme care nu au fost scrise de ei, cel mort nu mai
aude şi contul lui e un cont de ţărână…
-
Ei nu există pentru că iubesc şi când iubesc se
transformă, devin transparenţi, mi-a spus o femeie care păstra o amintire vie
despre iubitul ei poet, prinţ de provincie şi de ploi târzii...
-
Nu pot bate un cui, sunt neîndemânatici, mi-a spus o femeie
care a trăit cu un poet, dar recunoaşte că Dumnezeu i-a dat ceva ce alte femei
nu au avut, un fel de apă a spălat-o, a făcut-o curată şi a început să iubească
versul divin şi plimbările pe jos, prin lumea de aici, visând la lumea de sus,
din nori sau peste nori, sau peste veac… Nu–şi găseşte cuvintele femeia, după
cum un fost poet nu-şi găsea liniştea pentru că nu putea bate un cui, un simplu
cui în lemnul zilei…
-
L-am văzut pe un drum pe care nu trecea nimeni, mi-a
spus un demnitar, era un drum pustiu, dar, ce coincidenţă, chiar în acea zi
a trecut chiar Ministrul Finanţelor pe
acolo, i-a citit ceva poetul, nu i-a cerut nimic, doar i-a citit şi ministrul a
plecat mulţumit, chiar fericit ceea ce nu este în regulă, cine nu ar cere ceva
unui ministru, chiar de finanţe, i-ar cere bineînţeles, asta ar fi chiar
obsedant, era momentul pentru a obţine bani pentru scrierile sale, insista
demnitarul…
* Poetul din textul de mai sus ar putea fi şi altcineva:
pictorul, medicul, profesorul, tâmplarul, preotul, misionarul, oricine iubeşte
viaţa... (n.a.)
