Căci, dincolo de-a lacrimii perdea,
O-mbrăţişai. Şi EA te-mbrăţişa.
(Eugen Dorcescu, Triada)
Într-o seară posacă de iarnă, după ore, când îmi
strângeam lucrurile, s-a apropiat o studentă de
catedră. Cu un zâmbet sfios, s-a aplecat spre mine, de parcă ar fi vrut să rămână totul între noi, şi m-a
întrebat: Doamna profesoară, cum vorbiţi dumneavoastră cu soţul...? Ce era să-i răspund, de
unde să încep, unde să mă opresc? De fapt, pentru
mine conta mai mult decât orice că ea se întrebase
asta, că o preocupa aşa ceva... Oare chiar încercase
să-şi închipuie felul cum vorbeşte profesoara ei cu
Teodoru? M-a surprins că nu i-a spus pe nume, ci s-a referit la el în calitate de soţ al meu, al doamnei profesoare! Nu-mi venea să cred că am stârnit o asemenea curiozitate în rândul studenţilor! Am început să-i povestesc, cu o însufleţire nouă, cum am primit, în acest an, ceea ce, poate, de mult mi se cuvenea, dar pentru care niciodată nu e prea târziu...
Mirela-Ioana Borchin Dorcescu
(fragment din cartea Celesta)