FAUN IUBIND
– un comentariu transmodernist de Ion Popescu-Brădiceni –
Prefața
Am o misiune din ce în ce mai grea: să-mi fortific…
fundaţiile Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu. Să-mi consolidez
Construcţia cu atât de necesarii contraforţi. Căci lumea
literară s-a lăsat infuzată de nişte aşa-zişi critici suficienţi de
sine, nişte licheluţe simpatice dar subţiri ca formaţie intelectuală,
arivişti şi carierişti cu oleacă de cultură, mai mult spoială
decât… pudră de talc sub care să-şi ascundă feţele cvasihâde şi
lipsa de consistenţă teoretică, de modele la care să se raporteze
(asta ca să se elibereze de psihoza narcisismului care numai
bine nu le face – n.m., I.P.B.).
Printre „pionierii” Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu
se află la locul său de neclintit ca statul şi ca personalitate
fermă Dumitru Tâlvescu. Deşi trăitor în alt judeţ, poetul se întoarce
mereu acasă cu o bucurie reoriginantă şi cu o entuziastă
revendicare din paradisul columnist al anilor ’60-’80, din veacul
trecut, ultimul al celui de-al doilea mileniu.
Resituat în anul al XVI-lea din primul secol al mileniului
III, Dumitru Tâlvescu resimte „arpegii mai faste ce-mpart
lumea-n două”. „Stăpân răbdător al universului său (meta-/
trans-/)imaginar”, columnistul de acum clasicizat graţie unei
mişcări literare de anvergură doctrinară şi naţională, îşi ia
„dogoarea din soare, uitată în stihuri” şi o închide în cânturi/
domol „parcă-n taină cu aripi de fluturi”.
Şi uite ce frumos îşi guvernează incipiturile de poem:
„Mă cheamă dorul, pe dealuri”/ „Stau pe gânduri ca pe ace”/
„Cuvântul, nota adevărului”/ „Strig – ajungerea prin pustiu”/
„Aripa stângă a zilei se odihneşte pe obrazul meu drept”/
„Ce-aţi făcut din visul meu/ cel cu umblet sărat”.
Dar o constatare mai generală nu-mi dă pace: că
Dumitru Tâlvescu e un poet din ce în ce mai profund, mai
personal şi mai substanţial. Poeme întregi tind să îmbrace haina
capodoperei. E opinia mea şi nu-mi periclitez statutul de critic
contemporan, hirsut, cu ea. Metafora, metonimia, sinedoca,
litota ori hiperbola, eufoniile muzicaloide şi cosmoidale dau de
furcă stilistului nevoit să reînveţe bazele retoricii şi poeticii,
chiar ale meta- şi trans-poeticii de ultimă oră.
Dicţiunea ceremonios fastuoasă din acest nou volum dă
glas Mării Egee sau se revoltă în numele visului „pierdut între
lumi ce caută tribut pentru zeii de taină şi fără-nceput” din
Dacia originară, aceea a lui Kesarion Breb, cel din „Creanga de
aur” a lui Mihail Sadoveanu.
Având un comportament fie postmodern fie transmodern,
Dumitru Tâlvescu se reîntoarce în peisaj, pe care nu uită
a-l disemina simbolic/ arhetipologic.
Căutarea e sacră şi totodată meta-căutare a Cuvântului
poieinic, rostuind miraje în melancolii magice şi, acut intelectual,
tânjeşte după cântul greierilor (lui Platon – n.m.)
îndrăgostiţi” în timp ce privirile-i vizionare „sapă cărări în
albii” pe care curge un altfel de timp: cel al reîntemeierilor
virgine, cel al viersuirii întocmai ca la cei dintâi greci, de tipul
lui Homer ori ca la cei dintâi romani, de tipul lui Vergiliu.
„Proza” acestei noi apariţii editoriale a lui Dumitru
Tâlvescu se află în incinta unei „cetăţi inexistente” însă doar
spre a-şi revendica discursul liric din primordiile ei, „hoinar
prin iluzii”, cu „doruri pe moarte”, ori „stingher şi paşnic”,
contemplând, meditativ, cum „din ceruri fără vreme/ coboară
din stele hlamide în poeme”.
Oricum avându-şi noile texte şi metapoeme pe tema
căutării, înţelegi imediat că poetul caută de fapt a ieşi dintr-o
dilemă existenţială: aceea de a alege între zborul spre sine şi cel
înspre Divin spre a-i cere o altă soartă. Dacă i-ar cere, ar însemna
că e nemulţumit de aceea care i s-a dat şi s-a „deşirat”
prea repede. Or, Domnia-sa Poetul este deja un scriitor
strălucit, învăluit în „aroma împăcării”, cu sufletul – iată încă
un vers memorabil – „podit cu stele”. „Acolo naşte vise” pentru
„idei nenăscute”, dar care veghează ca el, Eul cugetător, să
ceară timpului, cel din albiile-genuni, „răgaz de întremare” ori
de dialog cu Zephion faunul, cel menit poate să-i fie tovarăş de
Cale în „ţara ce urmează a se lăsa bătută cu paşii minţii” de
Dânsul, călătorul, un „străin” heideggerian în genere pe acest
pământ.
Sursa: D. Tâlvescu
