HIGH DENSITY, SAU POEMUL DE
SÂNGE AL POETEI PAULINA POPA
Ajunsă la maturitatea stării de
graţie pe care doar poezia o poate revărsa peste om, Paulina Popa aruncă în
lume un ţipăt, este ţipătul celui care descoperă singurătatea absolută,
singurătate în care abia mai poţi respira, mai poţi vieţui. Acest ţipăt s-a realizat
în volumul de versuri SCRISORI CĂTRE ONIA
SNAIDER SCRISE DE PAULINA POPA, Editura Emia, 2003, colecţia „Orfeu“. Merită
remarcată această colecţie, care stabilizează un stil publicistic solid,
pornind de la semnul actual al informaticii totale, modelul unei dischete
pentru calculatorul personal, high
density sau haute densite, îndrumându-ne spre densitatea maximă de trăire pe centimetru
pătrat de cuvânt.
Realizându-se ca poet şi ca
om al cetăţii, prin meseria de editor pus la dispoziţia furtunilor intelectuale
ale perioadei de tranziţie, spre miracol pur şi simplu, Paulina Popa ne provoacă prin această carte
ce pare a fi interzisă celor care „nu ştiu”, a celor care au trecut prin viaţă
doar ca simpli spectatori, uitând că sunt de fapt martorii.
 | |||||||
| Foto: Paulina Popa, lansare de carte |
Scriitoarea îşi caută
arhetipul, tiparul dintâi, predispus la focul dragostei totale pentru creaţia
lui Dumnezeu, îşi caută femeia primă, pierdută prin poeme, prin clipele de har,
prin scrisul cel de toate zilele, prin trădările de fiecare clipă. Este o
dramatică căutare, o dramatică chemare şi un ţipăt pur ca al animalelor marine
trezite în mijlocul oceanului, înconjurate de infinit şi veşnicie. Poeta simte
această prezenţă, acest arhetip, iar scrisoarea este un mod liric de a căuta
legătura cu fiinţa plină de energie de la început: „ca o minge de aur / șuierând
prin păduri / alerga trupul meu şi al tău …”.
Dorul după conexiunile
necesare marchează prin suflu acest volum, după conectarea la înalta tensiune a
pomului, pentru lipirea de nescrisul scris.
Ca cititor trebuie să
remarci versul curgător prin timp, formula poetică ce s-a declanşat în cristale
de lumină: „nu ştia că sărutând /
sângele închipuie vipere”; „ecoul ninge mov pe mâinile tale”; „mi-am acoperit
trupul cu umbra ta de arbore”; „fructele tale otrăvite ce-mi picură pe limbă /
mierea lor de poezie”; „muşti din carnea mea/ apoi stăm protejaţi de poeme”.
Scriitoarea îşi caută în
cele 33 de poeme sensul pierdut al vieţii şi descoperă că poezia este singurul
sens, inspiraţia aduce revelaţia, ţipătul se desfăşoară plin de forţă în aceste
poeme, se linişteşte dincolo de versuri, în chiar sângele poeziei. „Oricum/
stăpâne/ fructele tale / cu sau fără voia ta / vor avea pururi sângele meu”;
sau „am cincizeci de ani/ şi toate acestea / îmi fac sufletul / fruct proaspăt”.
Poţi simţi în aceste poeme
desenul fin depus în fiinţa umană la creaţie de Dumnezeu, există în aceste
poeme tiparul celor care se roagă mereu, poezia este un fel de rugăciune, este
poate rugăciunea celui care plânge în lumi necunoscute, dar după care a tânjit,
a fost mânat de dorul acela ce suflă în cuvintele care chiar au miez şi fruct şi rodesc…
Cartea oferă cititorului o
bogată sursă de informare despre scriitoare, mesajul este acela a unei persoane
care a ars între cărţi, s-a desfrunzit între poeme, a plâns pe braţul unei
metafore, s-a simţit singură între poeţi, dar scrie scrisori către fiinţa de
început, către fiinţa aceea cunoscută dar care scapă percepţiei noastre
obişnuite…, parcă ar dori ca sfârşitul să schimbe începutul prin puterea
cuvintelor, lucru aproape miraculos, dar atins de tristeţe…
„Te-am crescut în sângele meu”, mărturiseşte
poeta, apoi: „ar fi trebuit / să-ţi scriu mai de mult / dar nu cântaseră
cocoşii a treia oară / şi cuvintele / încă / se numeau / POEZIE”.
Cred că această carte a stat
mult sub sânul poetei, a căutat un loc pe unde să izbucnească în mâna sa
dreaptă, ca volum, dar cartea a fost trăită intens în acest timp de gestaţie,
este şi o anumită melancolie în aceste poeme, o stare de tristeţe, dar şi o
foame după dragoste, acea dragoste matură care face arborii să vorbească între
ei în mijlocul vremurilor.
Cartea trebuie citită, apoi
lansată la cel de al treilea cântat al cocoşilor în mijlocul cetăţii, acolo
unde arborii vorbesc între ei: „trăiam pe atunci / într-o dulceaţă de fată”; „sânii mei erau acoperiţi de fluturi / timpul
era fecundat”...
…Şi cât de tineri sunt
arborii?
Constantin Stancu
