Virgil Todeasă și OMUL PRESUPUS... „Într-un limbaj minim, amintind de poemul minim scris de Octavian Doclin, decantat prin viziunea școlii de la Alba Iulia, poetul ne propune teme incomode, revelații, semne. Făcând economie de cuvinte scăpate din lesa lucidității, autorul trece prin filtrul propriu lumea, trage concluzii ferme și dure, face definiții ale imponderabilului. Realitatea ar putea fi pipăită, efectele vieții pur și simplu se simt în fiecare vers, direcțiile spre alte dimensiuni se deschid brusc, uneori brutal. Poetul se teme de sentimentele sale, evită emoția pură pentru a se arunca în tehnica faptelor cu greutate”

Inteligența poetică și poezia lui Virgil Todeasă

Un titlu surprinzător și profund: Omul presupus…

Vine dintr-o stare aparte, poetul în fața realității pe un peron imaginar. Un om care ar putea fi altfel, un om care ar putea arăta altfel. O șansă ratată? Un noroc dantelat?

Virgil Todeasă în cartea Omul presupus*, apărută la Editura Școala Ardeleană în anul 2017, face un tur poetic de forță și realizează o imagine modernă a ființei. Poetul ca privitor, caută sensul.

Într-un limbaj minim, amintind de poemul minim scris de Octavian Doclin, decantat prin  viziunea școlii de la Alba Iulia, poetul ne propune teme incomode, revelații, semne. Făcând economie de cuvinte scăpate din lesa lucidității, autorul trece prin filtrul propriu lumea, trage concluzii ferme și dure, face definiții ale imponderabilului. Realitatea ar putea fi pipăită, efectele vieții pur și simplu se simt în fiecare vers, direcțiile spre alte dimensiuni se deschid brusc, uneori brutal. Poetul se teme de sentimentele sale, evită emoția pură pentru a se arunca în tehnica faptelor cu greutate. O credință disimulată străbate poemele, frica de adevăr, în sensul bun al cuvântului, provocată ființa la noi peisaje. Între titlul poemului și poem se stabilesc legături subtile, niciodată epice. Narațiunea este abolită de dragul esenței. Fragmente de realitate, lucruri concrete, ființe abrupte, invadează scena: un strigăt, animalul, fântâna, timpul, păianjenul, apele negre, apele nopții, zorile, nisipul, caleașca etc.

Acestea sunt dublate de o viziune personală, aproape de știință, în formule distilate până la limită: dr. Tulp, Geneză, zgomot de fond, încifrare, debarcader, inima, scenariu, zbor, nimicul… O filozofie discretă care pune în mișcare poemul… Din toată această mișcare este extrasă iubirea, dorința, saltul…

Un poem ar un titlu paradoxal: Zero dinamic… „Timpul este piramidal – nisip spulberat/ mișcarea provine din zero/ deodată, floare și frunză/ lumea este făcută cu mintea” (p. 88).

Este captat misterul creației, acolo apare omul-penumbră…Sugestia este apăsătoare: este Iisus, este Adam, sunt oamenii care stau în piramidă, cu Dumnezeu în vârf? Finalul decantează mesajul: „vorbește-mi,/ vorbește-mi despre ceva ce există” (p. 88).

Volumul începe cu nașterea poemului/ universului: Strigătul: „am văzut spiritul/ care-și primește trupul său/l-am văzut cum fuge,/ cum sare în gol de pe munte,/ cum își ridică brațele -/ cum zboară și strigă: am trup, am trup…” (p. 5).  Descoperirea de sine, spirit și trup, saltul peste istorie, semnul vieții…Sugestia este dusă la maxim, a rămas puțin jar în cenușa vorbelor. Între poeme există o legătură secretă, se caută, se împlinesc unele prin altele. Despre operația necesară poetul afirmă: „o să-l trag de halat și-o să-l întreb/ despre frumoasa sa lecție de anatomie” (Dr. Tulp, p. 8). Versurile probează influența artei în viața de zi cu zi și relațiile dintre ramurile artei.

În mintea copilului există ceva tragic, până la disoluție, omul este programat să distrugă: „copilul demontează păpușa/ se pregătește să demonteze și oamenii/ și capra cu trei iezi” (Euristică, p. 9).

O temă abruptă, persistentă și copleșitoare este timpul. Mereu invocat de poet, mereu fugind de el, mereu cerșind timp, cât mai mult timp. Poemele sunt stoarse de ultimele clipe, acolo se află secretul a toate. Zilele au denumiri arbitrare, manivela fântânii este o moară de timp, ca o pasăre de pradă timpul, salvatorii au venit la timp, timpul este o dimensiune sau nu, mizeria asta de timp, există și un poem dedicat: Ceasul de aur…

„sunt bogat - / am primit ceasul de aur/ îl țin în văzul lumii, strălucește ca soarele/ nu mă despart de el nici noaptea/ stă pe noptieră, e mâna mea dreaptă/ nu mă lasă să dorm, bate și plânge/ curge peste noptieră ca o fiere Dali-formă/ din creierul meu lipicios – fluturi de noapte…”(Ceasul, p. 66).

Ideile sunt puse în albumul personal cu rigoare, e rigoarea care așteaptă certitudini. Iată câteva file din acest album: „să te trezești cu femeia perfectă,/ aceea la care nu vei ajunge niciodată” (O tulburare, p. 16); „la întâlnirea cu pruncul/ adultul este o entitate de întoarcere” (Geneză, p. 25); „ascunși sub amprenta nea arsă de timp” (Degetul, p. 36); „pe scările de serviciu/ tava urcă cu bunătățile lumii (Etajul, p. 35) etc.

Individul este presat de un zgomot de fond persistent, copleșitor, semn că universul se deplasează, strivește ființa: „în mine trăiesc mai mulți indivizi,/ dar nu pot juca o partidă de dublu/ și nu pot cânta la patru mâni,/ de fapt, nu pot cânta deloc/ cineva ascunde clapele - / muzica băltește în creierul meu vinețiu (Zgomot de fond, p. 29).

Pentru poet orizontul este închis: „știința mă face să cred în robotul ascuns/ din tenebrele trupului meu” (Pervertire, p. 71). Știința ar putea fi un model de succes, ceva, însă, îi scapă esențial, la pantograf pierde din piesele sale…

Ultimul poem maschează taina, secretul: „creierul meu alunecă printre numerele mici de ruletă/ de la o vreme parcă umblu pe molecule/ am inventat nume, am numit lucruri, am definit/ molecule – bile de rulmenți, capete sparte” (Tempoul, p. 90). Totul merge încet, până la dispariție, vântul risipește numele celui care este implicat în mecanismul universului…

Se arcuiește o umbră neagră peste viața din poem, este un pesimism bine temperat, deși există dinamism, deși există un păianjen care pândește…

„nu te îndrăgosti de mine/ pentru că nu știi ce urmează…// numai eu pândesc zorile/ și picăturile argintii din plasele nopții” (Păianjenul, p.10).

Poetul Aurel Pantea scria despre poezia lui Virgil Todeasă: „Poetul Virgil Todeasă posedă, ca un adevărat tactician al revelației, arta de a insinua enigma în realitățile cele mai ignobile. Plăcerea lecturii acestor poeme provine din sesizarea inteligenței poetice” (ultima copertă).

Lorinczi Francisc-Mihai definește poezia lui Virgil Todeasă ca o „probă de rezistență în spiralele imaginarului” (Lorinczi Francisc-Mihai, Cuvinte pe nicovală, Ed. CronoLogia, 2018, p. 84). Tot el reține: „Poetul face incursiuni profunde în conștiință, acolo unde se întâlnește omul cu sine însuși, cu dramele sale, în spațiul sensibil al imaginarului, cu reverii estetice, cu diferite chestionări despre libertate și destin, limite și nelimite, îndoială și credință” (Cuvinte pe nicovală, p. 85).

Definind omul ca esență, Todeasă scrie/ descoperă: „copilul percepe lumea în ansamblu, / dintr-o dată/ se mișcă în simboluri/ și asimilează pe rând cuvintele…/ nu există nici moarte și nici viață – el este totul/ nimicul se dezvoltă pe această premisă” (Eul, p. 10).

Constantin Stancu

*Virgil Todeasă, Omul presupus, poeme, 95 pagini, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2017. 

Sursa: Revista „Vatra veche”, nr. 6/2019 / Nicolae Băciuț