DUMITRU HURUBĂ
Echinoxist-optzecistul
MIRCEA PETEAN
Poate greşesc, însă, după ce am citit (şi
recitit câteva…), din poeziile lui Mircea Petean, mi-am consolidat convingerea
că, din zona Ardealului, el este unul dintre cei mai autentici şi mai fideli optzecişti, deşi nu multă lume ştie
acest amănunt din viaţa literară a poetului clujean şi chiar şi mai puţină lume
acceptă acest adevăr. Cărţile sale, cu precădere cele de poezie, sunt perfect
încadrabile în optzecismul lansat
spre lumea literară în Cenaclul de luni condus
de Nicolae Manolescu, şi sunt perfect mulate pe preceptele noului curent
literar care se năştea dintr-un modernism părând tot mai puţin convingător, ca
să nu spun tot mai… zdrenţuit. Din păcate, din neatenţie, ori din ignorare, cam
toţi comentatorii şi „făcătorii” de clasamente, grupuri şi grupări optzeciste, uită cu indiferentă
nonşalanţă – altă ciudăţenie! – de Mircea Petean, ceea ce este destul de mirabil,
din moment ce el face parte dintre cei care au rămas consecvenţi fideli pur
sânge ai curentului literar în cauză. Gestul, oarecum straniu, sau deliberat,
ne obligă la a ne aminti că, acum vreo două decenii, de exemplu, criticul
literar Cornel Regman, referindu-se la Mircea Petean într-un sens destul de explicativ-compensator
pentru poetul clujean, spunea/scria: „Debutant în 1981 cu volumul de versuri «Un
munte, o zi», echinoxist-optzecistului clujean Mircea Petean i-a fost impus în
anii care au urmat, ca atâtor altora din generaţia sa, regimul postului negru,
ceea ce pentru poeţi mai ales a însemnat lipsirea de şansa editării
manuscriselor.” (Cornel Regman, Dinspre
„Cercul Literar” spre „Optzecişti”, Editura Cartea Românească, 1997: Mircea Petean – „Lasă-mi, Doamne, zăbava!”,
p. 181). Să fie un semnal şi-atât? Să
fie vorba de o aluzie subtilă apropo de jocul său dublu echinoxisto-optzecist? Nimic nu e imposibil, dar… Nu!
Chestiunea e cu mult mai complicată şi cu multe nervuri care duc, de ce nu? la
un soi de… marginalizare a poeţilor, clujeni în special şi transilvăneni în
general, aspect mirabil pentru mine şi fără dubii. Mă rog, nu e primul caz din
literatura română de-a lungul istoriei sale, când Carpaţii, pentru o seamă de
suferinzi de exclusivism, pe care i-aş numi, cu mică reţinere, habarnişti, au constituit un fel de
barieră naturală între… Regat şi Transilvania. Însă, această atitudine din zona…
democraţiei postdecembriste, mi se pare destul de nelalocul ei, ca să nu spun
altfel, deşi nici nu pot, şi ar fi nedrept să nu adaug în context că „marele război
literar dintre Bucureşti şi Cluj” (recte Transilvania), are o hilară continuitate
la nivel de secol XXI… Apoi, să ne mai amintim că echinoxismul a dat literaturii române suficiente nume grele, de
referinţă/rezistenţă, sau, cu alte cuvinte, nume care au fost şi au rămas bine
înfipte în istoria literară, astfel că, din punct de vedere al rolului şi
importanţei sale, echiinoxismul a
fost şi rămâne o mişcare literară extrem de puternică şi reprezentativă la
nivel naţional. Este o realitate incontestabilă, poate mai greu digerabilă şi
mai greu de ingurgitat, ba chiar – în unele cazuri cu totul speciale –
înţepenită la… înghiţitoarea unora, însă nu se mai poate face nimic după
părerea mea, fiindcă valoarea rămâne valoare oricât ar fi ea de contestată, dar
să nu exagerăm, totuşi!...
 |
| M.Petean, foto Facebook |
Semnificativ şi notabil rămâne faptul că
Mircea Petean a dat semne clare de infestare cu… optzecism încă de la prima sa apariţie editorială cu volumul Un munte, o zi (Ed. Dacia, Cluj, 1981), sau mai pe îndelete spus, de împăcare cât de
cât amiabilă între echinoxism şi optzecism oarecum înainte ca acesta din
urmă să fi primit botezul naşului său, Nicolae Manolescu. Referirea mea este la
volumul de versuri amintit ceva mai înainte, având ca an de apariţie 1981, în
vreme ce Aer cu diamante – cel mai
reprezentativ volum de versuri al Generaţiei
’80, cu cele mai clare ramificaţii/voci (poetice) spre optzecism – a fost editat abia în 1983, prefaţat fiind de Nicolae
Manolescu, mentorul cunoscutului Cenaclu
de luni...
Fără a supraevalua câtuşi de puţin
situaţia poetului clujean în discuţie şi, implicit valoarea întregii creaţii a
lui Mircea Petean – dacă e să forţăm puţin nota – trebuie să recunoaştem că el
este unul dintre principalii exponenţi ardeleni ai optzecismului timpuriu
şi-apoi ca extensie a sa semnificativ îmbunătăţită, din punct de vedere
valoric, a modernismului alunecător fără întoarcere pe o pantă a dezintegrării
şi, păstrând proporţiile, a uneia din ce în ce mai greu acoperitoare a noilor
generaţii de scriitori. În acest context, Mircea Petean – dacă preluăm sintagma
lansată de Cornel Regman şi înaintăm spre o definire a sa ca poet reprezentativ
pentru echinoxism, sau/şi optzecism –, începând chiar cu al doilea
volum al său (Cartea de la Jucu, Nobil I, Ed. Dacia, 1990), dar şi (Zi după zi (Ed. Euphorion, Sibiu, 1993) şi, mai ales, Lasă-mi, Doamne, zăbava!, (Echinox,
1994), poetul evadează spre un sine care, prin consistenţă, îi măreşte zestrea
şi, în acelaşi timp, îi consolidează, prin operă, individualitatea,
personalitatea şi, evident, valoarea. De altfel, comentatori avizaţi şi
analişti cu adevărat profesionişti, au aşezat lucrurile la locul lor, între
aceştia aflându-se Mircea Zaciu, care,
în volumul Departe, aproape (Editura Didactică şi Pedagogică, Buc., 1998), consideră fără echivoc şi cu deplin
realism că „M.P. sfidează clişeele
tradiţionale legate de fiinţa (fragilă, maladivă, retractilă) poetului. El
pare, dimpotrivă, mai aproape de energica înfăţişare a luptătorului: amestec de
forţă şi voinţă de a învinge în tot ce face. [...] Bucolic şi citadin, ingenuu
şi livresc, speculativ şi direct, ironic şi grav, sentimental şi tăios,
schimbând registre şi stiluri cu destulă detaşare, M.P. îşi riscă de fiecare
dată, carte după carte, miza intimă, gata totdeauna să şi piardă la o adică.” Întorcându-ne puţin la volumul de debut al lui
Petean, să apelăm şi la părerea celui mai avizat optzecist: „Mircea Petean are o puternică imaginaţie a
insolitului. Această imaginaţie a bizarului creează un univers aproape
expresionist, populat de personaje rigide, de mecanisme şi manechine ca la
Delvaux. Nota lui esenţială mi se pare o anume îndrăzneală în invenţie,
insolitul metaforelor care se ţin tocmai de aceea minte.” (Nicolae
Manolescu, Trei debuturi, în „România literară”, nr. 15/ 1982). Aşadar,
fără şovăială, ne găsim faţă în faţă cu o fotografie-fotografiere aproape
imposibil de retuşat, cu imaginea unui poet fixată în rama literaturii
postdecembriste derapată actualmente într-o „aripă tânăr-autohtonă” a
postmodernismului de unde este greu de anticipat o evadare a sa într-un viitor
cât de cât apropiat… În regulă: dar trebuie să avem în vedere, extrapolând
puţin, că situaţia lui Mircea Petean nu e chiar atât de singulară pe cât s-ar
crede, eu însumi n-am vrut să-i construiesc această importanţă, pentru că o
seamă de poeţi transilvăneni se confruntă cu situaţii similare, sau undeva
pe-aproape, fără ca acest lucru să deranjeze consistent, însă, printr-o aducere
la acelaşi numitor, particularul devenind general şi cam deranjant. Să ne
(re)amintim doar că, mai ales reprezentanţii valului de critică literară
tânără, nu o dată se întâmplă să escamoteze, sau cel puţin să ignore adevărul
ca fenomen literar, unii se zbat din greu, aduc argumente în favoarea demolării
vechiului pentru a face loc noului, unui nou
care e, în multe cazuri, o formă fără fond, un fel de nouă şi modernă
strigare peste un sat care nu mai există… Poate de-aceea, cu un acut simţ al
realităţii, poetul Mircea Petean, omul Mircea Petean, intervine cu ambiţie de
(re)constructor şi ne fixează virtual, e-adevărat, în spaţii geografice aproape
palpabile şi ne obligă la reîntoarceri nu doar acolo, ci la noi înşine, la
obârşii, la ancestralul din care, direct
sau indirect, venim. În acest sens, nu trebuie argumente mai solide decât
concreta materializare a realităţilor din poemele sale. Şi, încă:
echinoxist-optyzecistul Mircea Petean un poet al zborurilor imaginative, al
desprinderii de materialitatea lumii, nu este, totuşi, „un poet cu capul în
nori”, ci un adânc înrădăcinat în
materialitatea imediată a unei lumi din care se alimentează cu seva-materie
primă pentru creaţia sa. Poate de-aceea el este mai greu încadrabil, ca poet,
într-un ţinut ideatic împărţit cumva frăţeşte între echinoxismul clujean şi
optzecismul dâmboviţean, adevăr sesizat şi comentat de Irina Petraş, care chiar
încearcă o anume fixare a poetului: „Descopăr
suficiente argumente pentru a-l socoti un exemplar poet al «locuirii».” (Irina Petraş, Literatură română contemporană, 2008).
Dumitru Hurubă
(fragment)
