CORIOLANO GONZÁLEZ MONTAŃEZ, POETUL ÎN CĂLĂTORIE. Sentimentul sfârşitului călătoriei pare prezent în poemele lui MONTAŃEZ: „ AM STRĂBĂTUT TOATE drumurile ce duceau/la toţi munţii,/observând cum cerurile trasau nori noi,/repetând toate numele mele pentru ca nici tu nici zeii/să nu mă uite când focul va consuma amintirile”

CĂLĂTORIA

Prin volumul de versuri intitulat simplu, dar pătrunzător, CĂLĂTORIA, CORIOLANO GONZÁLEZ MONTAŃEZ, poet spaniol, este prezent şi în spaţiul poeziei din România datorită traducerii făcute de  Eugen Dorcescu, poet şi el, cu simţul abisului. Volumul a apărut la Editura MIRTON, Timişoara – 2010 şi este o mărturie despre destinul omului în univers şi în locul în care l-a pus Dumnezeu pentru o vreme.

Versurile poetului spaniol sunt de obicei lungi, curgând tainic şi după o logică poetică proprie, reflectă umbrele unor civilizaţii pierdute, uşoare atingeri de altă dată, într-un peisaj vast, întrerupt de evenimente aparent banale, dar care sunt importante pentru sufletul omului.

Poezia aceasta vine dintr-un alt spaţiu, diferit de spaţiul mioritic  şi este captivă omului de carne, neputincios, limitat, rămas atârnând între iluzia unui eden oricum pierdut şi iluzia eliberării, un om venind din măruntaiele pământului, cu tot ceea ce presupune aceasta: tristeţea, durerea, singurătatea, sentimentul alungării, o lungă şi apăsătoare călătorie, deci. Toate sunt ilustrate de imaginea pietrei, a muntelui, a eremitului, a digului, a nopţii şi zilei, a anotimpului, a frigului, ori temelor uitate de civilizaţia actuală. Oameni care au fost cândva zei în memoria prietenilor muritori, oameni singuri, paradisul pierdut, câmpiile deşertului în care timpul nu are sens, cuvintele vechi ale strămoşilor, memoria care încearcă să prindă esenţa. Apoi soarele, eroii, sunetul tamburinelor, ca o inimă ce bate, chiar tablouri simple, ori plaja ca loc de trecere, din această călătorie în alta ...

Fraza lungă, poemul venind din infinitul deşertului, este întrerupt de haiku, scurt, fulgerat, de parcă fericirea nu poate dura, este aproape un păcat să fii fericit. Călătoria în tăcere are un final dorit, celălalt ţărm, timpul se poate opri, durerea este veche şi lentă.

Despre literatură poetul spaniol scrie: „ CUM SĂ AFLI CÂTĂ memorie este în spatele unui cuvânt, în spatele unui vers? Cum să înţelegi câtă durere este în cuvântul ce o numeşte? Literatura nu este locul memoriei, nu este calea comuniunii cu celălalt, nici măcar cu noi înşine. Literatura nu este salvarea. Stihul este singurătate şi abandon.” 

Din această perspectivă poezia lui MONTAŃEZ exprimă o singurătate dusă la limită, deşi salvarea este posibilă prin Iisus, dar parcă tradiţia îl împinge pe poet la limita existenţei, imaginea pietrei.  

„ PE PIATRA ACEASTA este scris numele nostru. / Pe această piatră se iveşte cuvântul vulcanilor./

Pe această piatră am fost creaţi/şi acesta este cuvântul pietrei de foc:/Fiindcă suntem foc şi la foc ne întoarcem,/fiindcă pământul se naşte pământului şi omul se naşte morţii,/durerea şi teama ne întunecă ochii/şi nopţile fără lună sunt mai lungi/decât zilele cu soare./”

Haiku, loc de popas al luminii:” lumină, plajă şi cer:/unde rezidă totul/şi eu te rechem”

Ori tablourile care, deşi statice, par să prindă clipa trecătoare, să o fixeze în carnea omului singur:

„ O MARE ESTIVALĂ nepăsătoare turcoaz/ce eliberează de memorie şi de durere./O mare antică./”

Concluzia: peisajul vine de altă dată, precum păcatul moştenit prin naturala naştere, prin codul genetic, imposibil de ocolit.

Finalul volumului aduce cumva eliberarea, kaiku luminos, ieşire din logica călătoriei ca destin: „ pe nisip/patru urme de picior:/două sunt de copil/”

În traducerea meşteşugită de Eugen Dorcescu avem echivalenţa unei poezii cu nuanţe spaniole, eşantioane dintr-o operă mai vastă, gândul care se poate simţi dincolo de cuvinte, paradoxul care dă soluţia, iubirea care va nimici singurătatea, eliberarea prin iubire, gând care stă în spatele versurilor, translucid, imposibil de zis până la capăt, dintr-o mistică închisă în ritual. Există şansa ca fiecare să fie fericit, dar asta pare un păcat, o conspiraţie împotriva sensului real al vieţii.

Sentimentul sfârşitului călătoriei pare prezent în poemele lui MONTAŃEZ: „ AM STRĂBĂTUT TOATE drumurile ce duceau/la toţi munţii,/observând cum cerurile trasau nori noi,/repetând toate numele mele pentru ca nici tu nici zeii/să nu mă uite când focul va consuma amintirile./”

Amintirile par greu de biruit, e o povară care marchează omul de pământ.

Sunt, desigur, legături între poezia lui MONTAŃEZ şi poezia lui Eugen Dorcescu, locuri cumva comune, ca motivul eremitului şi al edenului, dar asta face parte din destinul omului, din mişcarea sa pe elipsa eternităţii, lucruri neînţelese care provocă frumuseţea şi asta înseamnă prezenţa lui Dumnezeu, împotriva singurătăţii este cuvântul, peisajul, natura, spaţiul şi timpul, viziunea ...

„ EREMITUL APARE şi dispare/aidoma dunelor./Nimeni nu i-a văzut chipul,/dar legendele spun că el este alb/precum stelele,/orb ca durerea,/tăcut ca oamenii deşertului./Călătoreşte între pelerini,vagabonzi, războinici;/şi, fără ca nimeni să-l asculte,/vorbeşte ca un profet/şi recită, ca şi când l-ar avea scris/în palma mâinilor sale,/destinul lumii, de la începutul/până la sfârşitul timpurilor.”

Constantin Stancu