Cetatea ultimă
Peisajul se topeşte în ochiul tău,
se face una cu tine,
este undeva capătul drumului,
acolo înţelegi că trebuie să reîncepi călătoria:
cetatea începe, se termină undeva,
câinii o ştiu cel mai bine,
cu simţurile lor dezvoltate.
O linie subţire de fum desparte
sângele meu de restul lumii,
un ochi de piatră se deschide în carnea timpului,
rădăcinile arborilor urcă
spre acoperişul cetăţii,
trec prin soldaţii de sticlă
puşi acolo de la începutul lumii,
sunt de pază între o viaţă şi altă viaţă.
Nu mă pot reîntoarce,
este imposibil să ies
din oglinda rece
din care nimeni nu scapă...
...miracolul trece prin
ziduri după câte un om...
