Semne în zăpada timpului…
(Mirela-Ioana Dorcescu, Bonanza, roman, 319 pagini,
Timișoara: Editura Waldpress,
2026)
Literatura are numeroase surse de inspirație, pentru
Mirela-Ioana Dorcescu (Borchin) viața este cea mai puternică sursă. Profesor
universitar, bună cunoscătoare a teoriei literare, cu romanul Bonanza dânsa propune o aplicație
concretă a ceea ce înseamnă literatura, dar și o mărturie despre vremea în care
a trăit. Cartea a apărut la Editura Waldpress, în anul 2026, are 319 pagini
dense, mustind de viață. Tema este relația de cuplu, ea și el, Arina-Teodoru,
în fapt personaje reale, poetul Eugen Dorcescu și autoarea. Este aici un curaj,
se deschide o fereastră într-o carte cu o poveste reală, un script despre taina
relației dintre bărbat și femeie. Viața oferă povestea, ea se ramifică pe mai
multe paliere cu fiecare pagină, narațiunea glisează pe verticală și orizontală.
Avem o carte în parte jurnal, pentru că pune în evidență viața de zi cu zi.
Există pagini de eseu, de teorie literară, de istorie literară, de teologie, de
cultură, descrieri de natură, atmosfera urbană, având în centru Timișoara, oraș
universitar, arătând amprenta culturii, a evenimentelor din 1989, emblematice
pentru România. Oraș în care s-au format mulți intelectuali și unde deschiderea
spre un Vest presupus este mereu prezentă, amprenta multiculturală fiind
evidentă.
Romanul este o continuare, dintr-o anumită perspectivă, a
romanului „Celesta” (2018), tot de aceeași autoare, narațiunea se dezvoltă pe
alte planuri, după experiențe esențiale. În „Celesta”, relația dintre
scriitorul Teodoru și profesoara Arina Sălceanu (ei sunt: Eugen Dorcescu &
Mirela-Ioana Dorcescu) a deschis perspectiva într-o narațiune profundă, cu
numeroase portaluri spre viitor.
Cei doi sunt la vârsta de aur, viețile s-au împlinit
social, talantul a fost pus în circulație, dar întâlnirea declanșează noi
energii, dinamizează povestea. Teodoru, mai vârstnic, a ajuns la limita umană
fizică, are nevoie de un scaun cu rotile pentru a ieși din universul strâmt al camerei
sale, pentru a se deplasa în lumea știută și dorită. Apare momentul evadării și
al deschiderii izvorului de viață și creație. Limitarea umană exercită o
presiune asupra ființei, este în rânduiala omului creat, scriitorul și soția o
simt acut. Este și momentul de a face saltul, în această etapă a vieții, peste
limita impusă, dar și asumată spiritual de personaje, cu toată diferența de ani
dintre ei. Valorile care au stat la baza vieții îi ajută, credința, cultura,
legătura cu cei de dinainte, pe care se sprijină lumea, povestea spusă în
numeroase forme de cărțile parcurse prin lectură, experiența asimilată, toate slujesc
pentru ca soțul și soția să dinamizeze narațiunea. Este rețeta lor de viață,
alta nu există. Doar o lungă și umilă mulțumire, viața este o treaptă spre altă
dimensiune.
Arina a punctat valorile pe care se sprijină viața:
valorificarea talentelor/ darurilor pe care un om le are. Munca continuă,
bazată pe credință. Relația cu Dumnezeu la nivel personal, în formele acceptate
social. Relația dintre ea și el, ca o relație cu active complementare, în care
fiecare se poate ridica la un alt orizont. Aprecierea valorilor trecute și
continuitate în opera proprie. Asimilarea culturii universale și a celei locale,
cu deschidere spre adevărul ființei. Grija pentru sentimentele celuilalt,
pentru personalitatea celuilalt. Capacitatea de a transmite mai departe aceste
valori. Mulțumirea pentru ceea ce a dobândit omul, spiritual și material,
într-un timp dat, într-un loc dat, în trupuri de carne (sarx). Rugăciunea
pentru a modela mintea umană cu voința divină, apoi iubirea, iertarea,
generozitatea… Sunt câteva din valorile pe omul le poate asimila în ființa sa.
Alături de Teodoru, acestea au o dimensiune practică, utilă la nivel personal
și social. Când se referă la lecția generată de Biblie, Teodoru prezintă cheia
psalmilor, atât de agreați de oameni de-a lungul timpului. Explicațiile sale
sunt pragmatice, adevărul este unul al ființei:
„Perspectiva istorică și
pragmatică, perspectiva stilistică sau semiotică te pot îndepărta de adevărul
profund și întreg. Hai să scoatem dușmanii din contextul epocii lui David! Ce
dușmani ai tu?, m-a întrebat. Nu te sumeți că n-ai avea! Gândește-te la
tentațiile cărora nu le faci față. Minore, desigur, însă, când te dedai lor,
îți fac rău fără excepție. Îți alterează sănătatea, echilibrul, îți distrug
liniștea, te fac să te simți vinovată, rușinată, înciudată că nu le-ai opus
rezistență…(…) Fă abstracție, deci, de contextul istoric. Ai să vezi atunci cât
de valabil este - și în prezent, și pentru tine - orice verset” (p. 18).
Este o probă de hermeneutică necesară, justă pentru orice
om, inclusiv pentru cititorul curios să „vadă” cheile spre viața din plin.
Romanul se desfășoară pe trei paliere: trecut, prezent,
viitor. Viața, ca valoare supremă, sparge monotonia timpului, viața este văzută
ca o istorie personală cu un scop tainic și un final tainic.
Trecutul este dinamizat prin amintirile despre membrii
familiei, despre alte vremuri, despre oameni care au uitat sensul în viață.
Sunt frați care și-au ucis bunicul pentru a păstra averea (pp. 112-114) sau
scrisoarea partizanilor către personajele rememorate în narațiune (p. 212).
Geneza cărților scrise de Teodoru, momentele în care inspirația s-a
materializat și au apărut aceste volume, de exemplu, Agonia caniculei, modul cum s-a născut o carte de poeme (p.118).
Chiar și Revoluția din 1989 este văzută ca o etapă în istoria comunității și a
personajelor, cu efecte prezente imprevizibile (p. 125). Călătoria celor doi în
peisajul urban aduce în fața cititorului alte evenimente din viața lor, se
construiește tabloul de ansamblu. Deplasarea în scaunul cu rotile este o
aventură, o călătorie în care sunt implicați cei doi, fiecare purtând
greutățile celuilalt, fie fizice, fie de suflet. Sunt aspecte dureroase,
distrugerea arhivei literare a fostei Edituri Facla, o pierdere imensă pentru
cultura română. Apoi constituirea Școlii de Literatură de la Timișoara sub
aripa scriitorului și a soției, o etapă în formarea unor oameni dedicați
scrisului, cu deschidere în timpul ce ni s-a dat. Sunt multe tablouri în care
trecutul este adus în fața cititorului ca un dat, ca o etapă în viața omului.
Prezentul este și el dens, cu multiple deschideri spre o
lume a valorilor solide, care pot susține viața, comunitatea, împlinirea
personală și tristețea. Cei doi dezbat problema bătrâneții, etapă în viața lor,
una care trebuie depășită, cu greutăți, dar și cu responsabilitate pentru
viitor (p. 188). Apare și problema morții, apăsătoare, și care presupune
evadarea din starea prezentă, cu responsabilități viitoare, de dincolo de un
final implacabil (p. 198). O mare problemă a prezentului a constat în
activitatea profesională de la Universitate, acolo unde Arina era angajată. Ea,
însă, este șocată de eliminarea Semioticii din cursul predat, chiar în aceste
momente de schimbări sociale. Semiotica legând valorile culturale, cu accent pe
fenomenul Eminescu (p.280-p. 290).
Este accentuată situația noutăților din sistemul universitar, apar dispozitive
electronice versatile care schimbă modul de asimilare a valorilor, pe care
studenții ar trebui să le absoarbă în mintea lor, dincolo de tehnologia care a
migrat în viața socială (p. 38). O temă prezentă, este iubirea dintre ea și el,
la o vârstă a maturității depline, bazată pe gravitația spirituală, comunicarea
dintre cei doi, ca punte între suflete (p. 132). Prezentul este mereu străbătut
de imaginea balerinei, presupusă fostă iubită a lui Teodoru, o apariție agilă
într-un univers limitat, cu fulgerele tinereții și ale misterului care poate
lega bărbatul și femeia. Balerina, pendulând între femeia anonimă și femeia
fatală, ca o fata morgana, domină peisajul urban și aduce clipe de îndoială,
revoltă, deschidere pentru Arina. Prezentul se eliberează de trecutul iubirii,
balerina luând locul fostei soții a lui Teodoru, Marga, plecată în altă lume,
cu mitul prezent doar în opera poetului. Totodată, prezentul este agresat de
fenomenul izolării pe timpul pandemiei (p. 170) sau de telefonul cu două
cartele, plătit de Teodoru, de vină, se pare, compania de telefonie, în goană
după venituri, prin marketingul practicat doar cu cei în vârstă, mai ușor de convins,
deși Arina presupunea o altă faptă a bărbatului aflat la o vârstă
vulnerabilă. Este viața din plin,
într-un oraș mare, universitar, agitat până la destrămarea ființelor.
Viitorul este modelat de dorința lui Teodoru de a
achiziționa o casă la țară, simplă, ca în copilărie, cu grădină și departe de
spasmul urban. Un mediu care să țină mai mult de Raiul promis, decât de o
schimbare a paradigmei.
Viitorul este marcat și de credința într-o altă viață, pe
alte dimensiuni, departe de agitația modernă, de materialismul barbar din
epocă. Teodoru îi spune Arinei: „Toată poezia mea este spre întru mântuire.
După moarte, Îl voi întâlni, în mod sigur, pe Dumnezeu. Nu știu sub ce formă,
dar voi realiza precis când se va întâmpla. Și nu voi mai reveni niciodată aici.
Niciodată la Stroiești, niciodată la Timișoara, nici la Carani, nici la cărțile
mele”…(p. 315).
Viitorul se arată și prin destinul care acționează
dincolo de voința lui, de voința ei. Destinul unui scriitor este implacabil,
străbate istoria literară oficială și datul social. Arina scrie: „Mă preocupă
acum Teodoru. Nu e puțin lucru să te dedici unui mare scriitor. <<Să stai
lângă un abis>>, cum mărturisise el iubiților confrați că aș face eu.
Iată că eram căsătorită de opt ani și jumătate cu abisul…” (p. 10).
Misterul relației dintre ea și el se fixează în cuvintele
Arinei, această relație are o fantă spre alte dimensiuni, greu vizibile pentru
ceilalți. Ea scrie, căutând să rămână lucidă: „Mi-a inspirat nu doar încredere
și respect, ci și curaj. La vârsta la care alții nici nu se gândesc la o
femeie, el m-a luat în grija lui cu imensă dragoste. Nimic nu e mai frumos decât
să iubești. Oriunde în lumea asta. Chiar și în cercul nostru – strâmt pentru
ochii altora, dar atât de încăpător pentru noi! Cum fiecare ar timpul său,
putem spune că acesta, cel din urmă, este timpul nostru” (p. 133).
Viața celor doi stă sub semnul poruncilor, nu e o joacă,
o relație efemeră. Ea vine din tensiunea a două dintre ele: să cinstești pe
tatăl și pe mama ta; omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de
femeia sa (p. 208). Un efort pentru a păstra echilibru dintre viața prezentă,
speranțele omului și viața ulterioară.
E o carte despre simboluri? Discutând despre Semiotică, o
știință care are deschiderea spre dimensiuni greu abordabile de omul aflat pe
trecerea de pietoni, dar necesare existențial, se afirmă, dincolo de durerea de
a pierde un curs, de a fi eliminată din jocul universitar:
„Cui voi mai arăta eu cum apar
simbolurile? Uite, în La steaua lui
Eminescu, se pornește de la semn, la prima ocurență <<steaua>> are
sens codic: <<La steaua care a răsărit/ E-o cale atât de lungă/ că mii de
ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă>>. Nimic de adevărul științific.
Dar semnul se destramă imediat: <<Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer
se suie>>. Semnul, cu ambele componente – de expresie și de conținut -, a
dispărut. A rămas în urmă doar expresia, goală pe dinăuntru: <<Azi o vedem
și nu e>>. De fapt, <<nu e>>, fiindcă nu există semn fără
referent” (p. 290).
Prin aceste explicații, scriitoarea definește chiar semnele
pe care le lasă viața zi de zi despre fiecare dintre noi, în spatele lor se
află o altă lume, una care își face drum ca megatendință, expresie a voinței
divine.
Titlul romanului vine firesc, Bonanza, starea de bine, de mulțumire, de împlinire a cuplului, un
dar divin, cu ceea ce au dobândit, material și spiritual, sub aspre ninsori, lângă
aburii ce se ridică din ceașca plină de ceai aromat, ca o mireasmă a vieții de
după viață (p. 319).
Constantin Stancu
*Text publicat în Revista „Vatra veche”, nr. 4/2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu