Ion Urdă și granitul din cuvinte... „Ion URDA este atent la poemul pe care îl scrie, umblă în vârful picioarelor printre versuri, îi e teamă să nu strivească clipa de fericire prinsă în cuvinte, aduce mărturia sinceră a poetului din postura de pelerin prin lume, rătăcitor printre stele, visând la nemurire. Este vechiul vis, experienţa necesară şi justificarea trăirii, justificarea existenţei...”

Constantin STANCU

O antologie… de granit…

(Ion Urdă, Granit îndurerat, versuri, Iaşi: Editura Pim, 2016)

Ion URDA este un remarcabil scriitor al Hunedoarei. Alături de poetul Eugen EVU a reuşit să ţină în echilibru public o zonă interesantă din punct de vedere cultural. Redactor la revista „Provincia Corvina”, apoi la revista „Noua Provincia Corvina”, a intrat în contact cu literatura bună. A gestionat fenomenul cu bucurie şi pasiune. A scris despre cărţile altora, a scris eseuri cu tâlc şi piper despre Hunedoara şi despre politica anilor din urmă. A lăsat urme în zona aceasta. Este un generos.

Inginer de profesie, are rigoarea textului scris. Poate inspiraţia nu este punctul său forte, dar ştie să descrie stări, oameni, are umor şi vede bine ce se întâmplă în lume.

Când citeşti poemele sale ai, brusc, o bună dispoziţie. Ştie să parodieze, are epigrama ca un stilet, oferă celor de lângă el şansa unui zâmbet, chiar şi printre ruine… O temă forte, luată din imediata apropiere. Hunedoara, o zonă monoindustrială, oferă acel peisaj unic, rebel şi plin de semnificaţii despre trecut, misterios pentru viitor, real pentru prezent.

Prin antologia sa, venită la timp şi în umbra anilor, Granit îndurerat, el şi-a adunat, după o economie literară proprie, poemele, parodiile, catrenele, poeziile destinate copiilor.

Textele Bibliei l-au inspirat, a ştiut să reţină în poezia sa esenţe, linii de forţă spirituală. Nu s-a complicat în viziuni şocante, a preferat imaginea sinceră a celui care crede cu pasiune, discret şi bucuros.

Ce îl defineşte pe Ion URDA? Răspunsul său este sincer:

„Stau frânt între/ durere şi adevăr./ Priveghez amintirile,/ căzute amazoane/ în războiul umbrelor/ Mă clatin sub cerul/ plumburiu şi amorţit/ ca un copac/ sub tăişul securii/ Fumegă agale/ visele deşarte/ vecine cu haosul/ Încerc să mă întorc/ la izvorul luminii/ şi caut cu disperare/ un drum ce se naşte/ înceţoşat/ printre patimi/ şi frunze uscate…/ - Unde eşti, Doamne?/ Te-adulmec/ precum un ogar/ urma vânatului…” (Stau frânt).

Căutările sale se îndreaptă spre izvorul luminii, spre acceptarea lui Dumnezeu.

Când scrie pentru copii, alege cu grijă temele, nu renunţă la viziunea artistului despre viaţă şi destin. E tandru şi discret şi-i iubeşte, are talent de bunic autentic:

„Mic şi pricăjit, hoinar,/ cântăreţ fără hotar,/ negru ca muiat în tuş,/ guraliv şi jucăuş,/ ne tot cântă toată vara/ serenade cu vioara:/ cri-cri-cri şi cri-cri-cri/ până vine toamna gri,/ ploi mărunte şi vânt rece/ parcă n-ar mai vrea să plece/ şi tot câmpul e pustiu/ iar el, mic şi pirpiriu,/ nu-i mai arde de cântat…/ Vara, de n-ai adunat/ câte-un bob, măcar, de mei,/ peste iarnă, vrei-nu vrei,/ te duci, cu căciula-n mână,/ la furnica gospodină/ şi, ce-o să scoată pe gură:/ - Trântor, vagabond, scursură!…/ Dar la suflet e miloasă,/ la nevoie nu te lasă:/ - Ai noroc că-s melomană/ dar, să ştii, nu-ţi dau pomană,/ iar contractul nu-i secret:/ laşi vioara amanet!” (Greieraşul).

E greu să „faci” poezii pentru cei mici. Ei te simt, doresc sinceritate, doresc să cedezi ceva important din tine, lucrul acela preţios la care artistul ţine cel mai mult… Aparent, Ion URDA „face” poezii, doar aparent, e dedicat acestora. Le consideră importante şi, cu siguranţă, sunt citite…, public asigurat.

Poeme pentru copii, mai mult, poeme cu vioara inclusă, pentru a-l cita pe autor…

Putem observa la Ion URDA atenţia acordată unor importante personalităţi ale culturii sau istoriei româneşti: Eminescu, Horea, Lucian Blaga, Victor Isac, Eugen Evu, Valeriu Bârgău, Neculai Chirica sau prietenii apropiaţi.

Final pentru un om sufletist?

 „Rămân pe peron,/ printre câini vagabonzi/ şi hoţi de buzunare,/ sentimentele –/ călători osteniţi/ cu privirea pierdută,/ arbori împietriţi,/ secaţi de sevă… (Black hole).

Ion URDA agreează stilul paradoxismului avînd ca mentor pe Florentin SMARANDACHE, căutînd legături fundamentale cu acest curent la modă, dar necesar în peisajul literar românesc.

Scrierile scurte din carte arătă contemporanilor lui URDA că el este aici, înregistrează mişcarea sufletelor în acidul zilnic, că partea adevărată din întâmplările la care sunt martori nu poate scăpa scribului, umorul e un stil care reţine oţelul ideii.

Pornind de la fizică şi matematică, de la conceptele abstracte ale acestor domenii de vârf ale cunoaşterii, ajungem la problema moralei, la caracterele care plutesc în geometria societăţii, pentru că oamenii mai pot fi obtuzi, gândesc ascuţit. Linia dreaptă există într-un univers curb, linia paralelă unică are o infinitate de surori, pătratul pare dreptunghi din cauza unui junghi, suprafaţa depinde de o infinitate de puncte, asimptota e cocotă, triunghiul isoscel e cam tembel, fracţia e ordinară…

Ion URDA este atent la poemul pe care îl scrie, umblă în vârful picioarelor printre versuri, îi e teamă să nu strivească clipa de fericire prinsă în cuvinte, aduce mărturia sinceră a poetului din postura de pelerin prin lume, rătăcitor printre stele, visând la nemurire. Este vechiul vis, experienţa necesară şi justificarea trăirii, justificarea existenţei... Are un ritual special de a se apropia de cele eterne, îşi scrie solia către lume şi către viitor cu pană de înger, are grija de a nu uita vreun cuvânt, un semn, e tărâmul curat pe care îl frecventează când lumea aşteaptă evenimentele necesare ale apocalipsei, adică a descoperirii totale a lui Dumnezeu.

Aplecat peste cuvinte, scrie solia sa, iată, Ion URDA nu forţează limitele, lasă vremea şi lucrurile să-i ofere motivul, dar memoria devine – altceva, e o taină pe care încearcă să o pătrundă, dincolo de imaginea zilnică a evenimentelor.

Dorinţa de a se deschide spre celălalt e o tentaţie, un impuls venind de departe, autorul nu-i poate face faţă, e ceva puternic în această generozitate declarată: „Ţi-aş dărui o punte de sprijin/ pe malul altui suflet/ dar mi-e teamă că nu/ vei alege sufletul potrivit…”.

Necesitatea unor legături curate între oameni, între bărbat şi femeie pare a fi dorul autorului în lume, ceva de care să se lege, să dureze, să îl schimbe simultan, cu toate că nu este un singuratic…  Căutând să fie optimist, privind pe fereastra vagonului la lume, există la Ion Urda o febrilă căutare interioară şi asta se vede în Pseudo cugetări: „Nu ne naştem/ pentru a trăi,/ trăim pentru/ a renaşte”. 

Aceste gânduri marchează versul şi indică spre o altă dimensiune, poate nevăzută, dar necesară şi puternică – lumea spirituală: dorinţa de perfecţiune, căutarea fericirii, care, iată, se află în noi, aproape ascunsă, disperarea, iubirea ca mod de a persevera, sufletul ca taină între vis şi moarte.

Presat de aceste căutări, revelaţia dă sens vieţii: cerul se deschide, apoi o floare se deschide şi ea pentru poet şi mireasma ei ameţeşte ca binecuvântarea unui înger păzitor şi, brusc: Dumnezeu există!

„Învaţă-ne, Doamne, iubirea de Tine/ Căci calea spre tine e plină de fum/ Rătăcim, derutaţi, către ţărmuri străine/ Şi nu-ntrezărim spre orizont nici un drum/ / Întoarce-Te, Doamne, cu faţa spre noi…”.

Cântec şi rugăciune această stare, dă putere poetului de a rezista experienţelor zilnice, de a trece peste încercări, dezamăgiri, nelinişti: „De ce nu vrei să vezi, Doamne,/ cum te sapă la rădăcină îngerii?”.

Ion URDA este marcat de experienţa revelaţiei depline, apocalipsa, ca o dezvăluire a lucrurilor viitoare în faţa cărora există teama profundă, neliniştea existenţială, misterul, taina, e vremea când se năruia altarul iubirii: „Pe creiere păianjenii construiseră/ pânze gigantice şi orice gând/ era terorizat şi apoi/ devorat cu migală”. Dar peste toate este imaginea lui Dumnezeu lăcrimînd…

De ce granit îndurerat? Titlul antologiei este exemplar, definind viaţa într-o cetate înconjurată de mituri şi speranţe, cu dragostea în buzunare, ca un poet risipitor, cu ochii atinşi de miracol. Volumul are inserate desene definitorii pentru poezia autorului, semnate de Tibor Balasz şi Mircea Bâtcă sau pictură de Cristina Mihaela RĂDULESCU.

La final, concluzia din antologia Granit îndurerat:

Vine o vreme când/ viaţa/ îţi dă cu tifla/ şi te trezeşti agăţîndu-te/ de amintiri/ ca un scaiete/ de coada oii.../ Trec pe lângă tine/ clipele, şi tu,/ amorţit şi plictisit,/ te-ntrebi unde sunt/ flăcările mistuind/ cândva tristeţea/ şi te miri/ de fiecare frunză/ rămasă pe ramura/ pe care privighetorile/ nu mai cântă... (Impresie)