Pământul văzut ca o varză
(holopoem)
Mulţumesc, Doamne, că mă laşi
să stau călare,
pe-această-nsomnorată protuberanţă a soarelui,
chiar în dreapta Ta...!
De-aici văd bine pământul,
şi-l aleg, Doamne, între două respiraţii,
pentru vremelnicia germinaţiei de gând,
pentru foşnetul oceanelor de neuroni...
Cum respiri, Tu, Doamne, o dată
la şaptezeci de milioane de ani înmuguriţi,
înfrunziţi, înfloriţi, rodiţi, vestejiţi,
poleiţi în aramă, în aur, în argint, în toate...
Examinat mai cu atenţie, Doamne,
pământu-i ca o varză bine-nfoiată,
cu magnetica-i rădăcină înfiptă adânc,
în temeiul protuberanţei mele,
cu frunzele mărginaşe bătute de vântul solar,
cu oamenii-purici albi, gălbui, roşii, negri,
cu limacşii abandonaţi de cochilii,
cu coropişniţe, cu crapi, cu egrete,
printre frunzele centrului-cap-chelit,
cap întărindu-se, cocându-se
în sublimele raze roase de fluturi –
raze al căror rumeguş curge
în creştetul verzei-pământ,
pârlind câte ceva, pârguind o parte...
Doamne, între frunzele verzei-pământ,
e-atâta viermuială, e-atâta moarte curgând imediat,
din orice naştere...! Mişcarea frunzelor, panica stârnită
de vântul asurzitor, de prăpastiile căscate între fiinţe...!
Gândeşte-te, Doamne, regândeşte-Te,
în frunzele verzei-pământ...!
Că bobul de rouă rostogolit pe nervuri, în dimineţi, înseamnă
cataclism, avalanşă, pustiire pe-o vale,
sau pe toate plaiurile acelei privelişti,
că tremurul fiecărei frunze e seism întunecător de stea,
semănător de genune...
Ai putea să stai o clipă,
să regândeşti veritabila, dreapta lumină, Doamne,
chiar şi pentru varza-pământ...!
Ce caută farfuriile, discurile, Doamne, la varza-pământ –
atent la circumferinţa pietrelor,
unele-s gravide, Doamne,
după atâtea potoape,
sub tot mai ofilit curcubeu:
ştiu,
vrei să văd ca omul din zorii istoriei, dar...*
_______________________
*(Pentru Distinsul Receptor, încă două variante ale aceluiaşi text, în volumele: Ion Pachia-Tatomirescu: 1. Bomba cu neuroni, Dacia / Roumanie, Timişoara, Ed. Aethicus, 1997, p. 86 sq. ; 2.Fulgerul sferic / Éclaire sphérique, Timişoara, Ed. Aethicus, 1999, pp. 83 ‒ 87).
La Terre vue comme un chou
(holopoème)
Je Te remercie, Bon Dieu, parce que Tu permets
m’arrêter à califourchon
sur cette protubérance ensommeillée du soleil,
même à Ta droite ... !
D’ici je vois bien la Terre, et je la choisis, Bon Dieu,
entre deux respirations, pour l’éphémeride d’esprit,
pour le frémissement des océans de neurones ...
De quelle manière Tu respires, Bon Dieu, une seule fois
à soixante-dis millions ans bourgeonnés,
feuillés, épanouis, en donnant une bonne récolte,
ou bien fanés, dorés en airain, en or,
en argent, en tout ... !
Examinée de près, Bon Dieu,
la Terre est comme un chou bouffant,
avec sa racine magnétique enfoncée profondément,
dans la base de ma protubérance,
avec les feuilles périphériques batues par le vent solaire,
avec des hommes-pucerons blancs, jaunes, rouges, noirs,
avec les limaces abandonnées par leurs coquillages,
avec des taupes-grillons, avec des carpes, avec des aigrettes,
parmi les feuilles du centre-crâne-chauve,
tête s’en solidifiant, en l’âge műr,
entre les rayons sublimes, rongés de papillons –
des rais-scieures en coulant
dans le sommet de la tête du chou-Terre,
en flambant quelque chose,
en commencent à műrir quelque part...
Bon Dieu, parmi les feuilles du chou-Terre,
il y a tant de grouillements, il y a tant de mort
en découlant immédiatement de toute naissance ... !
Le mouvement des feuilles, la panique soulevée
par le vent assourdissant,
par les gouffres bâillés entre hommes ... !
Réfléchis, Bon Dieu, repenses-Toi,
dans les feuilles du chou-Terre ...!
Au nom du ciel, les goutelettes de rosée en culbutant
sur les nervures des feuilles, à l’aube, signifient cataclysme,
avalanche, le ravage d’une vallée,
ou bien le désert des alpages
de ce paysage –
puisque le tremblement de chaque feuille est le séisme
en assombrissant l’étoile,
c’est le semeur des abîmes ...
Tu pourrais cesser de marcher un instant
en repensant la lumire véritable, droite, Bon Dieu,
voir pour le chou-Terre ... !
Les assiettes-volantes, les disques de la pensée sauvage,
Bon Dieu, qu’est-ce qu’ils recherchent dans le chou-Terre ... ?!?
Attentif aux circonférences des pierres,
je constate qu’elles sont enceintes, Bon Dieu,
aprs tant de déluges,
au-dessous de l’arc-en-ciel s’en flétrissant –
je sais que Tu veux
mon regard éloigné comme de l’homme
dans les aubes des histoires, mais ...*
_______________________
*(Pour l’Éminent[e] Réceptionnaire, deux variantes d’un même texte par Ion Pachia-Tatomirescu: 1. Bomba cu neuroni / «Bombe à neurones», Dacia / Roumanie, Timişoara, Ed. Aethicus, 1997, p. 86 sq. ; 2. Fulgerul sferic / Éclaire sphérique, Timişoara, Ed. Aethicus, 1999, pp. 83 ‒ 87).
Sursa: Ion Pachia-Tatomirescu
