Constantin STANCU
Focul sonor
Prin volumul de versuri Meandre - Oglinzile lui Niram,
poetul Eugen Evu ne oferă cea mai
intensă carte de poezie, o carte magmatică, esenţială, încărcată de viaţă,
oglindă a vieţii, panoramă a ideilor de carne. Apărută la Editura Polidava din Deva, în regie proprie, la sfârşitul anului 2009, cartea
este mărturia unui om folosindu-se de limbajul poetic şi de semiotică pentru a
reda sensurile adânci ale gândului.
Limitele poeziei sunt mult extinse, experienţa de viaţă
explodează în vers, tragediile personale sunt schimbate în cântec,
descoperirile spirituale apar ca idei care modelează conştiinţa, stilul este
stilul celui care deja ştie, deja a ajuns la liman, după faptele curgerii în
meandre… Curgerea fluviului spre mare face bucle, ocoliri, curgerea pare
sinuoasă dar este cea adevărată, nu poate fi controlată, omul preferă linia
dreaptă, Dumnezeu - meandrele pentru a dat timp apei să ajungă în mare, pentru
a ne forma răbdarea, pentru a potoli setea atâtor animale, atâtor oameni,
curgerea este clăditoare de viaţă, la modul sublim. Scrisul lui Eugen Evu are
meandre, este un scris gladiolat,
după cum au consemnat ofiţerii de securitate în dosarele formate pe numele
poetului înainte de anul 1989, dosare făcute publice de poet în numeroase
prezenţe din reviste sau jurnale… Legătura dintre titlul volumului şi expertiza
grafologică din acele dosare pare una simbolică, dar reală, dureroasă, motiv de
poezie născută din suferinţă… Scrisul
precum fluviul…
Cartea debutează cu un cuvânt înainte scris de Linda Bastide, cunoscută personalitate
de limbă franceză din zona culturii corecte, care ne trimite la metaforele
plasticizante ale autorului, la un postmodernism original, contradictoriu, dar
plin de forţă propus şi realizat de Eugen Evu.
Linda Bastide notează: „Cuvintele sunt aici: eratice, palpabile, disponibile, gata de a
respira, grăbite să intre în poem”. Nota este importantă, volumul este viu,
respiră, vietate care doreşte să
trăiască în simbioză cu cititorul. Puntea este reală, cine acceptă intră în
curgerea sinuoasă a poemului, dar o curgere adevărată…
Poetul se descoperă cu argumentul preferat, un citat din Henry Miller, un citat esenţial pentru
un artist: „Neîntreţinut, focul pentru
creaţie duce la ghetoizarea viselor, a aspiraţiilor, la un vagabondaj fizic. Cu
toţii suntem vinovaţi de crimă, crima de-a nu trăi din plin”.
Citatul este semnificativ, eclatant, este motivul pentru
care Eugen Evu scrie …poezie, proză, teatru, eseu, pamflet, jurnal, revistă,
scrisori publice şi personale, declaraţii …
Există în această carte multă iubire, acea iubire implicată, nu declarativă, o atitudine corectă
a omului cu faţa spre cer, geografia poeziei bune, descoperirea amarului
mierii, scriitorul ne sărută cu fiecare vers, are o rezervă de duioşie pentru
cei care înţeleg curgerea, depune efortul de a auzi lumina, există o empatie,
poate, personală pentru cititor, empatie ce se naşte brusc la citirea poemului,
ne invită la vânătoare de curcubee în oglinda verde a memoriei, are o lacrimă
pentru cel care suferă, vede…
Poezia curge în volum şi temele sunt esenţiale, ţin de
viziune, de lumina care argintează fiecare zi, deschid perspectiva asupra
destinului, a predestinării de a fi artist în timpul vieţii dăruite …
Poetul, da, poetul: „Eu
sunt o sursă melodioasă/substanţă de rezonanţă spic al luminii./Eu sunt noaptea
de fiecare zi/Arma ta care cântă sunt eu …/Clipa cât noaptea …Unda/Cuţitul
meandra anafura pâinii …/”.
Volumul deschide ferestre
spre poezia scrierii, spre femeia iubită, spre nesaţiul cosmic, spre bolile
lumii care, paradoxal, ne împing spre căi reale, ferestre spre colind, spre
visul sinelui, curajul de a scrie şi de a nu uita, motivaţia poeziei ca fapt de
viaţă …
Importantele descoperiri ale ştiinţelor sau revelaţia
credinţei, ori tragedia celui care stă
pe marginea istoriei, zeii care ne agresează, modelarea gândirii poetice în
tânăr sunt foarte multele argumente ale scriitorului de a ne atrage în
vâltoarea vieţii de metafore …
Motivul râsului sănătos de om liberat, peisajul din Ardeal,
amintirea raiului peştera Geea, efectul placebo, poetul ascuns în operă şi
evadând în poem, visul care intră în realitate cu toate metaforele … Scrierea
din volum este scurtă, luminoasă, fulger între autor şi cititor.
Poemele s-au scuturat de zgură, cuvinte diamantine,
scriere pe zăpadă.
Prezenţa patriei, a familiei, a cuvântului rămuros fac
din volumul acesta unul actual mereu, pentru că există tinereţe care îmbie la
viaţă, ceva care s-a păstrat, venind din vechea ştiinţă a scribilor care se
detaşează până la urmă de opera anterioară, dar o păstrează autentică prin
cuvintele scrise cu vârful inimii …
„Omul este
prizonier/Propriei sale mistificări/Reminiscenţei altoiului/Inseminat de
fulgere globulare” ( Poate că). Anonimul are importanţă prin faptul că există, poetul
vede misterele:
„Mărul pădureţ fiul vântului/Departe-n pădure în al
doilea exil/E asemeni feminităţii cuvântului/Doar înflorit a rămas tot copil/”.
Logica zeilor se poate detecta prin observare atentă, dar
şi în ochii femeilor.
Există un paradox
absolut: trăim murind în ochiul compus al memoriei.
Există o muzicalitate a versurilor, a ideilor, cu fiecare
poem poetul o simte, o traduce prin detentă, dincolo de cuvinte un trandafir
între buzele iubitei, un val care vine din magnetul acestui pământ pe care
trăim …
Aproape fiecare poem poate fi citat, e o lecţie de voinţă
poetică, poezia este ştiinţa exactă a trecătoarelor clipe ale vieţii,
argumentele vin de la sine: nu au zburat toate cuiburile împreună cu păsările, fetele
înfloresc peste noapte de parcă natura s-ar teme de ce a fost, divinul în
profan îngenunchează, mierla – inima poetului, goliciunea templelor de umbră,
întreg misterul lumii cântă - plânge …
„Când scrii auzi
cum mori mai suportabil/când scrii îngenunchiezi cu fruntea-n cer/Când scrii
chiar Dumnezeu e mai cantabil/Ecou se face întru adevăr./Când scrii răbdarea nu
e laşitate,/Când scrii auzi cumva încetinit/Ce aude desfrunzirea lumii
toate/Sub Arborul cel Mare, răstignit …/Când scrii e cum ai lua din apa
vie/Să-l bei, scânteietor un roi stelar,/Bei moarte fără gust, sufletul ştie/Ce
nu ştii tu, nici îngerul barbar/Când scrii cumva gândit ca fruct de
dar/Cunoaşterea nu doare, nici îngheaţă,/Ca aurul -ngheţat de avatar/Îngreunându-şi
trecerea. Zburată/”.
Poeziile din această carte reiau într-un fel temele
preferate de Eugen Evu, dar scrierea în sine este densă, cititorul obişnuit are
nevoie de acomodare cu versul acesta implicat în viaţa aflată în plină mişcare.
Autorul a publicat peste 40 de cărţi, ar fi nevoie de analiza unui critic
serios şi dedicat asupra operei sale, pentru cristalizarea în conştiinţa
literară a vremii a principalelor evenimente din scrierile lui Eugen Evu, a
noutăţilor aduse poeziei şi a tremurului său pentru versul cu elice, capabil să
înalţe idei, gânduri, temeri, eliberare …Eugen Evu nu este un poet comod, opera
lui propune, afirmă, are viziune, deschide ochii, o eventuală aplecare serioasă
asupra scrierilor sale ar oferi numeroase surprize în ce priveşte organizarea
istoriei literare în compendiu …
Unele poeme au dedicaţii, mai cu seamă adresate unor
femei care scriu la rândul lor, ori traduc poezie în limbi accesibile pornind
de la limba română, ca un fel de compensaţie târzie pentru poetul îngropat în
vers, este revanşa pe care, inconştient, bărbatul o ia faţă de iubirea tainică
din poeme … În volum sunt incluse şi poezii scrise în limba italiană, sau
germană, ca deschidere rezonantă cu
poezia altor spaţii culturale …Această carte s-a adunat în timp,
refugiat în poezie, Eugen Evu a devenit poemul care respiră.
„Din livezile
altoite de cei de sub deal/Le-a dus vântul în munte sămânţa/Prin pădurile reci
din bătrânul Ardeal/Meri sălbatici îşi ascund neculeşi suferinţa/”.
Meandre este poate cel mai energic volum
de poezie scris în ultima vreme în literatura română, proaspăt şi necesar, până
la nebunie. Nebunia de a fi poet. Zburat.
Departe de urechea criticului blocat pe trecerea de
pietoni, pierdut în traficul Capitalei, Eugen Evu scrie poezie pur şi simplu, e
o nedreptate uneori că în provincie sunt uitaţi de maşinăria literaturii române
scriitori care aud lumina şi sunt atenţi la merii sălbatici…
Dar timpul, ca şi râul, are meandrele sale … scrierea
e sânge şi foc sfânt, sonor…, cum scrie poetul...
Eugen Evu, Meandre
/ Oglinzile lui Niram, Deva: ed.
Polidava 2009
