Nicolae Băciuț și memoria literară: Nichita Stănescu și poziția inimii în valul de timp în alergare. Eugen Simion: „…pe felul lui risipitor de a fi. Nichita Stănescu nu era înger. Nichita era un om viu şi prin aceasta era un om interesant. El a făcut şi unele mici concesii, dar niciodată în domeniul poeziei. Revin la metafora mea cu totul obosită, că el şi-a apărat poezia cum câinele osul” (Eugen Simion, Nichita Stănescu nu era un înger)

Despre Nichita

 

 

 

Despre Nichita Stănescu s-a scris destul de mult, Nicolae Băciuţ ţine să ne readucă în memorie câteva momente importante despre personalitatea celui care a marcat istoria literaturii române şi care şi-a făcut prieteni şi duşmani în acelaşi timp, motivat de măreţia frigului care apare în vitraliile istoriei.

Cartea Nichita Stănescu – CU COLŢUL INIMII, o carte apărută la Editura „Nico” – Târgu Mureş, 2013 e cartea poetului despre poet, experienţa irepetabilă a pătrunderii în magia poeziei, ediţie specială 80/30/2013 şi porneşte la evenimentul petrecut în anul 1982 la catedrala „Sf. Sophia” din Orhid, acolo unde poemul a primit sigiliul divin prin mandatarul său, Nichita.

Cartea este o carte de aducere aminte, ca o piatră semn pentru un popor de poeţi. Nu se vrea o cartea academică, este o carte de scrib, scrisă la masa tăcerii cu acel colţ al inimii care lasă semne şi noduri, noduri şi semne. E portretul artistului, maturitatea celui care intră în eternitate ca într-o catedrală, nimic nu pare a fi întâmplător.

Portretul se întrepătrunde cu imaginea absolută despre poet ca scrib la cartea infinită de iubire la care scriu poeţii de mii de ani şi subiectul nu se termină. Nicolae Băciuţ simte momentul acut, deşi e o sărbătoare de 80 de ani de la naştere şi 30 de ani de la moartea lui Nichita, timpul e unul a prezentului continuu. Iubitorii de poezie vor recunoaşte totdeauna pe artist după numele acesta: Nichita, scurt şi fără de timp.

Nichita a recunoscut deschis: noi l-am respirat pe Eminescu, e o stare, apoi invazia prietenilor în arealul acesta poetic, prieteni ştiuţi sau neştiuţi, academicieni, scriitori, ospătari, adolescenţi pregătiţi să facă saltul, femei îndrăgostite, maşina de scris are clape de pian, discursul artistului deformează tiparele clasice, lumea se reinventează cu fiecare poet, deşi poeţii nu sunt îngeri, dar au ceva din mecanismele zborului, se poate comunica mereu cu necuvinte, pentrucă Nichita Stănescu este actual.

La un moment dat, cartea are o definiţie înaltă şi tristă: poetul ca instituţie publică, un mod de a-l cunoaşte pe Nichita din poezia sa, din jocul său pe scena vremii, din zisele sale care purtau ceva brutal de adevărat şi greu de înlocuit, erau definiţii care intră în cotidian. Lumea avea nevoie de frumuseţe, are nevoie de frumuseţe, fiecare epocă e flămândă de asimetrii pentru a rămâne în echilibru.

Nicolae Băciuţ reţine un fenomen important: „Percepţia mea e că Nichita Stănescu, dincolo de inegalităţile poeziei sale, e autorul contemporan cel mai bine situat în ofensiva contra pierderii legăturii cu cititorii. El a găsit calea de acces spre sensibilităţile adolescentine, cele care sunt creuzetul în care se topesc toate speranţele literaturii” (Poetul ca instituţie publică).

Nichita are şi o casă memorială la Ploieşti, are statui prin parcuri, a fost apreciat cu premiul „Cununa de Aur” la Struga (1982), sau premiul Herder (1975), a fost aproape de premiul Nobel, dar marele premiul e că poezia sa este în circulaţie, ca valuta forte, legenda sa pare în creştere, timpul îi aureşte prezenţa spirituală datorită versurilor, poezia pare să fi scăpat de cenzură, cenzura neducerii aminte…

Reţinem dintr-un interviu prezent în carte, Nichita având capacitatea de a decapa viziuni: „După părerea noastră, considerăm cuvântul a fi singurul lucru concret din fiinţa generală a conştiinţei. Partea de om a cuvântului, partea trecătoare de om a cuvântului este importantă, după cum mai puţin important este felul naşterii şi mai important mi se pare a fi însăşi naşterea” (Noi l-am respirat pe Eminescu însuşi).

Nicolae Băciuţ a avut ocazia să participe la serbarea de la Struga, a parcursul traseul „Cununii de aur”  într-o vreme când se circula greu în lume, când un paşaport era un lucru greu de obţinut, când lumea încremenise. Povestea tânărului poet în căutarea stării poeziei prin călătorie, în fond scriitorul e un călător permanent, este emoţionantă şi dureros de reală, posibilităţile materiale şi tehnice făceau din această călătorie o saga neaşteptată, o aventură într-o lume paralelă, dureros de reală. Zicea Nichita atunci: „Eu când mă bucur de ceva râd şi înjur, dar cu bucurie”. Băciuţ notează: „Struga nu e numai o patrie a poeziei, ci şi un prilej pentru fiecare din cei prezenţi de a-şi face cunoscute limba, poezia, patria”.

Eugen Simion, prezent în carte, academicianul mărturisea despre scrib: „…pe felul lui risipitor de a fi. Nichita Stănescu nu era înger. Nichita era un om viu şi prin aceasta era un om interesant. El a făcut şi unele mici concesii, dar niciodată în domeniul poeziei. Revin la metafora mea cu totul obosită, că el şi-a apărat poezia cum câinele osul” (Eugen Simion, Nichita Stănescu nu era un înger).

Nicolae Băciuţ a reuşit în anul 2013 să refacă starea poeziei la Nichita prin această plachetă, e o plachetă de poet care l-a văzut pe artist prin ochii celui îndrăgostit de poezie, a apelat la memoria hârtiei, la memoria benzii de magnetofon, la notele literare şi interviurile care au apărut prin revista „Vatra”, sau în alte publicaţii, a avut capacitatea de a ne demonstra că există o limbă poezească specială (l-a citat pe Nichita), că avem nevoie de modele, de repere şi că imprecaţia nu este totdeauna folositoare când stai de vorbă cu îngerii.

Tot din Eugen Simion este necesar să reţinem: „În al doilea rând, detractorii lui, care nu sunt interesanţi, n-au multă fantezie, asta vreau să spun, sunt nişte oameni înăcriţi, nişte poeţi înăcriţi, care îl urăsc pe Nichita pentru că era mai bun decât ei”.

Da, martie 2013: 80/30, nu sunt parametrii pentru un trup ideal, sunt cifrele dintre a fi şi a nu fi!

Nicolae Băciuţ a reuşit să prindă timpul în capcana timpului, a sărbătorit un moment important din istoria literară prin această plachetă de tulburătoare aducere aminte, legată de necuvinte…

 

Constantin Stancu