Ultima carte...

 

Ultima carte

 

 

Am fost înconjurat de cărți în garsoniera de la parter, istorii peste istorii. Acolo țevile de canalizare se blochează uneori

deoarece vecinii de la etajele de sus nu prea țin cont de locatarii de la parter și aruncă în locurile de scurgere toată mizeria unei zile.

De la ambalajele de la cafeaua de dimineață,

la bandajele schimbate în fiecare seară, cele pentru rănile zilnice.

După ce am îmbătrânit, am chemat un anticar și mai bătrân

să-mi ușureze rafturile.

În primul an a fost mai greu, îmi lipseau unele cărți

pe care simțeam nevoia să le recitesc în nopțile cu insomnii de cenușă. 

Următorii ani a fost mai ușor, istoria lumii devenise un fapt divers,

poeziile nu mai aveau lumina aceea de licurici rătăcit în iarba înaltă. 

Jurnalele nu mai rețineau lacrimile

celor care se luptau cu memoria lor de fosfor.

 

Am rămas cu o singură carte, o privesc cum domină rafturile

ca un președinte de imperiu, stăpân pe butonul roșu, cu cifrul inclus.

Nu vă spun ce carte a mai rămas, cine este autorul,

mi-e teamă să nu vă dezamăgesc și să-mi reproșați că

istoriile se pot scrie și altfel. 

Constantin Stancu ©

*Poem publicat în Revista „România literară”, nr. 17/2026