miercuri, 28 iunie 2017

Paulina Popa: Ecoul ninge mov pe mâinile tale. High density în poezie




HIGH DENSITY, SAU POEMUL DE SÂNGE AL POETEI PAULINA POPA

Ajunsă la maturitatea stării de graţie pe care doar poezia o poate revărsa peste om, Paulina Popa aruncă în lume un ţipăt, este ţipătul celui care descoperă singurătatea absolută, singurătate în care abia mai poţi respira, mai poţi vieţui. Acest ţipăt s-a realizat în volumul de versuri SCRISORI CĂTRE ONIA SNAIDER SCRISE DE PAULINA POPA,  Editura Emia, 2003, colecţia „Orfeu“. Merită remarcată această colecţie, care stabilizează un stil publicistic solid, pornind de la semnul actual al informaticii totale, modelul unei dischete pentru calculatorul personal, high density  sau haute densite, îndrumându-ne spre densitatea maximă de trăire pe centimetru pătrat de cuvânt.
Realizându-se ca poet şi ca om al cetăţii, prin meseria de editor pus la dispoziţia furtunilor intelectuale ale perioadei de tranziţie, spre miracol pur şi simplu,  Paulina Popa ne provoacă prin această carte ce pare a fi interzisă celor care „nu ştiu”, a celor care au trecut prin viaţă doar ca simpli spectatori, uitând că sunt de fapt martorii.
Foto: Paulina Popa, lansare de carte       
Scriitoarea îşi caută arhetipul, tiparul dintâi, predispus la focul dragostei totale pentru creaţia lui Dumnezeu, îşi caută femeia primă, pierdută prin poeme, prin clipele de har, prin scrisul cel de toate zilele, prin trădările de fiecare clipă. Este o dramatică căutare, o dramatică chemare şi un ţipăt pur ca al animalelor marine trezite în mijlocul oceanului, înconjurate de infinit şi veşnicie. Poeta simte această prezenţă, acest arhetip, iar scrisoarea este un mod liric de a căuta legătura cu fiinţa plină de energie de la început: „ca o minge de aur / șuierând prin păduri / alerga trupul meu şi al tău …”.
Dorul după conexiunile necesare marchează prin suflu acest volum, după conectarea la înalta tensiune a pomului, pentru lipirea de nescrisul scris.
Ca cititor trebuie să remarci versul curgător prin timp, formula poetică ce s-a declanşat în cristale de lumină: „nu ştia că sărutând  / sângele închipuie vipere”; „ecoul ninge mov pe mâinile tale”; „mi-am acoperit trupul cu umbra ta de arbore”; „fructele tale otrăvite ce-mi picură pe limbă / mierea lor de poezie”; „muşti din carnea mea/ apoi stăm protejaţi de poeme”.
Scriitoarea îşi caută în cele 33 de poeme sensul pierdut al vieţii şi descoperă că poezia este singurul sens, inspiraţia aduce revelaţia, ţipătul se desfăşoară plin de forţă în aceste poeme, se linişteşte dincolo de versuri, în chiar sângele poeziei. „Oricum/ stăpâne/ fructele tale / cu sau fără voia ta / vor avea pururi sângele meu”; sau „am cincizeci de ani/ şi toate acestea / îmi fac sufletul / fruct proaspăt”.
Poţi simţi în aceste poeme desenul fin depus în fiinţa umană la creaţie de Dumnezeu, există în aceste poeme tiparul celor care se roagă mereu, poezia este un fel de rugăciune, este poate rugăciunea celui care plânge în lumi necunoscute, dar după care a tânjit, a fost mânat de dorul acela ce suflă în cuvintele care  chiar au miez şi fruct şi rodesc…
Cartea oferă cititorului o bogată sursă de informare despre scriitoare, mesajul este acela a unei persoane care a ars între cărţi, s-a desfrunzit între poeme, a plâns pe braţul unei metafore, s-a simţit singură între poeţi, dar scrie scrisori către fiinţa de început, către fiinţa aceea cunoscută dar care scapă percepţiei noastre obişnuite…, parcă ar dori ca sfârşitul să schimbe începutul prin puterea cuvintelor, lucru aproape miraculos, dar atins de tristeţe…
 „Te-am crescut în sângele meu”, mărturiseşte poeta, apoi: „ar fi trebuit / să-ţi scriu mai de mult / dar nu cântaseră cocoşii a treia oară / şi cuvintele / încă / se numeau / POEZIE”.
Cred că această carte a stat mult sub sânul poetei, a căutat un loc pe unde să izbucnească în mâna sa dreaptă, ca volum, dar cartea a fost trăită intens în acest timp de gestaţie, este şi o anumită melancolie în aceste poeme, o stare de tristeţe, dar şi o foame după dragoste, acea dragoste matură care face arborii să vorbească între ei în mijlocul vremurilor.
Cartea trebuie citită, apoi lansată la cel de al treilea cântat al cocoşilor în mijlocul cetăţii, acolo unde arborii vorbesc între ei: „trăiam pe atunci / într-o dulceaţă de fată”;  „sânii mei erau acoperiţi de fluturi / timpul era fecundat”...

…Şi cât de tineri sunt arborii?


Constantin Stancu