IUZII CU ABIS ŞI CÂNTEC
Gheorghe Dăncilă se aruncă în valurile iubirii carnale cu simţuri
deschise şi cu trupul bolnav de ochi şi de vedere, de prea multă vedere, adică.
Volumul de poezie deschisă Cântece din
Sodoma, Editura Unirea – Alba Iulia,
2009, este un volum care intrigă şi cheamă la reevaluarea fiinţei umane.
Plonjeul acesta în abis, în sine şi în ideea de femeie ca femeie pur şi
simplu, îl face bărbatul bolnav de vremuri, cel care doreşte să evadeze din
lume în carne, căutând miracolul creaţiei, a trupului făcut din ţărână
trecătoare, este ieşirea, paradoxal, în sine, blocajul în raiul simţurilor şi
iadul lipsei de gând.
Trupul devine, astfel, insulă, e un naufragiul pe pluta Meduzei, bucuria
valului care te izbeşte, soluţia ultimă a omului care fuge de sine, alergând
spre frumosul iluzoriu.
Tema principală a volumului este iubirea pătimaşă, fără şansă, clipa unică
alunecoasă, clipa de mercur, grea,
căzând în inimă cu greutatea nopţii…
Titlul volumului este aproximativ, aparent exact pentru poemele sădite pe
pagina albă, de fapt tema nu abordează devianţele ca în Sodoma cea istorică, ci
iubirea oarbă, de adolescent furibund, pregătit să se autodistrugă, o temă
interesantă în occident prin anii 50 – 60, când tinerii nu găseau ieşire la
problemele lor, nu găseau soluţii pentru viaţa zilnică, ei urlau în piaţa
publică iubirea neînţeleasă, de fapt potenţialul uman extraordinar refuzat de
societate, la acel moment …Sunt actori emblemă, sau artişti de marcă ai epocii
care au fixat în memoria colectivă tiparul rebelului
liniştit pe insula sa, trupul, în ţara sa, iubirea…
Erosul brutal, iubirea aceasta carnală e de fapt
călătoria poetului, călătoria bărbatului spre un teritoriu interzis şi dulce,
păcatul are gust dulce la început, otrava se amestecă atent cu mierea vieţii ….
„ Priveşte-mă, eu, cinicul,
zăludul/Îţi caut Nordul şi îţi caut Sudul/Şi Tropicul îl trec să ajung Polul/Şi
ca soare să îţi fac ocolul … / Vreau să descopăr drumul către Indii,/Calea
Mătăsii voi găsi-o unde/Văd carnea ta cu formele-i rotunde …”
Călătoria aceasta e una măreaţă, poetul este descoperitor
de noi continente, de noi drumuri, strâmtorile ascund primejdii, piscurile aduc
plăceri …
Geografia trupului femeii este una captivantă, tema nu este nouă, aventura
pune stăpânire pe mintea bărbatului, primejdia aduce argumente, drumurile pot
declanşa mari descoperiri …Continentul plăcerii este pregătit pentru adolescentul
sclav care nu are cenzură, care refuză condiţia sa în timp, pentru a realiza
marea sa călătorie, indiferent de direcţie, de sens… călătoria spre altceva…
Bărbatul trăieşte iluzia puterii, se pune în postura olarului, a creatorului care modelează materia, sunt stări
exacerbate pe care erosul le poate provoca, forţând limite, simţuri, gânduri,
tulburând fiinţa. Dar sentimentul e prezent.
„ Eu sunt olarul dornic de
lucrare/Şi vreau să am în faţă lutul gol/Să-l modelez cu patima mea mare/Şi
harul meu imens să-şi intre-n rol/Privesc desenul suplu de urcior/E senzual şi
e provocator./”
Sau poate iluzia zugravului, cel
care zugrăveşte cupole florentine, ori ceruri româneşti, în căutarea purităţii,
a întoarcerii la vremea limpede, copil cu vederea curată …
„Rămân zugrav, sunt cerului
fidel/Închipuind delicii bizantine/ În carnea jună, ce-o socot model/ De
zugrăvit cu vrerile din mine/”
Istoria nu scapă celui bolnav de iubire, celui pornit să ardă în carne,
sunt alte ritualuri, alte timpuri, alte personaje, flori, uitare, cântece din
toată lumea, parada culorilor, simfonii carnale, colinzi, apariţii noi – noi
ţări, iluzii, cuvinte în flăcări, uneori dure, alteori metafore cu polen, chiar
vorbe veninoase, blesteme, iluzia prezenţei îngerului …
În toate se invocă arta, arta ca metodă de a penetra frumuseţea aparent
tainică, de a redescoperi stropul de nebunie din bărbatul care iubeşte fără
cenzură:
„Frumoaso, caut raiuri de
vânzare/Sunt negustor, nu saltimbanc de circ/Am aur şi argint şi pietre rare/
Şi cumpăr scoici cu perle mici de sfârc,/ Iar ochiu-mi lacom cântăreşte bine,/…
apoi, brusc, „Şi amiroasă a lumini de sus” …
În acest joc acceptat de scriitor
ca un mod de a redescoperi vremea trecută şi de a forţa puterea fiinţei de a se
întregi prin celălalt, e multă tristeţe, e alunecare poetului în senzualitate,
pentru a-şi proteja fiinţa de căderea din lume, ritualul de a dobândi noi
energii şi motivaţii pentru o altă geografie, poate mai bună, evitarea răului
cu alt rău, aparent agreat de orice cultură …
Se regăsesc în poeme ritmuri interne din Miron Radu Paraschivescu, Tudor Arghezi, ori Emil Brumaru, sau Marin Sorescu.
Gheorghe Dăncilă a dorit cu fiecare cântec să moară frumos, iar noi să-l
invidiem pentru viaţa secretă de îndrăgostit, îngropat în iluzii şi fantezii,
în anotimpuri şi vers, în alb şi otravă, în formă şi neformă …
Poet discret, autorul a mai scris, aparent, în atiteză şi alte volume: Muntele cu zei, Scara la cer, Plângerile
lui Iov, Grădina cu îngeri, Liniştea cu sfinţi, Ţara cu prooroci, La porţile
cerului şi altele, a tradus din Khayyam,
Shakespeare, Verlaine, Esenin, Vigny, intrând în contact cu poezia
tumultoasă a unor poeţi de referinţă ai literaturii universale, a scris pentru
copii: Corabia lui Dumnezeu, Poveşti cu
pui …
Volumului îi lipsesc, însă, acele poezii care sunt un imn al întâlnirii
dintre două fiinţe în sensul suprem, spiritual, lipirea celor două părţi care
ar putea forma întregul, el şi ea, Iş – Işa ( o traducere aproximativă din
ebraica veche ), părţi complementare care permit ieşirea din trup …şi
întâlnirea în fiinţa supremă, creată de Dumnezeu.
Poate va mai fi o poveste de iubire scrisă de Gheorghe Dăncilă, pentru a
îmblânzi leii, păşind peste şerpii iluziilor necesare …
Constantin Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu