ROXANA SORESCU, cercetător
ştiinţific principal I, Institutul de Istorie şi Teorie Literară “George
Călinescu”-Bucureşti:
”În critica literară românească nu există, deocamdată, lucrări de acest tip. Prin lucrarea Spirit şi Logos, în poezia eminesciană, dl. Adrian Botez este un precursor. Pe drumul pe care înaintează se vor buluci multe persoane, ce vor confunda bolboroseala extatică, cu foarte severele discipline, care sunt Mistica şi Iniţierea în domeniul spiritual – dar acesta este riscul oricărei cercetări înnoitoare. Dl. A. Botez repune în discuţie, dintr-un unghi inedit, întreaga viziune asupra poeziei eminesciene şi a stării de revelaţie poetică, în general (…)” (cf. Aprecierile Comisiei de doctorat, 14 februarie 1997, în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii “Al.I.Cuza” – Iaşi – în legătură cu lucrarea Spirit şi Logos, în poezia eminesciană, devenită cartea Spirit şi Logos, în poezia eminesciană – pentru o nou tip de hermeneutică, aplicată asupra textului eminescian - Ed. Rafet, Rm.Sărat, 2005).
Constantin Stancu, scriitor, note literare la cartea Ion –patria mea / Balada Kog-a-Ion-ului
Adrian Botez nu
se joacă, el declamă sincer. Temele sale sunt fundamentale, istoria este raţiunea
de a exista, de a creşte urmaşi. Poemul este un exemplu de afirmaţie
irevocabilă. Ecoul vine din nemoarte. E un rai pe care nu-l putem pricepe,
colinzi care mişcă vremurile, prezenţa luptătorilor precum Ştefan Vodă, lupta
cu cei care dărâmă limba română şi spiritul mioriţei, epopee de ţară, sonetul
de seară… Poetul apare ca o prezenţă
copleşitoare, activ în timpuri grele şi-n iubire, are o cheie a vieţii sale, un
sonet, vede războiul metafizic, copleşitoarele idei din cărţile scrise şi
citite, adevărul, cavaler al cuvintelor. Firul poeziilor urmează o istorie
aparte. Istoria celui care vede, văzătorul. Poetul poate fi judecat, peste
toate, umbra lui marchează vremea. „am uitat – al naibii – lumii să mă nasc/ am
ieşit din cântec şi iubire – trist:/ mai de vază e-n pădure orice vreasc/ decât
plânsul meu de-amurg – în ametist” (Sonetul
celui care a uitat să se nască, p.70).
1. SCURT DIALOG
ÎNTRE SCRIITORI
CONSTANTIN
STANCU (CS) ÎNTREABĂ ŞI ADRIAN BOTEZ (AB) RĂSPUNDE
1. CS: De-a lungul vieţii,
ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult?
A.B.: Sănătatea şi mintea. Acum, minte
parcă mi-a mai dat Cel de Sus...iar sănătate...e cam târziu...
2. CS: Ce aţi învăţat de la
adversarii sau duşmanii dumneavoastră?
A.B.: Că mi-e mai bine cu ei decât fără
ei...dacă vreau să simt că trăiesc...
3. CS: O întrebare clasică:
ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi?
A.B. : Singura şansă de a nu
înnebuni...în mijlocul acestei lumi deja nebune!
4. CS: Care sunt cărţile pe
care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele?
A.B. : Pe cele vechi...ale oamenilor
vechi, adică ale oamenilor cu crezuri, iar nu doar...în-crezuţi. Sunt mult mai
înţelepte decît cele noi, ale oamenilor noi - şi am garanţia că, citindu-le şi
recitindu-le, nu pierd timpul, şi aşa
scurt, al vieţii date mie, ca sfânt dar, de Dumnezeu.
5. CS: Care este locul în
care vă simţiţi cel mai bine?
A.B. : În toată Lumea Lui Dumnezeu, dar,
fireşte, în primul rând, în Grădina Lui Dumnezeu/Grădina Maicii Domnului...Pe
lângă mânăstiri, mai mult decât pe lângă vile şi blocuri...În cămara mea
strâmtă, mai mult decât în palatele orişicui...Doar în MUNŢI-PALATELE LUI
DUMNEZEU, mă simt eu însumi...
6. CS: Ce înseamnă pentru
dumneata gândul acesta: acum?
A.B.: Din păcate, din ce în ce mai mult...
– cu un amendament: simt, tot mai mult, în „acum”, viforul a „ce va fi”...Şi nu
mă întristez, ci mă luminez, auzind despre ACUM-ul Lui Dumnezeu...
C Stancu
